Personalitate aureolată de numeroase calităţi duhovniceşti şi intelectuale, arhimandritul Teofil S. Niculescu, primul director al Seminarului Teologic din Craiova, şi-a înscris numele cu cinste în istoria Bisericii Oltene. A lăsat în urmă zeci de ucenici, sute de pagini de teologie istorică, mănăstiri, schituri şi biserici renovate şi restaurate. Suferinţa şi jertfelnicia de care a dat dovadă pe tot parcursul vieţii se constituie ca un adevărat exemplu pentru posteritate.
Vrednicul de pomenire arhimandrit Teofil S. Niculescu a văzut lumina zilei la data de 23 august 1913, în oraşul Caracal, judeţul Olt. A fost al cincelea vlăstar al familiei creştinilor Sava şi Gheorghiaţa Niculescu, care l-au botezat cu numele Teodor.
Lupta cu greutăţile vieţii
Greutăţile, apăsările şi necazurile le-a simţit din plin pe parcursul tumultoasei sale existenţe. Astfel, pe când avea doar trei ani, tatăl său, combatant în armia română în timpul primului război mondial, a trecut la cele veşnice, jerfindu-se pe câmpul de luptă. A rămas în grija mamei care, de una singură, a luptat să-l trimită la şcoală pentru a-şi croi un drum în viaţă. Despre aceste clipe, viitorul arhimandrit scria în lucrarea „Sfintele monastiri şi schituri din România”, dactilografiată la Cernăuţi în anul 1943: „Am fost cel mai mic dintre cei trei băieţi şi două fete pe care mama noastră, văduvă, a căutat să ne crească şi să ne dea o educaţie aleasă şi în special creştinească, datorită căreia în sufletul meu s-a dezvoltat dorinţa să mă apropii de mic, tot mai mult de Biserică” (p. 364).
La şcoală s-a dovedit un bun învățăcel, cu râvnă şi aplecare spre buchisirea vechilor ceaslocve. Itinerarul educaţional a început la Şcoala „Filipescu” din Caracal. Au urmat cursurile Liceului „Emanuil Gojdu” din Oradea, pe care le-a absolvit în anul 1930. Aici a fost nevoit să se întreţină singur, mama sa trecând la cele veşnice. Tot în 1930 a obţinut derogare de a se înscrie direct în clasa a cincea a Seminarului „Sfântul Grigorie Decapolitul” din Craiova unde a reuşit să obţină o bursă de studiu pentru rezultatele bune la învăţătură. Câteva luni mai târziu, după ce şcoala a fost desfiinţată, tânărul nostru a fost nevoit să se transfere la Seminarul „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea. Aici l-a avut ca profesor şi mentor pe viitorul mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu.
Stareţ al Mănăstirii Coşuna
Pe data de 29 ianuarie 1933, când abia împlinise 20 de ani, Teodor a devenit Teofil prin călugărie. Slujba a fost săvârşită în biserica Mănăstirii Cozia de arhimandritul Efrem Enăchescu, exarhul mănăstirilor din Oltenia. Au urmat noi responsabilităţi şi împliniri duhovniceşti: hirotonirea în ierodiacon la 10 februarie şi încredinţarea funcţiei de exarh al catedralei episcopale din Râmnic, la 1 martie 1933. Datorită calităţilor de care a dat dovadă, episcopul Vartolomeu Stănescu l-a numit stareţ la vechea vatră monahală de pe maul Jiului, la Coşuna Bucovăţul Vechi, ctitoria renumitului ban Stepan al Craiovei. Instalarea a avut loc la data de 14 septembrie 1934. Aici l-a aşteptat o misiune cu totul aparte: trebuia să ridice din paragină una din cele mai de seamă aşezăminte ale monahismului oltenesc. În mai puţin de un an (1935 -1936) a reuşit să reconstruiască vechile chilii şi să sape o fântână în partea de sud-est a bisericii. De asemenea, au fost demarate lucrările de restaurare la Biserica „Sfântul Nicolae”, care, în mai puţin de doi ani (1934 – 1936) a fost redată cultului. Încet, încet, datorită vrednicului ieromonah, viaţa monahală a reuşit să prindă cheag pe maul Jiului, între zidurile Mănăstirii Coşuna.
Ucenic al mitropolitului Nifon Criveanu
În anul 1935, stareţul de la Coşuna s-a înscris la cursurile Facultăţii de Teologie din Chişnău, pe care a absolvit-o în anul 1943. Aici l-a reîntâlnit pe episcopul Nifon Criveanu al Huşilor, profesorul iubit de la Râmnic. În această perioadă, preasfinţitul Nifon i-a încredinţat conducerea Schitului Rafaila, din judeţul Vaslui. În numai câţiva ani, datorită activităţii părintelui Teofil, schitul a fost ridicat la statutul de mănstire (1939).
Odată cu înfiinţarea Mitropoliei Olteniei, la data de 7 noiembrie 1939, şi alegerea vrednicului arhiereu în scaunul de mitropolit, părintele Teofil a revenit în cetatea Băniei, de data aceasta în calitate de mare ecleziarh al Catedralei mitropolitane „Sfântul Dumitru” (1 februarie 1940) şi exarh al mănăstirilor. Cu toate acestea, inima părintelui Teofil a rămas legată de Mănăstirea Coşuna.
Perioada comunistă i-a adus cuviosului părinte multă întristate. Odată cu desfiinţarea Mitropoliei Olteniei şi exilarea înalt preasfinţitului Nifon, cucernicul ieromonah a fost depus din exarhat şi obligat să se retragă la Coşuna. Se contura o nouă etapă în tumultul zbuciumatei sale vieţi, aşezată de data aceasta de sub ascuţişul condeiului. În această perioadă a conceput cunoscuta lucrare de onomastică ortodoxă „Numele Sfinţilor şi Sfintele extrase din sinaxarele mineelor”.
Meritele sale i-au fost parţial recunoscute în anul 1945, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a dispus ridicarea sa în rangul de arhimandrit.
În slujba învăţământului teologic oltean
Anul 1948 a adus cu sine reorganizarea învăţământului teologic românesc şi desfiinţarea Seminarului „Sfântul Nicolae” din Râmnic. Oltenia rămânea astfel păgubită de principala pârghie de formare pastorală a viitorilor slujitori. Era nevoie de înfiinţarea unei noi instituţii teologice de grad preuniversitar care să ducă mai departe vechile tradiţii. În acest context, Mănăstirea Coşuna-Bucovăţul Vechi s-a dovedit soluţia potrivită. Conducerea şcolii a fost încredinţată arhimandritului cărturar Teofil Niculescu, ştareţul cinstitului aşezământ.
Începutul a fost extrem de greu. Iată cum descrie părintele profesor Alexie Buzera, elev în acea perioadă, condiţiile în care se învăţa carte, la Coşuna, pe malul Jiului: „Localul era impropriu şi cei şaptezeci şi doi de elevi participau la cursuri în serii, dimineaţa şi după amiaza, în singura sală de clasă de la parter. doar slujbele zilnice din biserica mănăstirii se oficiau în condiţii mai bune, asistate de părintele director şi de profesorul de psaltichie, chiar dacă în timpul iernii soba degaja mai mult fum decât căldură, iar cadrele didactice se schimbau fregvent, mai ales la muzică bisericească; despre internat şi cantină nici vorbă, elevii fiind găzduiţi de localnici contra cost” (Prof. Alexie Buzera, Arhim. Veniamin Micle, Arhim. Teofil S. Niculescu – personalitate a vieţii bisericeşti din Oltenia, Ed. Redura, Craiova, 2002, pp. 32-33). În acest context, părintele Teofil, cu sprijinul profesorilor şi elevilor seminarişti, a început demersul ridicării unui ansamblu de clădiri pentru dormitoare, cantină şi săli de clasă. Prin efort susţinut, totul a fost gata în anul 1950, atunci când înalt preasfinţitul mitropolit Firmilian a săvârşit slujba de sfinţire.
Duhovnic iscusit şi profesor model
În activitatea didactică, părintele arhimandrit Teofil s-a dovedit un dascăl model. Era mai tot timpul în mijlocul învăţăceilor săi şi obişnuia să organizeze excursii la mănăstirile din întreaga ţară. Au rămas memorabile pelerinajele la Bistriţa vâlceană, la moştele Sfântului Grigorie Decapolitul. În noiembrie 1950, şapte dintre absolvenţii primelor două promoţii ale şcolii eparhiale din Craiova, printre care şi tânărul Alexie Buzera, însoţiţi de părintele director Teofil şi de profesorul Chiril Popescu, şi-au îndreptat paşii spre meleagurile moldave, la seminarul Mănăstirii Neamţ: „Primul lor contact cu tinerii de acolo a adus bucurii duhovniceşti cu multiple semnificaţii pentru cei doi dascăli craioveni”, mărturiseşte părintele profesor Alexie Buzera. Aici a avut loc un prim schimb de experienţă între cele două şcoli teologice româneşti.
Suferinţele pribegiei
Pasiunea şi dăruirea, aşezate din plin în slujba şcolii de la Mănăstirea Coşuna, l-au făcut incomod în ochii multora care au căutat cu tot dinadisul să-l înlăture din funcţia de director. Astfel, la data de 17 octombrie 1951, venerabilul părinte profesor a fost nevoit să părăsească locul pe care îl clădise din temelie cu sufletul şi inima.
După ce o perioadă a fost reaşezat în funcţia de ecleziarh al Catedralei „Sfântul Dumitru”, evlaviosul arhimandrit a părăsit Oltenia şi a purces spre Transilvania. Aici a funcţionat o vreme ca preot în Parohia Lupu, comuna Cergău, judeţul Alba. O perioadă a îndeplinit funcţia de administrator al Mănăstirii Curtea de Argeş, iar din 1966 s-a ocupat de rânduiala schitului „Peştera Ialomiciara”. Datorită condiţiilor grele pe care a trebuit să le înfrunte de unul singur pentru rezolvarea problemelor schitului(„de cele mai multe ori mergea pe jos câte 30 de km pentru că maşini nu erau”), părintele Teofil şi-a pierdut piciorul, fiindu-i amputat la spitalul Constantin Cantacuzino din Bucureşti, unde a fost dus de maica Filareta Porojean (1974). Doi ani mai târziu, simţindu-se slăbit, a revenit la la Centrul Eparhial din Craiova cu solicitarea de a fi închinoviat la una din mănăstirile oltene. Datorită infirmităţii sale, cererea i-a fost respinsă. Suferinţa părintelui Teofil a luat sfârşit în data de 16 august 1977, când Dumnezeu l-a chemat la Sine pentru veşnicie. Trupul său a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Viforâta unde se odihneşte şi astăzi.
Diac. Ioniță Apostolache
