Închinarea Lui Dumnezeu este întru Duhul şi adevărul credinţei!
Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, ce semnificație deosebită are sfințirea unei biserici de parohie?
Sfinţirea unei biserici este o osteneală şi un sacrificiu demn de consemnat şi de lăudat, pentru că aceia care se bucură pentru noi sunt prezenţi în viaţa noastră în locul sfânt şi binecuvântat în care ne regăsim, iar de când ne naştem şi până murim, noi căutăm sfânta biserică! Vedeți, când femeia samarineancă L-a întrebat pe Mântuitorul, „unde să ne închinăm?”, El i-a răspuns că adevăraţii închinători nu vor fi numai în Ierusalim, ci, pretutindeni, căci închinarea Lui Dumnezeu este întru Duhul şi adevărul credinţei. Prin urmare, toate bisericile sunt locuri în care sălăşluieşte Dumnezeu, în care ne aşteaptă, în care ne primeşte pe fiecare în parte, de la naştere şi până la mormânt! Aici Dumnezeu ne dăruieşte fiecăruia dintre noi toate cele spre mântuire. Biserica este mama noastră care ne creşte şi ne pregăteşte pentru Împărăţia Cerurilor! Căci Tatăl a zidit Casa aceasta, Fiul a întărit-o şi Duhul Sfânt a sfinţit-o! De aceea, Biserica nu se clatină niciodată, chiar dacă vin asupra ei prigoane.
Biserica este ca o zidire a sufletului nostru, ca un sălaș al mântuirii. În acest context, ce ne puteţi spune despre dimensiunea ei veşnică?
Mântuitorul Hristos ne spune că înţeleptul zideşte casa pe stâncă, nu o zideşte pe nisip. Căci vin valurile, vin furtunile şi macină nisipurile şi ruinează casa. Deci, casa noastră, Biserica, este zidită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, El Însuşi fiind piatra cea din capul unghiului. De aceea, Biserica rămâne deasupra veacurilor pentru că Dumnezeu a făcut să rămână altarul, jertfelnicul, aşa încât dumnezeieştile jertfe care se săvârşesc pe el, să ajungă în Sfânta Sfintelor mai presus de ceruri, înaintea Tatălui Ceresc. Ori de câte ori ne vom ruga în Sfânta Biserică vom avea de faţă pe Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, care primeşte jertfa noastră într-un miros de bună mireasmă duhovnicească.
Cum vede Biserica legătura dintre suflet şi trup în filosofia dogmatică a Bisericii Ortodoxe?
Avem în jurul nostru, la Sfânta Liturghie, pe sfinţii îngeri şi toţi sfinţii pe care îi chemăm în sprijinul nostru şi îi rugăm ca să mijocească înaintea Lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Avem înainte, la Sfânta Liturghie, şi sufletele strămoşilor noştri, ale celor care au murit în nădejdea Învierii şi a vieţii veşnice. Ei niciodată nu se despart de Mântuitorul Iisus Hristos. Omul nu moare niciodată! Omul închide ochii aceştia trupeşti şi se întoarce în pământul acesta din care a fost alcătuit. Sufletul este nemuritor! Sufletul este acel ceva, partea noastră spirituală, zidită de Dumnezeu, care se întoarce la Dumnezeu. Sufletul rămâne nemuritor şi se va uni cu trupul, la înfricoşata judecată. Dumnezeu va trimite pe îngeri Săi, ca să-i învieze pe cei din morminte şi trupurile noastre se vor ridica precum ierburile primăvara! Sufletele se vor uni cu trupurile, ca să primească răsplata în Împărăţia Cerurilor!
Ce ne puteți spune despre momentul Înfricoșatei Judecăți, când va suna “glasul trâmbiței”, cum ne spune psalmistul?
Atunci va fi bucurie mare pentru cei care au făcut fapte bune, pentru că vor intra întru bucuria Tatălui Ceresc, cum ne spune Mântuitorul Hristos: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţini ai fost pusă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău!” Alţii, însă, se vor întrista şi vor fi înfricoşaţi la glasul acela al trâmbiţei, la tunetele şi fulgerele care vor fi la sfârşitul veacurilor, când Dumnezeu va trebui să judece viii şi morţii, când aceia vor primi osândă şi pedeapsă, că nu au făcut ceea ce Mântuitorul Hristos ne învaţă, să iubim adevărul, să facem ceea ce este plăcut Lui Dumnezeu. Cel care se va întrista cel mai mult în acele momente va fi diavolul, acela care chinuieşte viaţa noastră. De multe ori, Domnul ne atrage atenţia asupra puterii pe care o are diavolul asupra omului, mai ales asupra celui care este posedat de el!
Cum ajunge omul să fie dominat de o asemenea stihie, de această putere malefică?
Vedem oameni deprinşi cu multe păcate cum ar fi: băutura, furtul, mândria, curvia, înşelăciunea, mărturia mincinoasă, iar aceştia se fac slujitorii satanei. Aceasta se întâmplă, pentru că de multe ori păcatul intră în interiorul nostru, ca „igrasia în casă”, şi cu greu mai iese de acolo. De multe ori, citim pe faţa omului că e diavolul înrădăcinat în el. Dacă îl vezi că înjură şi se mânie atât de tare încât faţa lui e roşie de parcă arată ca un chip de diavol, nu te duci cu mintea că diavolul este în el? Dacă îl vezi că aleargă cu ochii în dreapta şi în stânga după poftele lui, nu este, oare, stăpânit de satana? Dacă îl vezi pe cel care te fură, când întotdeauna stă cu ochii aţintiţi pe ce să pună mâna, nu-l vezi oare, pe satana, care-l îndeamnă la toate acestea?
Are acest diavol puterea de a-l perverti pe om și de a-l domina în totalitate? Îl putem alunga pe satana prin rugăciune și prin semnul crucii?
Iată de ce fiecare creştin trebuie să-L primească pe Mântuitorul Iisus Hristos în sufletul său, în casa sa. Prezenţa Sa dumnezeiască alungă tot duhul necurat din viaţa oamenilor. Diavolul este tatăl minciunii! Dacă noi slujim cu minciună diavolul, desigur, că el ne stăpâneşte şi ne îndreapă paşii spre iad. Mai constatăm că însuşi satana este cutremurat de chinurile iadului, ceea ce înseamnă că acele munci din întuneric sunt îngrozitoare. Noi ne ardem, sau poate din greşeală punem mâna pe foc, şi simţim o usturime de nesuportat. Nu ştim unde să ne ascundem de durerea care ne-a cuprins tot chipul, de văpaia din chinurile iadului! Cu mult mai mult şi imposibil de imaginat cu mintea sunt chinurile folului veşnic. De aceea trebuie „să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte” la învăţătura Bisericii, făcând permanent sălaş Domnului în sufletele noastre.
Prof. Vasile GOGONEA
