05.04.2013 – Duminica a 3-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci)

Evenimente


 
Pe calea urcuşului duhovnicesc al Sfântului şi Marelui Post al Paştelui, Biserica noastră a rânduit în fiecare duminică câte un popas întăritor, care să ne reîmprospăteze puterile, până ce vom ajunge la Sfânta Înviere a Domnului, prin amintirea unor momente sau evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc. Aşa se face că Duminica a 3- a din Postul Mare este destinată cinstirii Sfintei Cruci, altarul de jertfă al creştinătăţii şi simbolul mântuirii neamului omenesc în Iisus Hristos. 
      În acest context, ne stau la inimă rostirile Mântuitorului din pericopa evanghelică din această zi: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie!”. Rostiri care, parcă, ne sunt adresate şi nouă astăzi şi vor fi adresate tuturor, până la sfârşitul neamurilor. Fie-mi îngăduit a analiza pe rând aceste patru sentinţe, la nivelul şi chemările veacului în care trăim.
       „De voieşte cineva să vină după Mine…” Ce-a vrut să spună prin aceasta Mântuitorul? A vrut să spună că „a merge după El”, adică a-I urma învăţăturile şi poruncile, e la voia noastră. Adică e la voia noastră să ne ducem la întâlnire cu El (în Biserica Lui), sau să ne vedem de treburile noastre. Suntem liberi. E marele privilegiu care ne-a fost dat încă de la creaţie. E marea taină a lumii oamenilor. E de la sine înţeles însă că „libertatea” pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor, nu e o libertate fără termeni de alegere, fără arătarea căilor care stau în faţa aptitudinilor noastre. Dumnezeu le-a arătat oamenilor calea spre Sine şi le-a descoperit cum se merge pe ea şi unde se ajunge. Pe această libertate şi-a clădit El sistemul creaţiei, lăsând la libera alegere a oamenilor asumarea răspunderii de a fi cu El, sau nu. Aşadar, prin expresia „de voieşte cineva,” înţelegem că Dumnezeu ne dă libertatea de a-L urma sau nu!
      Al doilea pas al chemării este: „să se lepede de sine.” Aşadar „dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine.” Ce vrea să însemne această sintagmă? Ce este lepădarea de sine? Înseamnă oare aceasta să ne lepădăm de identitatea noastră, de „eul” nostru? De „sinele” care ne deosebeşte de alţii? Să ne negăm voinţa, dorinţele, idealurile? Să ne lepădăm de apartenenţa noastră la o naţiune, la o familie? Nicidecum.    
Lepădarea de sine înseamnă, în limbaj scripturistic, a ne lepăda de „ego”, de egoism, de acel „eu” din care se naşte mândria, orgoliul, slava deşartă. Zicem noi câteodată: „cutare e plin de sine,” în sensul că acel ins este ca un vas plin cu apa lui, în care nu mai încape nicio picătură din apa altcuiva. E plin de el însuşi şi de părerile lui despre sine.
 
Al treilea comandament al chemării Mântuitorului din Evanghelia despre care facem vorbire, care îndreptăţeşte citirea ei în Duminica Crucii este: „Să-şi ia crucea sa.” Adică „de voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie!”  Ce înseamnă oare să-şi ia omul crucea sa? Fără îndoială că nu înseamnă să-şi ia o cruce, s-o poarte pe umăr şi să umble cu ea prin oraş sau prin sat. Doamne fereşte! Cel dintâi înţeles pe care îl are în vedere Mântuitorul când zice: ”să-şi ia crucea sa” e un îndemn ca fiecare să-şi asume destinul său pământesc. Crucea are înţeles de destin personal, nu în sensul de destin predestinat, ci în acela care e în limitele a ceea ce nu a depins de noi. Rezultă de aici că noi trebuie să ne luptăm cu destinul nostru cât putem. Dacă suntem bolnavi, să ne luptăm să ne facem sănătoşi, dacă suntem needucaţi, să ne luptăm să căpătăm educaţie, dacă suntem neştiutori, să luptăm să căpătăm ştiinţă ş.a. Aşadar, să ne luăm crucea şi s-o purtăm ştiind că Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, a ştiut ce face atunci când ne-a dat-o.
Un alt înţeles al crucii este şi acela de „suferinţă” în chip expres. Adică, să-şi accepte omul suferinţa pe care i-a dat-o Dumnezeu, şi de care nu poate scăpa prin nici unul dintre mijloacele omeneşti posibile. Să şi-o ia atunci aşa cum i-a dat-o Dumnezeu, fără a ajunge la disperare, fără să cârtească împotriva cuiva. Aceasta înseamnă o asumare a crucii, adică a întâmplărilor vieţii aşa cum ţi-au fost ele date.
Şi, în sfârşit, cel de-al treilea sens se referă la simbolul crucii în sine, dedus din forma geometrică a crucii: o verticală şi o orizontală. Verticala ne aduce aminte că venim din cer şi vom merge în cer, iar orizontala ne aduce aminte că suntem fraţi întraolaltă şi că suntem sortiţi a trăi în comuniune unii cu alţii.
       Ultimul popas din chemarea Mântuitorului din Evanghelia acestei duminici este: „…şi să-mi urmeze Mie!” Adică: cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa „şi să-mi urmeze Mie.” Cum adică să-i urmăm Lui?- ar putea să se întrebe unii sau alţii. Că El nu mai este acum printre noi. Nu mai este biologic vorbind, dar este prezent permanent în Biserica Lui, în Sfintele Taine, este prezent în lucrarea ierarhiei pe care El a instituit-o. Este prezent în fiecare Sfântă Liturghie, este prezent în noi, pentru că ne-am botezat în numele Lui şi ne-am împărtăşit cu Trupul şi Sângele Lui.
       Aşadar, astăzi, în Duminica Crucii, trebuie să reţinem că urmarea lui Hristos e posibilă din orice stare şi din orice loc ne-am afla. El e în noi. Drumul spre El e spre interiorul nostru. Spre noi înşine. Întâlnirea cu El e acolo, în inima noastră. Şi de acolo străluceşte prin noi în afară. Urmarea Lui nu e spre în afară, ci spre înlăuntru. Tot acolo îl caută şi cei ce merg la biserică, şi cei ce merg la mânăstire. Pe aceste drumuri e mai uşor de întâlnit, căci facem drumul împreună cu El, precum Luca şi Cleopa spre Emaus. Amin!
 

                                                           Preot Ioan Ioanicescu