La 4 martie, în urmă cu 129 de ani, vedea lumina zilei cel mai mare diplomat de prestigiu internațional pe care avut vreodată Oltenia: Nicolae Titulescu. Moștenitor al unui sistem de valori autentic creştine, „a călcat peste șerpi și peste balauri”, fiind un militant neîntrecut al păcii, un apostol al dreptății și un apărător neînfricat al integrătății statului român.
S-a născut la 4 martie (17 martie după calendarul îndreptat) 1882, la Craiova, în familia distinsului avocat Ion Titulescu. Tatăl s-a stins din viață pe când Nicolae avea doar trei ani, neapucând să-şi vadă fiul călcându-i pe urme. Frica de Dumnezeu și respectul față de semeni le dobândește grație educației primite de la mamă: Maria Titulescu, fiica pictorului Theodor Amann. Din pricina văduviei, a fost nevoită să muncească din greu. Era, în același timp, nelipsită de la slujbe şi în special de la Biserica „Madona Dudu” din Craiova. Părinții, ca şi socrii ei, s-au numărat printre cei mai importanți ctitori de biserici.
„Traista miraculoasă a știinţei lui tuțu”
Nicolae Titulescu și-a petrecut copilăria pe moșia părinților din comuna Titulești, județul Olt. Cursurile primare le-a urmat în cadrul pensionului „Javet” din Craiova, anual promovându-și examenele la Școala primară „Obedeanu”. Intră cu media generală 10 (în 1893) în clasa I a Liceului „Nicoale Bălcescu” din Craiova. A obținut „premiul de onoare” la examenul de bacalaureat.
După terminarea cursurilor liceale, cere susținerea mamei pentru continuarea studiilor la Paris. Maria Titulescu primește de la epitropia „Madona Dudu” un ajutor bănesc. Astfel, se aprobă „Cererea pentru bursă la Paris” a fiului ei.
În ajutorul orfanului a venit şi protoiereul Nicolae Economu, bunicul lui Nicolae Titulescu, care îi sesizase înclinația spre limbi şi-l învățase greaca, latina, franceza, slavona. Astfel, părintele este primul său profesor. Imaginea sa va rămâne permanent vie în mintea viitorului geniu al dreptului românesc. Îşi aducea totdeauna aminte de „sacul fără fund şi traista miraculoasă a știinţei lui tuțu (tatăl mare)”.
La 28 noiembrie 1901, Maria Titulescu, după ce mulţumeşte epitropiei „Madona Dudu” îndrăzneşte a cere în continuare ajutor. După terminarea studiilor, viitorul profesor universitar susţine un concurs special și obţine premiul întâi, ceea ce-i dă dreptul să se înscrie la doctorat imediat. Datorită capacităţii sale, Nicolae Titulescu obţine în scurt timp, cu cercetări originale, titlul de Doctor în ştiinţe juridice. Revine în ţară şi este numit conferenţiar suplinitor la Universitatea din Iaşi, unde se remarcă printr-o predare originală, o apropiere de studenţi nemaiîntâlnită, o cercetare neobosită şi metode noi pentru acele vremuri.
„Partidul meu se numeşte România”
Nicolae Titulescu a fost mereu sensibil la durerile neamului său. În 1907, după Răscoala ţăranilor, ia apărarea acestora, dându-le dreptate pentru revoltă. Mai mult, tipărește o publicație, „Ţăranul”, unde apar articole şi ştiri, ce pledează pentru cauza dreaptă a celor ce reprezintă „sufletul gliei”.
Îndurerat de ceea ce se întâmpla în țară la acea vreme, în 1908 intră în arena politică. În 1912 este ales deputat al judeţului Romanaţi, iar în 1921 părăseşte Partidul Conservator, declarând, pentru toată viaţa: „Partidul meu se numeşte România”.
Un răsunător succes, datorită artei sale oratorice, bazată pe adevărul istoric, a avut în aşa-zisul proces al optanţilor unguri, care pretindeau Ardealul. Titulescu se consultase cu N. Iorga, A. D. Xenopol, Vasile Pîrvan şi mai ales cu un martor şi părtaş al evenimentelor din 1918, Miron Cristea, episcop de Caransebeş, ajuns patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în 1925. Datorită diplomaţiei sale, România Mare a fost recunoscută de toate ţările, inclusiv de foştii contestatari.
Din 1922, Nicolae Titulescu este numit ministru la Londra şi reprezentant permanent al României în Societatea Naţiunilor de la Geneva. El obţinuse, în noiembrie 1920, prima medalie a păcii în Liga Naţiunilor. În 1930 este ales preşedinte al Ligii, stârnind admirația străinilor: „În politica externă e îmbarcat pe o firavă luntrișoară pe care o conduce ca pe un vapor mare, în politica internă stă călare pe o scândură putrezită, căreia până la urmă îi dă o stabilitate de stâncă. Acest ministru al unei țări mici face o politică în stil mare. Ce om uimitor!”, notează Edouard Herriot, prim-ministrul Franței.
Diplomatul oltean dorea mai ales linişte în Balcani, legături de încredere cu vecinii (URSS) şi colaborare internaţională pe multiple planuri: „Vrem să fim prietenii tuturor naţiunilor fără excepţie, dar în treburile noastre nu primim ca stăpâni decât pe noi înşine”. Tot în 1930 este ales membru al Academiei Române.
Un profund creștin ortodox
Ancorat în viața politică a patriei-mamă, renumitul diplomat a apărat interesele Bisericii Ortodoxe Române în ţară şi peste hotare. N. Titulescu este ctitor-restaurator al bisericii din localitatea Tituleşti-Olt, donator principal pentru înfrumusețarea Bisericii „Madona-Dudu” din Craiova. El se exprimă astfel: „Credinţa ortodoxă nu e paradă, ci e smerenie, trăire, activitate …”.
A jucat un rol deosebit la întâlnirile teologilor ortodocşi de la Constantinopol, Vatoped (1920-1923) în vederea îndreptării calendarului, în întrunirile ocazionate de Congresul I al profesorilor de teologie ortodoxă (Atena, 1936) şi mai ales la Conferinţa teologilor ortodocşi şi anglicani (Bucureşti, 1935). Este cunoscut şi sprijinul acordat patriarhului Miron Cristea, în 1936, cu ocazia vizitei sale la Londra. De asemenea, s-a implicat intens şi în recunoaşterea internaţională a Patriarhiei Române (1925).
Mâhnit de noile ameninţări la adresa țării sale, N. Titulescu s-a îmbolnăvit grav. Revine în România, în 1937, dar se reîntoarce la Paris, întristat de cee ce a găsit în țară. Pe deasupra, afecţiunile reumatice şi încercările cardiace îl obligă la repaus. Este nevoit să meargă în sudul Franţei, la Cannes, unde fusese şi prietenul său, Miron Cristea, care îşi găsise sfârșitul aici, în 1939. La 17 martie 1941, Nicolae Titulescu se naşte întru eternitate, trecând pragul acestei lumi, la St. Moritz. Înmormântarea a fost simplă, fără pompă, fiindcă Franţa capitulase în faţa furiei hitleriste. Slujba a fost săvârşită după rânduiala ortodoxă.
A dispărut astfel maestrul diplomaţiei româneşti, Nicolae Titulescu, dar a rămas lumina crezului său adevărăt. N-a avut urmaşi, dar toţi cei ce iubesc dreptatea, adevărul, pacea şi glia sunt fiii şi fraţii săi din neam în neam.
Marinela Porneală
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1545;1;53818;0;Credinta-ortodoxa-este-smerenie-si-traire.html
