Anul acesta, Duminica Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor este sărbătorită de Biserica Ortodoxă la 3 iunie. Faptele Apostolilor (2, 1-4) mărturisesc despre acest eveniment foarte important din viaţa Bisericii, când Sfântul Duh s-a pogorât în chipul limbilor de foc peste Apostoli. Sărbătoarea cade totdeauna la 10 zile după înălţare sau Ia 50 de zile după Paşti, când a avut loc evenimentul sărbătorit. Ε totodată sărbătoarea întemeierii Bisericii Creştine, căci în aceeaşi zi, în urma cuvântării însufleţite a Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creştinism ca la trei mii de suflete, care au alcătuit cea dintâi comunitate creştină din Ierusalim (Fapte 2, 41), nucleul Bisericii de mai târziu.
După cum aflăm din Liturgica Generală a Părintelui Prof. Dr. Ene Braniște, sărbătoarea Rusaliilor este cea mai veche sărbătoare creștină împreună cu cea a Paștilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinților Apostoli. Despre ea amintesc și Sfântul Apostol Pavel (1 Cor. 16, 8) și Sfântul Luca (Fapte 20, 16). Este numărată și în Constituțiile Apostolice, printre sărbătorile în care sclavii se cuvine să fie eliberați de muncile obișnuite. Despre ea mai amintesc: Sf. Irineu (+202), Tertulian, Origen, Canonul 43 al Sinodului din Elvira, Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (care oprește îngenuncherea în ziua Rusaliilor), ș.a. Până către sfârșitul sec. IV și începutul sec. V, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a Înălțării Domnului și a Pogorârii Sfântului Duh, așa cum o descrie, de altfel, încă din prima jumătate a sec. IV, Eusebiu al Cezareei. După aceea, sărbătoarea Înălțării Domnului a fost fixată în ziua a 40-a după Paști, Cincizecimea rămânând numai ca sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt.
Cincizecimea sau Pogorârea Duhului Sfânt este bucuria împlinirii făgăduinţei pe care Domnul Hristos le-a împărtăşit-o Apostolilor: ”Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte” (In.14,16-17).
Înălţarea lui Hristos – temeiul teologic şi duhovnicesc al Pogorârii Duhului Sfânt
Apostolii, după Înălţarea Domnului, cu trupul Său îndumnezeit, plin de slavă, pnevmatizat şi în stare de jertfă, se statorniceau în adevărul făgăduinţei că Duhul Sfânt va veni peste ei ‘nu mult după aceste zile’ (Fap. 1, 5). Despărţirea de Hristos nu a provocat în sufletele lor întristare, ci ‘bucurie mare’ (Lc. 24, 52). În acest punct identificăm un paradox. De obicei, orice despărţire implică o stare de tristeţe, de răvăşire, că ceva lipseşte din ecuaţia vieţii tale. Rămâne un gol în tine, am spune într-o exprimare mai concisă şi lapidară.
De ce Apostolii nu trăiesc aceeaşi stare de tristeţe la despărţirea de Dascălul lor cel iubit? Răspunsul îl căpătăm dacă facem un recurs la un alt eveniment biblic: arătarea lui Hristos celor doi ucenici care se îndreptau spre Emaus. Pe tot parcursul acestei drumeţii unice, Hristos rămâne, pentru Luca şi Cleopa, un străin, un absent de la toate faptele petrecute în Ierusalim. După truda unei zile pustiite de orice nădejde, Luca şi Cleopa Îl recunosc pe Domnul doar atunci când frânge pâinea şi Se face nevăzut. Ce taină uimitoare ne învaţă Hristos prin această experienţă a celor doi ucenici: când este nevăzut, poate fi cunoscut. E ca şi cum ai spune că doar nevăzutul îţi procură adevărata şi autentica cunoaştere ca prezenţă. Aceeaşi experienţă au trăit-o şi Apostolii pe Muntele Măslinilor atunci când Hristos, Dumnezeu-Omul S-a înălţat la ceruri: Hristos cel nevăzut a devenit ‘văzut’ în inimile lor, fapt care le-a pricinuit o bucurie nemărginită.
Înălţarea lui Hristos la ceruri este temeiul teologic şi duhovnicesc al Pogorârii Duhului Sfânt: ‘Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc Eu. Că dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi’ (In. 16, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur descrie foarte plastic şi sugestiv raportul dintre Înălţare şi Rusalii: ‘Hristos a luat pârga firii noastre şi ne-a dat în schimb harul Domnului. Şi după cum când se termină lupta şi se face pace, după un răgaz îndelungat, vrăjmaşii de mai înainte dau unii altora garanţii şi zăloage, tot aşa s-a întâmplat şi între Dumnezeu şi firea omenească. Hristos a trimis lui Dumnezeu garanţie şi zălog pârga pe care a adus-o în cer, iar El ne-a trimis în schimb nouă garanţie şi zălog pe Duhul cel Sfânt. Că avem garanţii şi zăloage se vede de acolo că garanţiile şi zăloagele trebuie să fie de neam împărătesc. De aceea ne-a şi fost trimis Duhul Sfânt, pentru că este de fiinţa cea mai împărătească, la fel şi Cel ce-a fost urcat de la noi era de neam împărătesc, căci era din sămânţa lui David’.
Astfel, într-un anume fel, Înălţarea poate fi considerată preambulul tainic şi virtual al sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt.
Foişorul Apostolilor – ”colimvitră a Duhului”
La cincizeci de zile după Paşti, ne relatează cartea Faptele Apostolilor, ucenicii lui Hristos erau adunaţi ‘toţi în acelaşi loc’. Nu este un amănunt lipsit de importanţă faptul că Evanghelistul Luca ţine să precizeze comuniunea Apostolilor. Duhul Sfânt vine doar acolo unde este unitate, comuniune şi aşezare lăuntrică. În această ambianţă de isihie, Apostolii devin martorii unei experienţe, care le va transfigura radical existenţa: Duhul Sfânt S-a sălăşluit în ei. Această sălăşluire, pogorâre a Duhului Sfânt a fost precedată de un vuiet din cer, care s-a făcut auzit ca o ‘suflare de vânt ce vine repede’ (Fap. 2, 2). În vorbirea curentă avem încetăţenită sintagma ‘vuieşte peste tot’. Vuietul este un simbol al ubicuităţii şi poate fi perceput cu simţul auzului. Mai mult, are un rol catalizator, aşa cum reiese din relatarea Sfântului Evanghelist Luca: ‘Iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea’ (Fap. 2, 6). Am putea spune, fără a face asocieri prea îndrăzneţe, că acel ‘Carele pretutindeni eşti’, din rugăciunea ‘Împărate ceresc’, se propteşte pe simbolul vuietului, care are calitatea ubicuităţii şi de a fi catalizator.
Experienţa auditivă a Duhului Sfânt de către Apostoli a fost acompaniată şi de una vizuală: ‘Li s-au arătat împărţite limbi ca de foc şi au văzut pe fiecare dintre ei’ (Faptele Apostolilor 2, 3). Observăm cum evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt pune în valoare cele mai importante simţuri ale omului: auzul şi văzul.
Sfinţii Părinţi s-au întrebat de ce Duhul Sfânt S-a revelat la Cincizecime în chip de limbi ca de foc, şi nu într-o altă manieră. Sfântul Grigorie Palama lămureşte în chip minunat această dilemă: ”Tocmai ca să se arate că este de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu-Cuvântul, căci nimic nu este mai înrudit cu cuvântul decât limba. Dar în acelaşi timp şi pentru a arăta harul învăţăturii; şi, în sfârşit, pentru că învăţătorul care Îl urmează pe Hristos are nevoie de o limbă plină de har. Dar pentru ce limbi ca de foc? Nu numai pentru a arăta deofiinţimea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt (căci foc este Dumnezeul nostru şi foc care arde viclenia), ci şi pentru îndoita lucrare a propovăduirii apostolice: căci în acelaşi timp are puterea facerii de bine, dar, şi de a osândi, şi aşa cum stă în firea focului a lumina şi a arde la fel cuvântul învăţăturii lui Hristos îi luminează pe cei care Îl ascultă şi i se supun, iar pe cei necredincioşi până la sfârşit îi dă focului şi osândei veşnice”.
Biserica – Cincizecimea perpetuă prin Sfintele Taine
Odată cu Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, viaţa acestora capătă o altă consistenţă, virează înspre o altă direcţie: devin martorii experienţei sălăşluirii lui Hristos cel înviat în interiorul sufletelor lor. Duhul Sfânt este cel care îl face actual pe Hristos în inimile lor. Hristos cel înviat, trupul Său cel îndumnezeit şi plin de slavă, constituie temelia Bisericii sau este însăşi Biserica. ‘Biserica, ne spune părintele Stăniloae, este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate sau umanitatea aceasta unită cu Hristos şi având imprimat în ea pe Hristos cu trupul Lui îndumnezeit.’
Actualizarea lui Hristos cel înviat în şi prin Duhul Sfânt constituie naşterea Bisericii văzute. Predica Sfântului Apostol Petru are drept ax central credinţa în Hristos cel înviat. Revărsarea de trăire în Duhul Sfânt a lui Hristos cel înviat este cea care i-a determinat pe cei prezenţi la Cincizecimea iudeilor să primească botezul în numele lui Iisus. De aceea, Biserica este prin excelenţă ‘laboratorul Învierii’.
Prin urmare, orice membru al Bisericii are imprimat în chip inerent vocaţia înspre pascalitate. Botezul în Duhul Sfânt este cel care ni-L aşază în chip tainic, dar real pe Hristos cel înviat şi înălţat cu trupul plin de slavă, pnevmatizat la ceruri.
Omul capătă identitatea de fiinţă eclesială, mădular viu şi activ al Trupului cel înviat al lui Hristos, prin Sfintele Taine, care formează dimensiunea harică a Bisericii. Îndumnezeirea ca act de hristomorfizare şi pnevmatizare a creştinului devine posibilă numai prin înfruptarea covârşitoare din Sfintele Taine. Viaţa Bisericii se hrăneşte din darurile Sfântului Duh, actualizate în Taine. În acest sens, Biserica este comunitatea de îndumnezeire a oamenilor.
Sfântul Nicolae Cabasila surprinde, cu asupră de măsură, dimensiunea misteriologică a Bisericii ca topos de manifestare perpetuu al Cincizecimii: ‘Sfintele Taine sunt Trupul şi Sângele Domnului, dar totodată hrana şi băutura cea adevărată a Bisericii lui Hristos; iar prin împărtăşire, nu Biserica le preface pe ele în trup omenesc ca pe orice hrană, ci Biserica se preface în ele, deoarece cele mai tari biruiesc, precum şi fierul vârât în foc se preface şi el în foc, nu focul în fier, şi după cum fierul înroşit în foc ni se arată aievea ca foc, iar nu ca fier, deoarece însuşirile fierului sunt absorbite cu totul de cele ale focului, tot aşa şi cu Biserica lui Hristos: dacă ar putea cineva să o cuprindă cu privirea, n-ar vedea decât însuşi Trupul Domnului, prin aceea că e unită cu El şi că se împărtăşeşte din Trupul Lui’.
Sursa : Basilica
