Pericopa evanghelică din această duminică (Ioan 5, 1-15) ne relatează despre un slăbănog, care de 38 de ani aştepta să se facă cu el o minune vindecătoare. Exista în Ierusalim o scăldătoare care, din când în când, avea puteri miraculoase. Dumnezeu făcea ca, periodic, să se reverse de undeva din izvoare anumite ape cu însuşiri vindecătoare, care şi tulburau apa obişnuită a lacului, şi, în care, cel care intra întâi, se vindeca de orice boală era cuprins. Vorba mersese că un înger al Domnului venea şi tulbura apa, o amesteca şi o făcea în mod miraculor vindecătoare de boli.
Un astfel de bolnav, precum slăbănogul care suferea de 38 de ani, nu reuşea să intre repede în apă. Intrau alţii care erau mai în putere decât el. Dar el nu-şi pierdea răbdarea şi aceasta este poate un prim lucru pe care trebuie să-l învăţăm de la dânsul. Nu-şi pierdea nădejdea!
Era, probabil, un om înţelept. Pentru că disperarea e soluţia neînţelepţilor, a celor ce capitulează. Un Sfânt Părinte zicea: „răbdarea e începutul înţelepciunii”. Iar un altul zicea că „răbdarea este remediul pe care îl învăţăm noi de la înţelepciune”. Şi aceasta pentru că cel ce rabdă, speră. Speră într-o soluţie, într-o ieşire, într-un răspuns. Răbdarea adevărată nu este o virtute pasivă, o capitulare, ci aşteptarea unei rezolvări de undeva. Bolnavul care rabdă durerea, speră că va trece. Ucenicul care rabdă în ascultare, speră, şi face aceasta spre îndreptarea şi mântuirea lui. O astfel de răbdare în speranţă avea şi omul din Evanghelia de astăzi. De 38 de ani nu putea intra în miraculoasa scăldătoare, şi totuşi mai spera.
Şi iată că într-o zi, a venit în acest loc însuşi Mântuitorul Hristos şi l-a văzut. Ca Dumnezeu îl cunoştea şi îi ştia dorinţa de vindecare. Priveşte la el cu dragoste şi-l întreabă formal: „Voieşti să te faci sănătos?” Omul nostru părea să-şi fi dat seama că se afla într-o situaţie specială. Întreaga-i fiinţă i se concentrează mai întâi în priviri şi mai apoi în grai: „Da Doamne, dar n-am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa, şi, de aceea, până merg eu, altul se pogoară înaintea mea!” Mântuitorul l-a privit cu iubire, i s-a făcut milă de el şi i s-a adresat direct: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi!” Şi în clipa aceea, bolnavul s-a ridicat, şi-a luat targa pe care zăcea şi a plecat. Se va fi întors el, desigur, să mulţumească, dar Iisus s-a făcut nevăzut.
Mai târziu l-a întâlnit pe cel vindecat în templu şi i-a zis: „ia aminte, să nu mai greşeşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău!”
Reţinem de aici că omul nostru nu avea pe nimeni care să-l ajute la vreme de necaz. Era completamente singur. Era lăsat pe seama lui însuşi. Şi iată cât e de rău să fie lăsat omul pe seama lui însuşi! Să nu aibă alt om! Să nu aibă prieteni! Să nu aibă pe cineva aproape!
Acest lucru a venit Mântuitorul să-l corecteze. A venit să se declare El acel Om de care avea nevoie cel bolnav şi nu-l găsea, pentru ca să ne dea nouă tuturor un exemplu. Să fim adică şi noi oameni care ajută. Să fim oameni dedicaţi altora. Să fim oameni care să luptăm împotriva izolării în care se află aproapele şi împotriva singurătăţii. Cineva a fost întrebat odată, care este cea mai nefericită stare în care s-ar putea afla un om. Răspunsul a fost: singurătatea! Din această perspectivă, putem spune că Evanghelia din această Duminică este o Evanghelie a comuniunii. Ne învaţă frăţeşte, să nu lăsăm pe nimeni în izolare şi în singurătate.
Ne ducem apoi cu gândul la rostirea aceea celebră a lui Pilat, atunci când l-a încredinţat pe Iisus iudeilor, în momentul Patimilor: ”Ecce Hommo! – Iată Omul!” Fără să ştie exact ce face, Pilat dădea de fapt definiţia omului adevărat, a „omului pentru alţii”, a Omului Iisus Hristos, care se născuse ca să slujească, nu ca să fie slujit, să se jertfească pentru alţii, nu să lase pe alţii să se jertfească pentru El.
Iată Omul pe care-L aştepta slăbănogul din Evanghelie! Iată Omul pe care-l aşteptăm şi noi! Pentru că avem şi noi slăbănogelile noastre de 38 de ani, de mai puţini, sau de mai mulţi ani, care aşteaptă pe cineva să ni le vindece.
Şi iată că „Omul” e lângă noi mereu. E Hristos Domnul, care cercetează sufletele tuturor, care caută de veacuri oaia cea pierdută, care stă la uşă şi bate, care nu voieşte moartea păcătosului şi care ni se adresează tuturor peste veacuri: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!” Amin!
Preot Ioan Ioanicescu
