În pericopa evanghelică din această duminică (Matei 8, 5 – 13), Sfântul Evanghelist Matei ne spune că, după ce Mântuitorul „s-a pogorât din munte”, unde rostise mulţimilor un lung cuvânt de învăţătură, se apropia de Capernaum, pe cale, vindecând şi un bolnav de lepră. La poarta cetăţii Capernaum însă, este întâmpinat de un sutaş – o căpetenie militară romană – care s-a apropiat de El rugându-L: „Doamne, sluga mea zace în casă şi se chinuieşte cumplit…Zi numai cu cuvântul şi se va tămădui servitorul meu.” După câteva versete, Sfântul Apostol Matei scrie: „Şi i-a zis Iisus sutaşului: mergi şi fie ţie după cum ai crezut! Şi s-a tămăduit omul chiar în clipa aceea.”
Două lucruri de seamă pentru viaţa noastră creştină avem de învăţat cu deosebire din Evanghelia aceasta, sau mai exact, de la sutaşul din Capernaum, şi anume: credinţa şi dragostea. Credinţa puternică în dumnezeirea lui Iisus şi dragostea fierbinte faţă de omul aflat în suferinţă, de a cărui însănătoşire se îngrijeşte întocmai ca şi pentru un frate al său.
Din această minune, despre care ne vorbeşte Sfânta Evanghelie din această Duminică, ca şi din alte învăţături ale Mântuitorului, reiese caracterul universal al iubirii Sale. Iubirea Mântuitorului Iisus Hristos cuprinde pe toţi oamenii, oricât de mici sau neînsemnaţi ar fi ei, sau chiar vrăjmaşi dacă ar fi ei. Ea a cuprins şi inima sutaşului şi a răsplătit bunătatea acestuia, tămăduindu-l pe cel pentru care s-a rugat. Deci prima frumuseţe lăuntrică a sutaşului ar fi bunătatea. A doua virtute a lui a fost smerenia. Aceasta o desprindem din următoarele rostiri ale lui: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul casei mele, ci zi numai cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.” Mântuitorul n-a rămas indiferent în faţa acestei mărturisiri. Cel ce „s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte”, Cel ce a zis: „învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima”, a primit smerenia sutaşului, a apreciat-o şi a lăudat-o.
Mândrul ostaş roman s-a smerit în faţa lui Iisus şi s-a arătat nevrednic să-L primească în casa sa. Rezultă de aici că, de-ar avea cineva toate virtuţile din lume, fără smerenie n-au nicio valoare. Nu există păcat mai mare decât păcatul mândriei. Şi dacă acest lucru e adevărat în ceea ce priveşte legăturile dintre oameni, cu atât mai adevărat este când este vorba de legătura noastră cu Dumnezeu.
Auzim şi noi cuvintele sutaşului ori de câte ori ne apropiem la Sfânta Împărtăşanie, când zicem: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, ci te rog să mă primeşti cum ai primit pe vameşi şi pe păcătoşi şi pe tâlharul care s-a mărturisit Ţie zicând: pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!” Dar ceea ce ne impresionează şi mai mult la sutaşul despre care ne vorbeşte Sfânta Evanghelie este credinţa lui în puterea divină a lui Iisus Hristos. El îL cunoştea pe Domnul numai de la alţii. Auzise că a vindecat alţi bolnavi. Toate acestea i-au întărit credinţa că ar putea fi vindecat şi servitorul său. Pe de altă parte, văzând credinţa lui, Iisus s-a minunat şi a zis celor de faţă: „Adevărat grăiesc vouă, nici în Israel n-am aflat atâta credinţă.” Astfel ne apare înfrumuseţat chipul acestui sutaş pe care Mântuitorul l-a apreciat şi ni-l oferă ca pildă. Trăsăturile lui spirituale sunt îndeosebi iubirea faţă de semenul său şi rugăciunea pentru tămăduirea lui, smerenia şi credinţa nestrămutată în puterea lui Dumnezeu.
Chipul sutaşului străluceşte peste veacuri prin frumuseţea lui spirituală şi devine model pentru toţi cei ce caută împărăţia lui Dumnezeu, pentru toţi cei ce se străduiesc să-şi îmbunătăţească viaţa. Iubirea de oameni, smerenia şi credinţa sunt pârghii ale vieţii noastre spirituale.
Luând aminte la toate acestea şi având în Sfinţii Bisericii noian de mărturii, să ne silim şi noi a spori în dreapta credinţă, în săvârşirea faptelor bune şi în dragostea faţă de semenii noştri, rugându-L necontenit pe Mântuitorul Iisus Hristos să ne facă vrednici de împărăţia Sa, Amin!
Preot Ioan Ioanicescu