Încă din vechime se spunea: „vin Floriile cu soare şi soarele cu Florii”. Natura parcă ştiind şi ea vorba din bătrâni, ia parte împreună cu noi, prin zâmbetul soarelui, prin revenirea la viaţă, la această mare sărbătoare. Ultima şi cea mai mare Duminică dinainte de sărbătoarea Învierii.
Praznic luminos şi sărbătoare aleasă, în care Domnul nostru Iisus Hristos a intrat în cetatea Ierusalimului şi a fost întâmpinat de mulţimile de oameni şi de copii cu imnuri de bucurie şi preamărire, rostind într-un glas: „Osana! Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului”. L-au întâmpinat cu stâlpări de finic, întinzând în calea Lui hainele lor. I-au făcut o primire cum nu-i mai făcuseră niciodată până atunci. Mulţimile auziseră şi văzuseră învierea lui Lazăr. Voiau acum să-l vadă şi pe Lazăr şi pe Iisus venind în Cetatea Sfântă. Dar Evangheliştii, ne spun toţi, ca martori oculari, că în mijlocul acestei bucurii generale, unul singur era trist. Şi anume Acela care ar fi trebuit să fie cel mai bucuros, pentru că Lui i se adresau toate aceste osanale: Iisus, Mântuitorul lumii.
Ne întrebăm: de ce era Iisus trist tocmai în ziua triumfului? Mai întâi, era trist, pentru că nu acesta era triumful pe care-l dorea Iisus. El ar fi dorit să triumfe peste inimile oamenilor. Ei doreau o căpetenie care să-i scape de sub stăpânirea romană. El dorea să-i scape de sub povara păcatului. Drept urmare, El a intrat în Cetate călare pe un mânz de asină, animal care simboliza blândeţea şi pacea, semnele distinctive ale „noului împărat.” Prezenţa acelui animal smerit fusese profeţită cu secole înainte: „Bucură-te fiica Sionului, că iată împăratul tău vine la tine, pe mânzul asinei” (Zaharia 11, 9). Era trist apoi, pentru că în ochii celor care strigau acum „Osana, Osana”, vedea unda de neînţelegere şi ură care, numai peste câteva zile, îi va face să strige: „răstigneşte-L, răstigneşte-L!”. Era trist pentru că doar El singur înţelegea că nu era vorba de o adevărată victorie. Victoria cea adevărată ar fi fost ca El să intre, nu într-un Ierusalim pe care să-l elibereze de sub dominaţia străină, ci în Ierusalimul care s-ar fi declarat gata de a se lăsa eliberat de păcat.
Era trist pentru că El ştia că Ierusalimul oficial, templul şi căpeteniile preoţilor, n-au recunoscut în El pe Mesia şi nu-l vor recunoaşte nici acum: „pentru că n-ai cunoscut vremea cercetării tale”, zice Iisus. Evanghelistul Matei îşi aminteşte şi alte cuvinte, tot atât de grele, rostite de Iisus: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! Iată, casa ta va rămâne pustie. Nu va rămâne nici piatră peste piatră care să nu se risipească!” (Matei 24, 2). Pentru acestea şi pentru câte altele, Iisus intra trist în Ierusalim. În această atmosferă pe care o presimţea. Va urma săptămâna pe care Biserica o numeşte de două mii de ani „Săptămâna Patimilor”, săptămână care, numai cu greu ar putea căpăta explicaţii acceptabile, şi cu atât mai greu, dacă s-ar fi rămas numai la ea.
Acesta este, pe scurt, tabloul intrării Mântuitorului în Ierusalim. Tablou cu lumini, cu umbre şi penumbre. Tablou cu diferite stări sufleteşti, de la inima pură şi credincioasă a copiilor, până la inima învârtoşată şi plină de răutate a cărturarilor şi fariseilor.
Pentru noi cei de astăzi , Floriile nu reprezintă numai praznicul în care Iisus a intrat, ca împărat, în Ierusalimul pământesc. „Iisus este acelaşi, ieri, azi şi în veac”, spune Sfântul Pavel. Şi împărăţia Lui este fără de sfârşit.
El caută să intre şi în Ierusalimul vieţii noastre, în templul nostru cel sufletesc. De aceea este de folos pentru mântuirea noastră să-L primim ca pe Domnul şi Stăpânul vieţii noastre şi să-i cântăm şi noi „Osana, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului.” În cetatea vieţii noastre sufleteşti vrea să intre Iisus şi astăzi, ca să curăţească lăuntrul de taină al fiinţei noastre şi să-l facă vrednic de împărăţia pe care a întemeiat-o.
Biserica – noul Ierusalim de peste tot, ne vesteşte şi azi, prin cântările ei, că vine Hristos să ne mântuiască. Rugăciunile şi slujbele ei ne cheamă şi ne spune: „Iată Împăratul tău, vine la tine blând şi smerit. Înnoieşte-te, înnoieşte-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a strălucit.”
Se cuvine dar, să ne întrebăm: Cum ne aflăm noi în cetatea sufletului? Nu cumva ea este închisă şi neprimitoare? Nu cumva ea este ferecată de zidurile egoismului, ale răutăţii, de zidul nepăsării şi al uitării de cele sfinte? Sau suntem plini de bucurie, de credinţă şi de curăţenie asemenea copiilor nevinovaţi care L-au întâmpinat cu stâlpări şi imnuri. O, Doamne, ce bine ar fi, dacă ar fi aşa!
Aşadar, să dezbrăcăm şi noi hainele cele vechi ale păcatului şi să le aşternem – prin mărturisire – înaintea Domnului şi să-L primim pe Hristos în Taina Împărtăşaniei. Să curăţim templul sufletului nostru de tot cugetul cel viclean şi pizmăreţ, de toată fapta rea, de gândul cel întunecat, de înşelăciune, lăcomie şi desfrânare. Având şi noi ramuri de finic în mâini, să facem să răsară în inima noastră gândurile bune, ca nişte ramuri pe care să odrăslească rodul faptelor bune. Să rostim cu toţii într-un grai: „Doamne, Iisuse Hristoase, împăratul cerului şi al pământului, care ai intrat biruitor în cetatea Ierusalimului pământesc şi ai curăţit templul de nelegiuire, vino şi în Ierusalimul sufletelor noastre, şi le curăţeşte de toată întinăciunea gândurilor şi faptelor rele şi ne învredniceşte să fim cu Tine Doamne, în cetatea cea sfântă şi veşnică a Ierusalimului ceresc!” Amin!
Preot Ioan Ioanicescu