Anul acesta s-au împlinit 157 de ani de la nașterea poetului, prozatorului, dramaturgului și eseistului Alexandru Macedonski. Învestit de Tudor Vianu cu abilitatea de „magician al cuvântului”, poetul cu rădăcini doljene a mânuit cu multă dibăcie condeiul, rămânând în memoria cititorilor săi prin numeroase creații literare de excepție.
Dincolo de aspectele controversate ale unei opere inegale, risipite în multe direcții și orientări, Tudor Vianu remarcă faptul că „originalitatea lui incontestabilă, îndrăzneala concepțiilor și atitudinii lui, farmecul cântecului său, când jubilând de bucurie, când dulce și melancolic, forța și fecunditatea imaginației sale, armonia savantă a lirei pe care o înstrună, nenumăratele-i inițiative poetice care și-au găsit atâți imitatori și continuatori, toate acestea fac din Macedonski unul din cei mai mari poeți ai literaturii romane”. Creația sa, deductibilă din conferințe și articole, este rodul unei formații culturale în spațiul românesc și străin: volumul de debut „Prima verba” (1872), „Excelsior” (1895), „Flori sacre” (1912), „Poema rondelurilor” (1972), proză: „Cartea de aur”, „Le calvaire de feu”, „Thalassa”, „Nuvele” și teatru: „Moartea lui Dante Aligheri”.
„Iată Pometeştii, iată Adâncata”
Alexandru Al. Macedonski s-a născut la 14 martie 1854 în București, ca al treilea copil al lui Alexandru D. Macedonski și al Mariei Pârâianu. Spiritul ferm, pregătit pentru revoltă, îl moștenește de la bunicul său, Dumitru Macedonski, fost locotenent în armata lui Tudor Vladimirescu în timpul Revoluției de la 1821. Prin mamă, se înrudește cu vechile familii boierești din Oltenia: Urdăreanu și Brăiloiu.
Copilăria și-o petrece la moșiile tatălui său din județul Dolj, Adâncata și Pometești, pe Valea Amaradiei, pe care le cântă în versurile poeziei „Mângâierea dezmoștenirii”: „Revăd albia-ți frumoasă, Amaradie iubită!”. Târziu de tot, când ochiul nostalgic al poetului privește spre trecut, locurile copilăriei Adâncata și Pometești strigă cu putere din adâncul sufletului său: „Iată Pometeştii, iată Adâncata, / Scurtul pod de bârne este retrecut. / Re’nviază mama, îmi zâmbeşte tata… / Vreme câtă curs-a parca n-a trecut” (Rondelul trecutului).
Își începe studiile liceale la Craiova, perioadă căreia îi dedică poezia „Copilăria”, publicată în revista „Literatorul” (1880). Versurile nu conțin nimic mai mult decât ilustrarea jocurilor copilăriei și a anumitor scene de la școala craioveană, așa cum ar fi făcut-o orice copil de vârsta lui. Bogatele cunoștințe în limbi străine ale bunicului sunt transmise și nepotului, constituind suportul psihologic pe care poetul Al. Macedonski clădește, alături de opera în română, o valoroasă creaţie în limba franceză. Sănătatea precară îl împiedică să-și continue studiile. Pleacă în străinătate, prima destinație fiind Austria, urmată de Elveția și Italia, ca în cele din urmă să revină la București.
Psalmii: „o înaltă și tainică slavă”
Dincolo de celebrele „nopți macedonskiene” (imnuri închinate frumuseții și purității naturii), prin care se înrudește cu binecunoscutul poet francez Alfred de Musset, poetul atrage atenția prin Psalmii moderni. Condamnarea la singurătate, suferința pricinuită de cei din jur, îl determină să caute înțelesuri într-o altă lume. Chinul celui dornic de a cunoaște iertarea Tatălui se metamofozează în cuvinte grăitoare: „Iertare! Sunt ca orice om/M-am îndoit de-a Ta putere,/Am râs de sfintele mistere/Ce sunt în fiecare-atom …”
Unsprezece la număr, psalmii moderni ai lui Macedonski vădesc inima înfrântă a „penitentului”, care înțelege efemeritatea acestei vieți: „Oh! Doamne”, „Ţărână”, „Iertare”, „Duşmanii”, „Zburam”, „Şi-au zis…”, „Cât am trudit…”, „Eram”, „N-am în ceruri”, „Doamne, toate…”, „M-am uitat”, fiind incluși în volumul „Excelsior” (1895).
Extazul ascensional, zborul, este monarhic, întrucât laitmotivul „Zburăm pe aripi strălucite” apare însoțit, într-un alt psalm al ciclului, de enunțul gnomic: „Eram puternic împărat,/ Prin sufletească poezie,/Prin tinerețe, prin mândrie,/Prin chip de înger întrupat”. Viziunea antitetică a împietririi, a regresiunii biologice și sufletești, apropie imaginarul lui Macedonski de cel eminescian, ca în versurile: „În soarta mea m-am împietrit/ Rămân ca marmura de rece/Să plâng, să sufăr am uitat./Am fost un cântec care trece/Și sunt un cântec încetat” (Psalmul „Oh, Doamne!”) sau: „Oh! suflet orb, m-absorbi întruna/Și nu mă vezi și nu m-auzi,/Rămâi cu ochii morți și cruzi,/Și reci, mai reci de cum e luna” (Suflet orb).
Psalmii sunt rugă și cânt. Ei înalță sufletul poetului „spre-o înaltă și tainică slavă”. Momentul este vădit prearghezian, căci de aici începe drama cunoașterii psalmistului, „pendularea între credință și tăgadă”, nevoia disperată de certitudine, întâlnită la Arghezi: „Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”.
Deschizător de drumuri în lirica românească
Primii germeni notabili ai simbolismului românesc, primele teme simboliste, care vor fi cultivate în literatura română, apar în poezia lui Macedonski şi sunt puse în circulaţie prin revista „Literatorul”. În structura intimă a spiritului său, poetul însă nu este un simbolist. El rămâne, în mod fundamental, un romantic de formațiune pașoptistă.
Suplimentul literar al ziarului „Liga ortodoxă”, pe care l-a editat în momentul istoric al caterisirii nedrepte a mitropolitului Ghenadie, îi dă prilejul să publice versuri ale tinerilor poeți: Gr. Pișculescu (Gala Galaction) și Ion Theo (T. Arghezi). Așadar, poetul a pregătit drumul succesorilor săi: D. Anghel, T. Arghezi sau Ion Minulescu, într-un cuvânt poezia înnoitoare ce avea să apară după 1914.
Poet de mare talent, Macedonski a fost un deschizător de drumuri, necunoscut însă într-o epocă în care încercările sale literare erau socotite stângace față de genialitatea eminesciană. Dar când versurile răsunătoare s-au contopit cu sensibilitatea poporului român, meritele lui incontestabile au fost recunoscute, marcând definitiv patrimoniul liricii românești.
Înscriindu-se în rândul „poeților damnați”, cu o carieră literară fără puternice ecouri în epocă, Macedonski se mângâia adesea cu nădejdea într-o „posterioritate dreaptă”. Deși cu patru ani mai tânăr decât Eminescu, stingându-se la 24 noiembrie 1920, el își compune din vreme „Epigraful” (1883), care se încheie cu strofa: „Dar când patru generații, după moartea mea vor trece,/ Când voi fi de-un veac aproape oase și țărână rece,/ Va urma și pentru mine al dreptății ceas deplin/ Și-al meu nume, printre veacuri, înălțându-se senin”.
Marinela Porneală
