“Să fim împreună cu «Sfânta Treime», aici, pe pământ, și în veșnicie”!
– Maică Stareță Marina Gligor, pentru început v-aș ruga să-mi oferiți câteva date despre vechimea Mănăstirii «Sfânta Treime» de la Strâmba-Jiu?
-Prima atestare documentară apare în 1519, când Mănăstirea Strâmba-Jiu era amintită ca metoc al Mănăstirii Govora, deși prin 1487 nu se pomenea de schit aici sau de mănăstire, deci nu se știe precis când este începutul mănăstirii.
– Există și o legendă a mănăstirii acesteia!
-Majoritatea mănăstirilor au câte o legendă la origine, iar în legătură cu acest aşezmânt monahal, se spune că pe dealul din fața mănăstirii de azi se construia o altă mănăstire, dar ce se construia ziua, noaptea cădeau zidurile. Atunci, Stoichiță Râioșanu, care era vistiernic la curtea domnească, a visat să meargă pe Valea Strâmbului în sus, Strâmbul fiind pârâiașul care curge pe la poarta mănăstirii, iar la rădăcina unui corn, unde își are locul o lupoaică cu doi pui, să ridice sfântul pristol, adică să pună fundația sfintei mese.
– Este vorba de un vis care s-a convertit în realitate?
-Da, şi când a visat și a doua şi a treia oară, vistiernicul a înțeles că e poruncă, și a făptuit precum visase, iar în acel loc a ridicat această biserică. Dar, în momentul în care a auzit domnitorul că se ridicase mănăstire cu bani din vistieria domnească, a trimis cinci slujitori ca să dărâme mănăstirea și să ducă la domnie capul lui Stoichiță. Slujitorii când au ajuns aici și au văzut frumusețea bisericii, le-a părut rău s-o dărâme și au dus doar capul unui țigan care abia murise, iar Stoichiță a rămas cu viață. Rămâne, însă, doar o legendă, pentru că Stoichiță Râioșanu poate nici nu era născut atunci, la 1519, pentru că a fost omul de încredere al lui Mihai Viteazul, cunoștea greaca și germana și era trimis de către viteazul domnitor în diferite misiuni, ceea ce s-a întâmplat cu mult mai târziu…
– Cu aproape o sută de ani, dacă socotim bine!
-Exact, dar e de menționat că Stoichiță Râioșanu a făcut multe donații mănăstirii, și chiar după moartea lui, soția sa a dăruit mănăstirii sate, moșii pe care le-a avut prin preajmă, pentru că era din pătura mici boierimi. A făcut multe îmbunătățiri și se pare că atunci a cunoscut o mare înflorire mănăstirea.
–Ce idei, ce fapte v-au inspirat, atunci când ați pornit să schimbați în bine “fața” mănăstirii acesteia?
-Am stat 19 ani la Mănăstirea Tismana și mi-a plăcut mult viața Sfântului Cuvios Nicodim. Am apreciat mult lucrarea lui și dorința de a construi, pentru că a trecut Dunărea din Serbia în Țara Românească în mod minunat, în picioare, după care a zidit primele mănăstiri la Mrăcuna, Vodița, Topolnița, la Coșuștea-Crivelnicu, unde acum s-a refăcut Mănăstirea Sf. Pahomie cel Mare. Cam din zece în zece kilometri a ridicat mănăstiri, chiar Mănăstirea Cotmeana. Acolo la cascade, a strâns călugării care s-au nevoit la viața de obște și a construit Mănăstirea Tismana.
– Rep. Din câte am aflat în ultima vreme, cu exact un an înainte de a fi fost sfințită Mănăstirea Tismana(1377-1378), cam pe la 1376, Cuviosul Nicodim ar fi înălțat Schitul Valea Aninoasei, știți cumva cam pe unde s-ar afla acesta?
-Aninoasa este pe aici, pe aproape, cam pe la Groșerea, unde este un schit în pădure, dar ceea ce spuneți este o noutate pentru mine!
– Există un schit la Groșerea?
-O biserică veche, da, da, un schit, pentru că și pe râul Tismana sunt și alte schituri…
– E vorba despre Schitul Cioclovina?
-Nu doar cele două Cioclovine, ci, chiar pe râul Tismana, era Schitul Sf. Antonie, dar sunt multe schituri în jurul mănăstirii! Iar denumirea de “Tismana” ar proveni de la lemnul de tisă, dar și de la toponimul care ar însemna loc fortificat, pentru că se presupune că acolo s-ar fi aflat și ruinele unei cetăți dacice și chiar unele obiecte de proveniență romană. Se pare că unele cărămizi smălțuite folosite la construirea bisericii ar proveni de la ruinele unui castru roman existent în acel loc. Numai turnul de la Podul lui Traian, de peste Dunăre, ar mai avea materiale din acestea cu mai multe componente în structura lor, deci, o arhitectură, am zice, unică!
–Sfântul Cuvios Nicodim a fost un model de urmat pentru ceea ce ați făcut la Mănăstirea “Sfânta Treime”?
-De fapt, mi-a plăcut întreaga lucrare a Sfântului Nicodim, care a fost numit “Soarele ortodoxismului”, cel care a fost primul arhimandrit, când a fost să împace la Constantinopol Biserica Sârbă cu Patriarhia Ecumenică și când i s-a dat “cârja” care avea cele trei moaște, ale Sfântului Ignatie, degetul arătător, și o bucățică din Sf. Ioan Gură de Aur, ca și ale Sf. Teofil!
–Sf. Cuvios Nicodim era rudă și cu Cneazul Lazăr al Serbiei?
-Da, da, era rudă după tată. Deci, se spune că tatăl său era frate cu Cneazul Lazăr, iar mama era româncă macedoneancă, soră cu Vlaicu Vodă. Deci, era din “os domnesc”! În tot cazul, a fost “Mâna Lui Dumnezeu” care a lucrat prin Sf. Nicodim! Domnitorii noștri au fost oameni cu credință, iar dacă acum, actualii conducători ar fi mai credincioși, să se roage la Dumnezeu, am trăi ca în Rai cu toții!
–Știți foarte multe lucruri despre Sfântul Cuvios Nicodim, că le-aș asculta la nesfârșit!
-Le-am cam uitat, că de 22 de ani am plecat de la Tismana, dar sunt multe lucruri pe care le țin minte foarte bine! Am admirat la Sfântul Nicodim activitatea lui constructivă, deci, de la Hațeg(Prislop) și până la Cozia, unde scrie în pisanie că a fost făcută de Mircea Cel Bătrân, la îndemnul și după planul Sf. Cuv. Nicodim de la Tismana. Se pare că și în nordul Moldovei, pe la Mănăstirea Meri ar fi ajuns! În Moldova, primele trei mănăstiri sunt zidite de ucenicii Sfântului Nicodim, printre care Mănăstirea Agapia, Mănăstirea Neamț! Mănăstirea Tismana a fost prima arhimandrie din țară!
– Atunci când am discutat la Mănăstirea Lainici, la Sărbătoarea “Izvorul Tămăduirii”, mi-ați vorbit despre o experiență de cunoaștere pe care ați dobândit-o prin Elveția și prin Germania, despre ce este vorba?
-Pentru că veneau mulți turiști la Tismana, m-a trimis Înaltul după Seminarul Teologic, pe mine și pe Maica Iustina, actuala stareță de la Mănăstirea “Sf. Ana”, pentru că eram mai tinere și eram și ghizi, deci ne-a trimis la Regensburg, ca să studiem limba germană, pentru o perioadă de șase luni.
–Ce lucruri deosebite ați văzut în Germania?
-Mi-a plăcut ordinea, aranjamentul lucrurilor, dar de câte ori veneam în țară, îi mulțumeam lui Dumnezeu că sunt româncă! “Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea”! Pentru mine, cuvântul «român» înseamnă și creștin-ortodox, tradiție, respect, dragoste și omenie! Am fost la o consăteancă de-a mea, în apropiere de Koln, dar totul mi se părea rece, iar atunci când mergeam în autobuz, mi se părea că vorbim prea tare și deranjăm pe ceilalți, mai ales că toți se uitau spre noi! Am rămas cu impresia că acolo e prea multă răceală sufletească! Pe când la noi, în autobuz, vedem că spune fiecare ce vrea, povestește, fără să atragă atenția sau să deranjeze! Știu că am primit chiar invitația de la o româncă ce era căsătorită cu un neamț, să mergem pe la ea, dar noi știam că dr. Rauh, cel care ne adusese acolo, nu admitea acest lucru! Cum să mergem noi, două călugărițe, într-o casă în țară străină! În privința omeniei, acolo parcă e mai multă răceală!
– Ce vă doriți cel mai mult ca îndrumător al obștei de măicuțe și ca om care trăiește cu atâta fervoare activitatea de zi cu zi în această frumoasă mănăstire?
– Dumnezeu mi-a dat multe daruri, dar eu nu le cultiv cum trebuie. Cel mai mult îmi doresc să ne mântuim! Să fim împreună cu Sfânta Treime și aici pe pământ, și în veșnicie! Nu numai noi, dar și toți creștinii, toți cei care suntem trăitori, să fim toți aceeași credință și să fim uniți cu Sfânta Treime! Acesta este idealul meu!
A consemnat,
Profesor Vasile Gogonea
