De multe ori, când am căutat să mă apropii cu mintea şi cu sufletul de oamenii deosebiţi care alcătuiesc obştea de călugări nevoitori de la Mănăstirea Lainici, fie că l-am aflat pe minunatul stareţ Ioachim Pârvulescu, cel plin de ospitalitate şi atât de inspirat în iconomia acestui sfânt lăcaş, ca şi în îndrumarea mănăstirilor din Gorj, fie că mi-a fost îngăduit să-l întâlnesc în chilia lui curată şi plină de lumină, pe distinsul şi venerabilul părinte arhimandrit Melchisedec Suparschi, decanul de vârstă al acestui aşezământ monahal, pentru a descoperi un interlocutor de excepţie, care la venerabila vârstă de 92 de ani, ca un călător care vine de departe, din negura veacului, ajunge să întruchipeze portretul ostenitorului care şi-a înveşmântat sufletul în haina cea binecuvântată a smereniei şi a dăruirii întru credinţa în Dumnezeu! Ca un vis care se deapănă pe aripa fulgurantă a clipei, nici n-am realizat pe deplin că suntem în miezul iernii, că unii dintre noi avem sufletul înviforat de adierea anotimpului care ne îndeamnă să căutăm liniştea din lăuntrul eului nostru şi am pornit pe cărarea smerită a rugăciunii şi a tainei şoptite, pentru a descoperi cu sfială şi cu o nedesluşită curiozitate de mirean, ce ar putea să însemne învăţătura despre sfânta rugăciune şi despre adâncirea sufletului nostru în acest mărturisitor şi neasemuit moment al întâlnirii cu Dumnezeu!
“Dumnezeu însufleţeşte rugăciunea noastră, îi conferă sens şi semnificaţie”!
– Părinte Melchisedec, ce înseamnă rugăciunea pentru noi, cei care trăim într-o lume siderată de spaimele veacului, şi ce posibilităţi mai are omul contemporan de a ieşi din această situaţie dificilă de nesiguranţă, de incertitudine, pe care o presupune existenţa traiului cotidian?
– Situaţia aceasta este determinată de natura omului, de felul cum gândeşte fiecare: că e sfârşitul lumii, că e criza economică sau că sunt conflicte sociale. Iar în această situaţie, fără a mai crede în rugăciune şi în Dumnezeu, omul se descurajează şi nu mai are orientarea conştientă a vieţii sale pământeşti datorită depărtării de Dumnezeu, de credinţă. Departe de taina rugăciunii, devine tot mai complicat sensul vieţii noastre pământeşti şi de aceea apar zvonuri despre sfârşitul lumii, se pregătesc, nu se pregătesc, unii cred, alţii nu cred, şi viaţa se desfăşoară sub această tensiune care ruinează viaţa omului, pentru că şi omul dezorientat se luptă şi nu ştie pentru ce mai luptă!
– Atunci când înalţă o rugăciune, omul intră în dialog cu Dumnezeu?
– Da, da, putem spune că rugăciunea este cuvântul adresat lui Dumnezeu, pentru ca El Însuşi să ni se destăinuie nouă, iar pentru unii mai destoinici chemarea în faţa Lui Dumnezeu însufleţeşte rugăciunea noastră, îi conferă sens şi semnificaţie, îmbracă atâtea forme şi modalităţi, în funcţie de istoria, timpul, harul şi chiar păcatul fiecăruia care se roagă la icoane. Cred că relaţia omului rugător cu Dumnezeu, în numele Sfintei Treimi, se dezvoltă într-un climat de rugăciune, de dragoste şi de înţelegere, chiar dacă există diferite forme de rugăciune, pentru că omul a dezvoltat modalităţi de deschidere faţă de Cel de Sus, aşa încât putem recunoaşte rugăciunea ca o experienţă în orice religie şi cultură. De fiecare dată, vedem că rugăciunea este locul prin excelenţă al recunoştinţei, al tinderii spre Cel Tainic, un dar al Celui căruia ne adresăm cu glasul smerit!
– Ce înseamnă viaţa dumneavoastră la această sfântă mănăstire, într-un loc binecuvântat de Dumnezeu?
– Da, este adevărat, un loc binecuvântat pe care Dumnezeu mi l-a hărăzit mie, încă de la vârsta de 17-18 ani, pentru a face rugăciune! Am trecut prin lume…
– Cu multe praguri ale vieţii, de bună seamă…
– Am avut şi multe praguri ale vieţii, cu unele momente când am crezut că realizez ceva pentru viaţă, pentru societate, pentru monahism, pentru biserică. Nu ştiu în ce măsură am realizat ceva pozitiv, ca să spun aşa, dar în lupta mea cu viaţa am simţit permanent ajutorul Lui Dumnezeu care a fost deasupra mea, probabil şi datorită rugăciunilor celor care s-au rugat pentru mine, când treceam prin clipe grele, neavând nici un alt sprijin de la oamenii acestei lumi, iar atunci, numai Dumnezeu a fost cu mine şi m-a ajutat să depăşesc toate greutăţile. A fost destul de dificil!
– Ce v-a determinat să vă apropiaţi în mod decisiv de credinţă şi de slujirea Lui Dumnezeu?
– De Dumnezeu m-am apropiat datorită chemării divine, poate cumva, prin rugăciunile mamei mele, pe care nu am cunoscut-o, dar am auzit că a încercat să slujească Lui Dumnezeu! A murit călugăriţă, dar am aflat de la oameni, că atunci când mergea la un călugăr de la mănăstire, mă ducea şi pe mine de mână. Ştiu că într-o noapte am visat că ieşeam de la închisoare şi la gardul închisorii era o femeie în negru care se ruga, iar atunci am zis că aceasta este mama mea! Poate şi bunicul mi-a transmis această stare de credinţă, de rugăciune evlavioasă, pentru că fiind copil, pe la 5 ani ştiam multe rugăciuni, iar femeile din sat când făceau câte o şezătoare mă chemau să le învăţ rugăciunile: «Tatăl Nostru», «Crezul», «Psalmul 50» şi altele.
– Aţi avut o viaţă tumultoasă, cu momente de suspans, cum se spune…!
– Eu am parcurs mai multe etape de viaţă, ca să spun aşa! Mai întâi, în aşa-zisul capitalism, până la războiul al II-lea mondial, apoi am trăit aproape 40 de ani sub opresiunea comunistă, pentru că uneori trebuia să gândesc altfel decât aveam în suflet. Dar, datorită rugăciunii, credinţa mea a fost puternică şi nu am gândit că pot să fac vreun rău cuiva.
“De aproape 20 de ani sunt la Mănăstirea Lainici, ca rugător Lui Dumnezeu”!
– Aţi întâlnit în viaţă multe persoane care v-au făcut rău si ati dorit să fiţi departe de ele?
– Nu aş putea spune că am întâlnit asemenea persoane, ci, dimpotrivă, am întâlnit oameni buni! În copilărie, pe la 13 ani, am fost băiat de prăvălie la un evreu care m-a ajutat cum a putut. La mănăstire, am dat de un stareţ bun. E adevărat, că la un moment dat nu eram convins de idealul vieţii mănăstireşti şi voiam să plec, dar el mi-a spus că mă va trimite la seminar la Cernica. Şi acolo am avut parte de oameni buni, cumsecade, iar după ce s-a desfiinţat Mănăstirea de la Cernica, din anul al III-lea, m-am mutat la Seminarul central din Bucureşti, unde fostul director de la Cernica era director şi aici. Am făcut apoi armata şi am terminat în cele din urmă clasele de seminar. La Facultate, la Teologie, am făcut patru ani, am fost şef de promoţie, am fost exarh de mănăstiri la Constanţa, apoi la Galaţi, unde am întâlnit atâţia oameni buni! Pe urmă, am avut o perioadă când a trebuit să fiu pus la încercare. Pentru că n-am acceptat să colaborez cu regimul de atunci la desfiinţarea mănăstirilor, am demisionat, motivând că mă înscriu la doctorat. Am urmat cea de-a doua facultate, iar după terminare am fost repartizat profesor la Caransebeş. Ştiu că Mitropolia şi Patriarhia au fost de acord, pe când Departamentul cultelor n-a vrut să recunoască numirea mea şi mi s-a respins dosarul. M-am întors la Mănăstirea Lainici, dar am fost silit să părăsesc mănăstirea aceasta dragă, iar în această situaţie, pe bază de repartiţie, am ajuns profesor şi am predat vreo 20 de ani greaca, latina şi franceza, 10 ani la Timişoara şi 10 ani la Braşov, unde m-am înţeles bine cu oamenii din şcoală, cărora le-am adus mulţumire. După ce am ieşit la pensie, prin bunăvoinţa Sfântului Antonie, care m-a şi primit în monahism, de aproape 20 de ani sunt la Mănăstirea Lainici, ca rugător Lui Dumnezeu!
– Aş îndrăzni să spun că sunteţi un duhovnic cu un profund rafinament intelectual…
– Mă străduiesc să fiu aproape de credincioşi! În primul rând, vreau să le transmit bunătate, iar dorinţa mea este să simtă că au în faţă un om bun, care le înţelege durerile, necazurile, care caută să-i ajute, iar oamenii, de cele mai multe ori simt acest lucru şi pleacă schimbaţi total în viaţa lor, ca dovadă că m-am străduit să le fiu un duhovnic bun!
«Prin fapte bune şi prin rugăciune, să aveţi credinţă în tot ceea ce faceţi»!
– Ce fel de persoane vă solicită cel mai mult şi îşi deschid sufletul pentru a se destăinui?
– Pe toţi cei care vin la mine, simt că-i iubesc!
– Dar, totuşi, într-un mod mai deosebit!
– Nu am pe cineva pe care să-l preţuiesc în mod deosebit! De pildă, a fost adusă la mine o femeie, plecată de la spital ca să moară. Îmi aduc aminte că familia a adus-o în această chilie, ţinând-o în braţe, pentru că era într-o situaţie gravă, iar eu i-am citit cu multă credinţă rugăciuni şi într-un mod miraculos, femeia s-a îndreptat, a deschis ochii, a început să vorbească şi a plecat aproape sănătoasă. În Duminica următoare a venit şi mi-a dovedit că e bine! Îmi amintesc despre un director de bancă din Tg. Jiu, care a venit la mine când lucram la Mănăstirea Vişina. Mi-a povestit despre un frate de-al lui, foarte bolnav, care era la Bucureşti în îngrijirea doctorului Irinel Popescu. Am mers cu acest director de bancă la spitalul unde era fratele său internat. La un moment dat, dr.Irinel Popescu a zis:: «Nu mai trăieşte»! Iar eu, atunci am spus: «Ba, o să trăiască»! Şi pot să vă spun că trăieşte şi acum! Eu nu-l cunoşteam pe omul acela, dar am simţit că are zile să trăiască! Eu ştiu că oamenii au destule greutăţi şi încerc să-i înţeleg în multe privinţe, să înalţ rugăciuni pentru ei.
– Prin ce credeţi că este deosebită viaţa cuvioşiei voastre, faţă de viaţa altor oameni?
– Viaţa mea este deosebită pentru că de multe ori am luptat de unul singur. Pe mama n-o cunosc, pe mine m-a crescut bunicul, care era cioban!
– Care credeţi că sunt reperele fundamentale în biografia spirituală a unui om?
– Stăruinţa în rugăciune şi lupta pentru credinţă, convingerea care te determină să spui că ai întâlnit un om bun, deşi nu sunt eu acel om bun, poate un om deosebit, iar mie mi-a dat posibilitatea Dumnezeu să spun că sunt un om pentru oameni!
– În încheiere am dori de la cuvioşia voastră un gând, un sfat pentru viitor?
– Să fiţi în continuare ceea ce sunteţi, iar prin fapte bune şi prin rugăciune, să aveţi credinţă în tot ceea ce faceţi!
Prof. Vasile Gogonea
