Pe 27 iulie se împlinesc cinci ani de când ÎPS Irineu a fost instalat în scaunul de Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei. Într-un interviu acordat AGERPRES, ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei şi Arhiepiscop al Craiovei, vorbeşte despre opera Filantropică a Bisericii din Oltenia şi despre aşezămintele sociale realizate cu fonduri europene, despre starea lăcaşurilor de cult, despre misiunea preotului şi dificultăţile pe care le întâmpină.
AGERPRES: Peste numai câteva zile, pe 27 iulie, se împlinesc cinci ani de când Înaltpreasfinţia voastră a fost instalat în scaunul de Mitropolit al Olteniei. Cum aţi caracteriza această perioadă şi relaţia cu credincioşii pe care îi păstoriţi?
ÎPS Irineu: Pentru mine, fiecare zi este o împlinire. Nu neapărat cinci ani, zece ani, pentru că aceşti ani au totuşi o încărcătură, o dimensiune, dar zilnic în această misiune trăim momente de bucurie şi momente de dorinţă de a face şi mai bine, iar bucuria este că sunt multe lucruri care se împlinesc cu ajutorul lui Dumnezeu. De multe ori sacrificiul şi nevoinţa noastră sunt slabe şi neputincioase, dar Dumnezeu văzând râvna noastră completează şi desăvârşeşte şi chiar împlineşte multe din aceste lipsuri ale noastre. Aşadar, dacă ar trebui să facem un bilanţ, cum aţi spus, de cinci ani de zile, am considera că ne-a ajutat Bunul Dumnezeu să împlinim câte ceva în activitatea aceasta şi să descoperim şi alte traiectorii şi alte trasee pe care trebuie să le urmăm sau, mai bine zis, alte lucruri pe care trebuie să le facem. Este îndeobşte cunoscut că activităţile cele mai complexe sunt cele legate de oameni, oamenii fiind aceia care trebuie să fie ajutaţi, învăţaţi, să fie sfătuiţi, oamenii sunt aceia care trebuie înconjuraţi cu dragoste, oamenii sunt aceia pe care trebuie să îi avem în vedere, întrucât Dumnezeu ne-a dat fiecăruia o chemare sfântă şi complementară în acelaşi timp, pentru că întotdeauna suntem împliniţi de ceea ce are ceva mai mult decât noi sau de ceea ce face ceva care ne lipseşte nouă. Aşa se face că Biserica este o mulţime de credincioşi cu diferite daruri, cu diferite chemări şi totul este pus la dispoziţia noastră şi în folosul nostru. Aşadar, silinţa este pentru oameni, pentru că în ei vedem pe Dumnezeu şi în acelaşi timp stând de vorbă cu Dumnezeu în rugăciune şi la Sfânta Liturghie pentru ei şi această bucurie pe care noi o oferim celorlalţi şi ajutor se întorc asupra noastră, pentru că ori de câte ori facem binele, acesta se răsfrânge şi asupra celor care îl fac. Dacă un om face rău, el îşi face rău în mare parte sieşi. Binele este cel care ne dă o satisfacţie sufletească de nedescris.
AGERPRES: În ultima perioadă Mitropolia Olteniei a iniţiat o serie de proiecte, multe cu finanţare europeană, care au vizat construirea sau consolidarea unor aşezăminte, unităţi sociale pentru diverse categorii de persoane aflate în nevoie, în suferinţă. Ce ne poate spune Înaltpreasfinţia voastră despre opera filantropică a Bisericii din Oltenia, despre unităţile sociale pe care le patronează şi ce proiecte vizează în viitor?
ÎPS Irineu: Ne-a dat Dumnezeu posibilitatea să ne ajutăm de fondurile acestea europene pe care noi le-am văzut ca fiind de mare folos pentru bunul mers al activităţii sociale şi filantropice. Cu propriile noastre mijloace nu am fi putut realiza aceste lucruri, fiindcă nu sunt suficiente resursele noastre ca să realizăm asemenea proiecte şi programe sociale. De aceea silinţa a fost în mare parte ca fondurile europene să fie cât mai bine distribuite pentru latura socială, întrucât este nevoie mare în societatea noastră de un sprijin acordat celor care sunt în nevoi şi în necazuri. Oamenii sunt din ce în ce mai săraci, uneori ajungi chiar la culmea disperării, iar pentru aceasta este necesar ca în primul rând noi, credincioşii bisericii, să venim în sprijinul lor, nu neapărat Biserica în calitate de instituţie, pentru că Biserica nu există fără credincioşi. Noi facem parte din Biserica lui Hristos şi toţi laolaltă suntem responsabili şi co-responsabili de viaţa credincioşilor. Aşadar, noi cei care am fost chemaţi ca să fim păstorii, să fim veghetorii la viaţa credincioşilor suntem obligaţi în darul lui Dumnezeu să ne îngrijim de sufletele şi de trupurile lor. De aceea s-au restaurat foarte multe clădiri care au devenit centre sociale, grădiniţe pentru copii, cămine pentru bătrâni şi am extins paleta aceasta nu numai aici în oraşul Craiova, ci şi în celelalte oraşe ale Arhiepiscopiei noastre şi chiar şi în Mitropolia noastră, pentru că acolo unde s-a simţit nevoia noi am intervenit ca să putem da o lumină de speranţă celor care sunt în nevoi.
Astfel, avem cămine de bătrâni şi în Râmnicu Vâlcea şi în Dolj şi în Gorj şi să sperăm că extindem paleta aceasta şi în celelalte judeţene, ca să se vadă prezenţa noastră şi dorinţa noastră de a face bine, astfel încât voluntariatul acesta să devină o preocupare şi chiar o profesie în rândurile credincioşilor noştri. Pentru că este necesar ca voluntarul, omul care face ceva din liberă voinţă, din liberă dăruire, să poată să îi ajute pe cei care sunt în nevoi. Pentru că atunci când faci binele, îl ajuţi pe aproapele tău, Dumnezeu te răsplăteşte însutit şi înmiit în viaţa personală şi în viaţa familială. Iată că prin urmare dacă învăţăm altruismul acesta, lumea va fi mai frumoasă, va fi mai bună şi oamenii vor aprecia mai mult valorile noastre creştine de a ne sluji unii pe alţii că, ne spune Mântuitorul Hristos, cel care iubeşte pe Dumnezeu şi iubeşte şi pe aproapele, acela într-adevăr se împlineşte, cum zice chiar Evanghelistul: Să iubeşti pe Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Deci prin aceste aşezăminte noi vrem să sporim această dăruire de sine şi această preocupare faţă de cei din jurul nostru, fiindcă vrem să distrugem, să stârpim acest egoism, individualismul acesta care se pare că a pus foarte multă întunecime pe viaţa oamenilor, iar o societate care nu mai are dragoste faţă de semenul ei este o societate pierdută, pentru că în individualism sunt omorâte şi valorile. Prin altruism creştem valorile şi arătăm şi dăruirea şi iubirea şi râvna şi aprecierea şi importanţa omului şi a lucrurilor materiale care înconjoară.
AGERPRES: Se constată o creştere a gradului de solidaritate umană?
ÎPS Irineu: Din ce în ce mai mult. Şi aceasta este bucuria noastră, pentru că o vedem mai ales în rândul tinerilor care arată o mare efervescenţă, doresc să se implice, să participe la viaţa social-filantropică a Bisericii. Astfel, avem iniţiative din partea fundaţiilor şi asociaţiilor noastre în care sunt implicaţi tineri care merg în dreapta şi în stânga cu un elan nemaiîntâlnit şi parcă ne dau nouă exemple şi ne încurajează şi pe noi ceilalţi să realizăm lucruri frumoase. Iată bunăoară atâtea iniţiative ale Fundaţiei ‘Cuvântul care zideşte’, ale Asociaţiei Vasiliada şi ale celorlalte. În acelaşi timp ne îngrijim şi de ei. Îi întrunim în simpozioane, în congrese ale lor şi avem grupuri de voluntari în fiecare parohie. De fiecare dată când particip la aceste bilanţuri ale lor sunt profund emoţionat şi mulţumit de activitatea lor, pentru că văd că sunt din ce în ce mai penetranţi în societate şi ei înşişi caută să îi aducă şi pe alţii în lucrarea aceasta a vieţii noastre bisericeşti şi sociale. De fapt nu este altceva decât o trezire a vechilor noastre aptitudini creştine care au existat în partea aceasta a ţării şi întotdeauna au fost binevenite şi apreciate de societate şi de oameni.
AGERPRES: Ce ne puteţi spune despre starea lăcaşurilor de cult din Oltenia?
ÎPS Irineu: În mare parte aceste lăcaşuri de cult sunt păstrate în bună rânduială. Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să consolidăm o mare parte din aceste biserici. Mai sunt încă de făcut, pentru că timpul este cel care uzează orice lucru pe lângă care trebuie să treci şi apoi să îi dai ceea ce este al lui după o anumită perioadă de timp. Evident că lăcaşurile noastre de cult sunt vechi, fac parte din patrimoniul naţional, au fost zidite în perioade diferite – la început materialele de construcţii nu erau ca cele de astăzi, formula de construcţie era alta decât cea de azi – şi vă daţi seama că pământul pe care noi suntem aşezaţi este un element viu, se mişcă, crăpăturile apar, diferitele degradări sunt inerente şi atunci trebuie să intervenim în permanenţă şi noi suntem aceia care trebuie să sesizăm aceste lucruri în calitate de preoţi şi de slujitori ai Bisericii şi în calitatea mea de păstor al acestei Mitropolii. Pentru că lucrul chiar dacă se învecheşte în decursul timpului pentru noi este de preţ. Noi când spunem despre patrimoniu spunem despre tezaurul cultural şi spiritual al existenţei noastre. Prin urmare, nu este un lucru care trebuie pus deoparte sau aruncat, ci, dimpotrivă, Biserica este valoarea noastră naţională pe care trebuie să o apărăm şi în acelaşi timp este identitatea noastră înaintea oamenilor, este o carte de istorie care ne arată cine suntem şi de unde venim. Iar construcţiile voievodale, mănăstirile voievodale ne arată că suntem un neam de oameni cu existenţă profundă şi de aceea trebuie să le întreţinem.
Evident că noi ne silim, mai ales cu bisericile de patrimoniu şi deja de câţiva ani de zile am început să le restaurăm, să le refacem aşa cum au fost, pentru că în decursul timpului s-au adăugat multe lucruri nefolositoare care de fapt au îngreunat monumentul şi chiar l-au distrus. Acum îl refacem ca să aibă starea dintâi. Uneori, în decursul istoriei s-a mers pe latura practică şi s-au adăugat lucruri care să schimbe. Acum important este ca noi să le aducem la forma la care au fost la început, pentru că se pot construi şi altele noi, nu neapărat să le lăţim sau să le lărgim, ci să le lăsăm frumuseţea lor de odinioară. Aşa se face că am restaurat o parte din monumentele noastre şi avem acum pe listă, pentru noua etapă a programelor europene, să aducem şi alte monumente la această frumuseţe dintâi. Evident că avem în grijă şi construcţia de lăcaşuri noi şi în Craiova şi în celelalte localităţi se construiesc şi este un lucru bun. Unii nu văd cu ochi buni această construcţie, însă depinde de felul cum gândeşti: dacă gândeşti pozitiv şi fără ură în mod sigur că apreciezi şi când se construieşte o şcoală şi când se construieşte o grădiniţă şi când se construieşte o biserică, pentru că toate acestea sunt ale poporului nostru. Nu sunt ale unei societăţi, nu sunt ale unor oameni străini, ci sunt ale noastre, ale poporului român şi pentru aceasta consider că ar trebui să ne gândim întotdeauna că e bine când se construieşte indiferent pentru care parte a vieţii ar fi. Aşadar, preocuparea noastră este ca în primul rând oamenii să aibă unde să se roage, să aibă biserici frumoase, atrăgătoare, agreabile şi primitoare pentru toţi cei care vor să vină să se închine şi să se roage, pentru că în vremurile noastre omul are nevoie de rugăciune, are nevoie de meditaţie, are nevoie de contemplaţie, are nevoie de o viaţă intimă care de multe ori a fost răvăşită fie din cauze interne, fie din cauze externe şi trebuie să ne regăsim pentru că altfel rămânem împrăştiaţi şi niciodată nu ne putem consolida şi întări sufleteşte.
AGERPRES: Pentru că vorbim de construcţii de lăcaşuri – şi Suetonius spunea: ‘am văzut cetăţi fără ziduri, dar nu am văzut cetăţi fără temple” – au existat diverse discuţii şi pe tema construirii Catedralei Mântuirii Neamului.
ÎPS Irineu: Da, aşa este. După cum constatăm, vorbim despre o singură Catedrală. Nu se construieşte în fiecare oraş o Catedrală a Mântuirii Neamului şi nicio catedrală din România nu se numeşte a Mântuirii Neamului. Deci este una singură. Considerăm că statele şi cetăţile, cum spuneaţi despre Suetonius, care au avut lăcaşuri de cult au avut o importanţă istorică şi au clădit ceva după măsura extinderii lor, a importanţei lor şi după dorinţa lor de a face ceva. Noi de multe ori avem tendinţa să gândim îngust în ceea ce priveşte o acţiune de genul acesta. Însă este important să existe o Catedrală a Mântuirii Neamului, pentru că o catedrală este locul de început al unei biserici, am putea spune că este catedra, locul cel mai înalt, locul de referinţă al unei biserici. Dacă locul de referinţă al unei biserici este presupus într-un bordei, atunci, ne întrebăm noi retoric, ce ar trebui să fie celelalte exemple sau copii ale acestei embleme a noastră? Aşadar, a zidi o Catedrală, mai ales că este vorba de una a Mântuirii Neamului Românesc, iar mântuire nu înseamnă a face ceva de mântuială, nu înseamnă că trebuie să facem ceva de mântuială. Trebuie să fie o catedrală care să aibă o prestanţă şi o rezonanţă în exterior. Niciodată nu am auzit în presa sau în gândirea rusească, de exemplu, când au refăcut Catedrala Iisus Mântuitorul din Moscova discuţii, ci au considerat că este foarte important să fie refăcută. Aşa sunt catedrale în Grecia, Catedrala Notre Dame din Paris. Oare s-au întrebat cei din vremea când s-a zidit această catedrală de ce o fac atât de mare, pentru că pe vremea când s-a construit Notre Dame poate că Parisul era cât Craiova? Şi totuşi au făcut această catedrală şi azi toată lumea priveşte cu admiraţie şi laudă poporul francez că a fost capabil să zidească aşa ceva. Nu fac o pledoarie pro domo, dar acestea sunt lucruri reale, iar realitatea este că este necesară construirea Catedralei Mântuirii Neamului, pentru că aici nu este locul unde slujeşte Patriarhul, ci este locul românilor pe care îi reprezintă. Şi în funcţie de cum te prezinţi eşti sau nu ascultat şi în afară.
Nu este o grandomanie, nu este nici pe departe vorba de infatuare, ci este un realism al vremurilor noastre. Spunem să suntem un popor sărac, dar am impresia că nu suntem chiar atât de săraci cât ne place nouă să spunem asta. Această ţară a fost capabilă să hrănească milioane de oameni, a făcut-o înaintea noastră şi o va face şi de acum înainte. Este adevărat că uneori când nu ai chibzuială şi nu ai o dreaptă socoteală şi nici nu ai un plan, poţi să ai bogăţia din lume, dar tu o risipeşti şi o calci în picioare fără să iei seama la ea. Aşadar, a zidi Catedrala Mântuirii Neamului este un deziderat al poporului nostru, al strămoşilor noştri şi o necesitate a vremurilor noastre, că nu costă atât de mult. Este prea multă publicitate pentru o clădire şi am impresia că nu aceia care iubesc catedrala vorbesc, ci cei care nu iubesc catedrala. Sunt convins că acei oameni care nu ştiu ce este aceea Biserică din experienţă, ci doar din cărţi, vorbesc. Aceia care trăiesc Biserica, aceia nu se îngrijesc de acest lucru. Au fost vremuri în istorie când popoarele şi-au construit biserici după momente de restrişte. Să ne gândim cum au construit iudeii Templul din Ierusalim: l-au zidit în vremuri grele după ce au venit din robia babilonică şi totuşi nu s-au lăsat, pentru că este centrul vieţii spirituale. Şi azi avem nevoie de un centru al vieţii spirituale, avem nevoie de un reper în viaţă, avem nevoie de un model în viaţă. De ce trebuie să risipim modelele, ca să nu mai putem face nimic după aceea? Am impresia că de multe ori ascultând prea mult la alţii din afara ţării noastre ne distrugem tocmai ceea ce avem noi mai bun. Se spune că dacă ai un înţelept să îl păstrezi, iar dacă ai un reper să îl ţii, să îl menţii, pentru că altfel rămâi şi fără înţelept şi fără reper.
AGERPRES: Care sunt dificultăţile cărora trebuie să le facă faţă un preot pentru a reuşi să rămână pastor de suflete, părinte duhovnic, dar în acelaşi timp să fie şi un bun administrator sau manager?
ÎPS Irineu: Dificultatea cea mare este să nu se asimileze cu marea masă. Deci preotul trebuie să rămână consacratul (nu sacrificatul, eşti consacrat pentru ceva, eşti pregăti pentru ceva, eşti învestit cu ceva) şi trebuie să se păstreze aşa. Orice asimilare, orice diluare din viaţa preotului atrage după sine o dezbrăcare a lui de ceea ce este el. Pentru că societatea în care trăim uneori ne cheamă să fim ca ea, chiar ne îmbie să fim ca ea şi după aceea aceeaşi societate îl judecă pe acela care s-a transformat şi a devenit una cu ea. Oamenii sunt drăguţi şi foarte amabili, însă nu trebuie să abuzezi, pentru că tu eşti chemat pentru o chemare sfântă, nu eşti chemat să devii unul dintre ei, pentru că atunci nu ar mai fi nicio deosebire dintre preot şi mirean. Dacă eşti preot, trebuie să te păstrezi în această preoţie şi dacă preotul este cinstit şi apreciat de către credincioşi venind la el şi adresându-se cu numele de părinte, apoi trebuie să fii exact cum ei te vor, chiar dacă uneori ei te cheamă şi consideră că poţi să fii şi ca ei. Trebuie să ai întotdeauna o măsură, pentru că măsura este valoarea omului, omul trebuie să gândească în perspectiva a ceea ce este el, că dacă ne comportăm, fiind maturi, ca şi copiii, o să ajungem de râsul copiilor. Nu mai suntem de aceeaşi vârstă cu copiii şi de aceea nu ne putem amesteca cu jucăriile lor. Aşa şi preotul trebuie să fie în societate. Îi înţelege pe oameni, participă la suferinţele lor, dar nu neapărat în ceea ce priveşte viaţa lor, distracţiile lor, nu poate fi unul dintre ceilalţi. Pentru că nu poate fi la biserică preot şi acasă om de rând.
Deci preotul este preot şi la biserică şi acasă, aşa cum ştim din cărţi, aşa cum ştim din istorie. Niciodată în istoria noastră sau în literatura noastră – Popa Tanda sau alţii din scrierile lui Slavici – nu erau aplatizaţi şi nici asimilaţi de societate. Dintotdeauna erau făclierii care purtau adevărul şi credinţa în societate. Pentru că societatea are creşterile şi descreşterile ei, dar noi trebuie să rămânem cu mesajul evanghelic, iar dacă mesajul evanghelic este coborât la nivelul lumii, atunci Biserica nu mai este cetatea zidită pe vârful muntelui. Deci să păstrăm cetatea pe vârful muntelui şi preotul să fie purtătorul făcliei acesteia, că aşa spune Sfânta Scriptură: să nu acoperi făclia cu obrocul, ci s-o pui în sfeşnic şi să ardă. Deci preotul trebuie să fie făclia care arde în sfeşnic. Şi aşa văzând viaţa voastră curată, ne spune Mântuitorul Hristos, să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri. Uneori când preotul nu îşi mai face datoria lui şi Biserica este denigrată din cauza activităţii lui, aşa cum spune şi Proorocul Isaia: ‘pentru păcatele voastre şi numele lui Dumnezeu este luat în derâdere’. Deci este foarte clar: cel care are aurul respectiv trebuie să îl păzească cu multă luare aminte aşa cum i se spune preotului: ia odorul acesta şi păstrează-l pe el până la a doua venire a Domnului Nostru Iisus Hristos. Deci este un mesaj, este un mandat şi este o încredinţare de înaltă valoare pe care preotul trebuie să o aibă în societatea de astăzi. Dacă vrem să avem o societate, trebuie să avem o preoţie conştientă şi o familie bine închegată. Acestea două sunt esenţiale şi nu se face rabat de la ele. Dacă nu ai o familie bine închegată, nu poţi să ai o naţiune corectă şi concretă. Dacă nu ai o preoţie conştientă, nu poţi să ai nicio familie şi nicio societate care să fie dirijată spre lumină şi spre realismul vieţii spirituale.
AGERPRES: Pentru că vorbiţi despre preoţie şi despre familie, cum reuşeşte un preot dintr-un cătun sărac din Oltenia să-şi întreţină familia?
ÎPS Irineu: Depinde ce standard de viaţă vrei să ai. Aţi întreţine familia într-un context social, noi care am ieşit dintr-o planificare de partid este foarte greu acum ca să realizăm ce înseamnă să îţi faci o planificare proprie chiar şi la nivelul acesta de oraş, pentru că sunt oameni care se vaită de sărăcie şi la oraş, nu numai la ţară. Este adevărat că la ţară omul este mult mai expus acestor fenomene ale sărăciei şi ale neputinţei, pentru că materialul pe care îl valorifici de multe ori când trebuie să îl vinzi nu mai are valoare. Este adevărat. Însă calitatea vieţii de la ţară este cu totul alta decât calitatea vieţii de la oraş. Însă trebuie să găsim soluţii şi la ţară ca viaţa să fie frumoasă. Uneori le descoperim, alteori rămâne să le punem în evidenţă. Ne străduim cât putem şi chiar aici la noi facem tot ce este posibil ca şi preotul de la ţară să aibă o viaţă decentă alături de comunitate. Noi ştim greutăţile lor, pentru că sunt şi raportate aici la noi şi avem o evidenţă şi intervenim cu orice mijloace, dar odată cu efortul nostru trebuie să sporim şi acolo efortul pastoral, pentru că a sprijini acolo un preot nu înseamnă numai a-i da un confort, ci înseamnă a sprijini întreaga parohie. Dacă parohia este sprijinită prin participarea preotului acolo, despre care ştim că stă şi îşi desfăşoară acolo activitatea cu toată dragostea şi cu tot devotamentul, în acelaşi timp prin învăţăturile noastre să poată şi el realiza nişte programe de îmbunătăţire a vieţii. Pentru că sunt diverse bunuri care rămân risipite şi care pot fi valorificate, dar trebuie să se ocupe cineva. Aşadar, îi îndemnăm pe preoţi să se integreze acolo şi când întâmpină dificultăţi să ne ceară ajutor pentru că suntem gata oricând să îl dăm. Aşa cum părinţii ajută copiii şi când sunt căsătoriţi şi la casele lor, aşa şi noi suntem dispuşi să îi ajutăm pe toţi – preoţi, credincioşi – numai ca ei să cupleze la această dorinţă a noastră.
AGERPRES: Tot despre familie şi despre provocările cărora trebuie să le facă faţă astăzi Biserica: se tot aduce în discuţie tema relaţiilor, căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Ce ar însemna pentru societatea românească legalizarea de o formă sau alta a acestor relaţii?
ÎPS Irineu: Păcatul acesta al homosexualităţii este descris în Sfânta Scriptură ca fiind o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Deci nu încape îndoială că păcatul respectiv este cu totul şi cu totul neadecvat firii noastre. Deci nu ne-a făcut Dumnezeu numai bărbat sau numai femeie, ne-a făcut Dumnezeu bărbat şi femeie, pentru ca noi să ducem mai departe spiţa neamului omenesc. Nu ne căsătorim numai pentru plăcerile noastre trupeşti, ci ne căsătorim pentru ca să promovăm în viaţa noastră o bucurie pe care nimeni nu poate să o dea în schimbul copilului. Niciodată o mamă sau un tată nu vor avea o mai mare bucurie decât copilul lor. Şi oare poate să fie plăcerea unui cuplu de altceva, nici nu îi numesc, bucurie? Ce bucurie poate fi aceasta şi cum am putea să numim această legătură căsătorie, când este vorba de casă? Casa este sacră. Deci pentru noi casa este sfântă, casa este Biserica, iar casa credinciosului este micuţa biserică de lângă casă. Atunci cum pot eu să numesc casă ceva croit pe destrăbălare şi dezbinare, pe distrugere? Este greu să putem concepe. Şi pentru omul de la ţară acest lucru este o spurcăciune, scuzaţi expresia, ca să gândeşti că există o relaţie de acest fel. Numai să ne imaginăm cam cum s-ar desfăşura o astfel de relaţie şi deodată ne vine greu să putem concepe aşa ceva. Cum putem să lăsăm noi acest lucru într-o lege fundamentală, când noi privim Constituţia alături de Biblie, de Sfânta Scriptură şi aleşii noştri jură pe Biblie şi pe Constituţie? Cum poţi să scrii în Constituţie un păcat de nedescris, când acest document, această cartă a unei naţiuni trebuie să cuprindă valorile fundamentale ale naţiunii. Este o valoare fundamentală homosexualitatea?
Nu mă refer la oameni, nu mă refer la persoane, aceasta este problema lor, pentru că omul este om, iar păcatul este ceva adăugat. De aceea noi nu îi judecăm pe oameni, dar judecăm păcatul foarte aspru. Aşa cum este păcat să furi şi hoţia este pedepsită de lege, nu văd de ce păcatul din Biblie, homosexualitatea, nu este tot aşa pedepsit ca şi hoţia, pentru că este împotriva lui Dumnezeu. Deci aici este problema principală. Nu mai vorbim de familie. Ce ar însemna ca un copil care a fost născut într-o familie să devină fiul adoptiv al unui surogat, al unuia care este împotriva familiei. Cum poate copilul acela să se dezvolte într-o asemenea zisă familie între doi bărbaţi sau între două femei? De ce există această rapacitate spirituală şi socială? Ca să iei copilul unei familii şi să devină copilul tău adoptiv, pentru că vrei şi tu să ai cel puţin aşa o imagine de ceea ce ar trebui să fie familia. Dar de fapt este un fals. Deci aceasta este gândirea bisericească şi a firii umane.
AGERPRES: Înaltpreasfinţia voastră este şi decan al Facultăţii de Teologie din Craiova. A început în aceste zile sesiunea de admitere. Ce ne puteţi spune despre învăţământul teologic superior şi despre Şcoala doctorală din Craiova?
ÎPS Irineu: Facultatea noastră de Teologie s-a ridicat cu multă greutate şi a ajuns la o apreciere şi o valoare în Mitropolia Olteniei. Este facultatea Mitropoliei Olteniei şi la această facultate vin tineri din toată Oltenia. Este facultatea regiunii noastre şi în acelaşi timp a Bisericii din Oltenia. Toţi părinţii episcopi din Sinodul Mitropolitan sunt ataşaţi acestei idei mai ales că este statutară şi este şi canonică – o Mitropolie să aibă o facultate. De aceea noi ne-am străduit din toată puterea ca să creştem un corp profesoral de valoare şi să avem chiar şi un spaţiu al nostru şi ne bucurăm de acest lucru, pentru că aşa cum este capitala pentru regiune, aşa este şi facultatea pentru Mitropolia Olteniei. Şcoala este locul de formare, de a continua valorile din familie, este locul unde este desăvârşită învăţătura din Biserică şi de acasă şi în acelaşi timp este locul care îl marchează pe un tânăr care vrea să devină ceva în viaţă. Aşadar este atât o casă, cât şi o poartă. O casă pentru că aici te formezi şi o poartă pentru viaţă. Avem toate condiţiile şi sperăm ca tinerii să fie din ce în ce mai conştiincioşi şi mai aplecaţi spre studiu, pentru că dacă studentul nu învaţă în timpul studenţiei este greu să anticipezi că el va mai studia după aceea. Dacă din facultate ai aplecarea spre studiu poţi să continui şi mai departe învăţătura. Credem că Bunul Dumnezeu ne va ajuta să dăm această dimensiune sacră facultăţii noastre şi sperăm ca în viitor să avem ecou din ce în ce mai mare în Oltenia şi chiar în ţară prin departamentele şi prin secţiile pe care le vom dezvolta.
AGERPRES: Anul trecut a fost înfiinţată şi o secţie de artă sacră.
ÎPS Irineu: Da, avem o secţie de artă sacră, vom avea şi o secţie de artă vizuală, vom avea probabil şi o secţie de muzică. Avem un plan de dezvoltare pe care îl vom detalia la vremea potrivită. La secţia de artă sacră sunt tineri cu foarte mare talent. Pregătim restauratori de biserici, monumente istorice.
AGERPRES: Este nevoie de restauratori de icoane şi pictură bisericească în Oltenia?
ÎPS Irineu: Foarte mare nevoie, pentru că numai în Arhiepiscopia noastră avem mii de icoane vechi care aşteaptă în depozite să fie restaurate şi să fie expuse publicului pentru vizibilitate. De aceea avem şi un centru de cercetare şi restaurare unde ne desfăşurăm activitatea. Deja tinerii învaţă aceste taine ale restaurării, ale picturii şi ale artei sacre. Vrem ca aceste ateliere ale noastre să devină un spaţiu de restaurare pentru întreaga ţară. AGERPRES/( autor:Maria Mitrică, editor: Karina Olteanu)
