“Făclia credinţei noastre este în Biserică, pentru că de aici ne aprindem sufletele”!
– Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, vremea aceasta ușor nestatornică, uneori, pare a fi semnul că se răscolește ceva în sufletul omului!
-Vedeți, vorbeam cândva că există “această logică a planului lui Dumnezeu”, că “nimic nu se mișcă fără voia Lui”, că mănăstirea aceasta și chiar viața de martir a Sfântului Ioan Botezătorul, tăierea capului său, pe care noi o prăznuim astăzi, această răscolire a drumului spre desăvârșire, poate face parte din suferințele pe care le îndură sufletul omului. Dar, să nu uităm că Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul Domnului nostru Iisus Hristos, iar viața lui de sfânt este și un exemplu grăitor de conduită morală!
– Sărbătorile acestea aduc în sufletul nostru bucurie duhovnicească, dar, totuși, sărbătoarea de azi este una a tristeții, a martiriului vieții unui sfânt deosebit din calendarul nostru creștin! Cum ne pregătim sufletește, într-un asemenea moment?
-Când ne apropiem de Dumnezeu, în această iubire de sfinţi, când suntem la Biserică în faţa sfintelor icoane şi ne închinăm lor, este o mare iubire a Lui Dumnezeu când vede aceasta în conduita noastră, că zice psalmistul: “cât de mare bucurie este când sunt fraţii în unire”! Şi cât de mult se bucură părintele casei, când vede că în jurul mesei sale roiesc, adică, sunt mulţimi de copii! Aşa face şi Atotputernicul Dumnezeu, ca prin sărbătorile acestea, să ne aducă nouă multă bucurie duhovnicească!Pentru că sfântul nu este sfânt numai pentru el, ci, este şi pentru ceilalţi, aşa cum preotul nu este preot numai pentru sine, decât numai atunci când va fi răsplătit în Împărăţia Lui Dumnezeu, pentru că răsplata reflectă această viaţă personală, şi în acelaşi timp, această ducere la împlinire a mesajului pe care preotul l-a primit prin taina hirotonirii! Prin urmare, tot ceea ce primim noi, trebuie împărtăşit! Altfel, omul devine egoist, un om care nu are deschidere către celălalt!
–Deci, viața unui sfânt este proiectarea în cadrul contextual al vieții celorlalți oameni, de bună seamă!
-Cu ce s-ar mulţumi cineva care ar avea darul înţelepciunii şi l-ar păstra pentru sine? Nici n-ar putea să fie recunoscut de ceilalţi! Cum ar putea să fie cineva înţelept, dacă nu s-ar exprima înţelepciunea? Sau, cum ar putea să fie bucuros, dacă ar păstra numai pentru sine acest sentiment. Cum ar putea să dezvolte acest dar al înţelepciunii, dacă nu l-ar împărtăşi? Este firesc, cu cât sporeşti mai mult acest dar al înţelepciunii, cu atât se adaugă mai mult, pentru că nu poţi să spui niciodată că eşti posesorul întregii înţelepciuni, pentru că nu este om cu dimensiunea întregii înnţelepciuni, nici dacă ar trebui să o cuprindă cu mintea! În ceea ce priveşte noţiunile care trebuie învăţate, e o altă problemă! Vorbind despre împărtăşire, întotdeauna ne gândim la ceea ce Mântuitorul Iisus Hristos ne spune «în dar aţi luat, în dar să daţi»! Dacă nu împărtăşim şi celorlalţi din ceea ce ştim, nu putem avea mulţumire, şi nici nu putem împlini porunca Lui Dumnezeu, ca să fim sub oblăduirea Lui!
– Cum se poate face trecerea aceasta de la săvârșirea păcatului la dobândirea sfințeniei?
-Alchimia aceasta e foarte interesantă, pentru că diavolul te mânjeşte cu această “alifie” urât mirositoare a păcatului şi tot el te scoate în evidenţă, pentru că răutatea niciodată nu poate să fie lăsată la spate, aşa cum unii simulează virtutea! Pentru că aşa cum virtutea scoate omul frumos în faţă, la fel şi diavolul scoate “echipa lui de acţionari” în faţă! Diavolul are “agenţii” lui, are oamenii lui pe care îi scoate în faţă, uneori chiar îi promovează pentru ca ei să strice rânduiala lucrurilor!
– ÎPS Voastră, să nu uităm că trăim într-o societate în care se produc multe crize, conflicte sociale, tensiuni de tot felul, confruntări armate, iar toate acestea seamănă cu un fel de “bâlci al deșertăciunilor”, ca să folosim o expresie literară consacrată!
-Iată, mişcările acestea sociale, politice, şi aşa mai departe, ne arată că se întâmplă ca societatea să scoată la iveală ceea ce ea mustră cel mai adesea! Dacă societatea e bazată pe minciună, dacă e construită pe lăcomie, toate aceste malformaţii, aceste lucruri urâte cresc şi sunt arătate tuturor! Sunt lucruri de care trebuie să ţinem seama! Să nu uităm ce spune psalmistul în Psalmul al 2-lea: “Pentru ce s-au întărâtat neamurile, şi popoarele au cugetat deşertăciuni? Ridicatu-s-au împăraţii pământului şi căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului şi a Unsului Său, zicând: «Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor». Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii, şi Domnul îi va batjocori pe ei”! Iată, deci, că Psalmul acesta e de mare actualitate şi trebuie spus de multe ori lucrul acesta!
–Cât de mult gravitează viața omului în jurul credinței sale?
-Vedeți, orice om se aseamănă ca om în lumea aceasta, ca om, aici, pe pământ, dar niciodată ca o plantă sau ca un pom, ca arbore! Nu putem creşte în jos, înspre pământ, pentru a sfida legea gravitaţiei, ci, noi creştem în sus! Aşa se face că plantele sfidează legea gravitaţiei, iar lumea vie a oamenilor se îndreaptă spre Dumnezeu!
– Chiar dacă trebuie să înfruntăm vitregiile vremii, la propriu și la figurat, ce trebuie să lăsăm la o parte din provocările vieții și ce poate să însenineze sufletul nostru?
-Când venim la biserică ascultăm cuvântul Lui Dumnezeu! Aici se rostesc rugăciunile şi se cântă cuvinte de laudă Lui Dumnezeu, precum îngerii. Aici suntem primiţi în Casa Tatălui Ceresc! Cum se spune: “Această casă Tatăl a zidit-o, această casă Fiul a întărit-o, această casă Dudul Sfânt a sfinţit-o şi a dat mântuire sufletelor noastre! Ori de câte ori venim la sfânta biserică, noi suntem întâmpinaţi de către îngerii noştri păzitori. Suntem primiţi de sfinţi, de aceea pictăm pe pereţii bisericilor icoanele sfinţilor. Ei nu sunt numai închipuiţi pe pereţi, pentru că ei nu mor niciodată, chiar dacă ei trec din lumea aceasta, aşa cum ne spune Sfânta Scriptură, ei vin în ajutorul nostru, ori de câte ori îi chemăm!
–Viața Sf. Ioan Botezătorul ne arată și cât sunt de mari aceste “încercări” ale credinței?
-Este adevărat că uneori Dumnezeu încearcă pesemne credinţa noastră, şi nu ne răspunde imediat ce-L rugăm. Poate mai zăboveşte, iar acest lucru, să ne întărească speranţa că El ne va spori cu darurile Sale cele bogate. Pentru aceasta, cere de la noi ca să-I dăm şi inima noastră! În Scriptură se spune: “Fiule, dă-mi inima ta”! Să nu lăsăm inima noastră ca să fie dată pământului, plăcerilor trupeşti. Pentru că Dumnezeu răsplăteşte numai acelora care îl iubesc pe El! Trebuie să ştim că diavolul este permanent împotriva noastră şi este duşmanul nostru. Împotriva lui să cerem: “izbăveşte-ne de cel viclean”!
– Așadar, oricât de mohorâtă e vremea, ca și viața, noi trebuie să venim la biserică!
-La biserică vom veni în Casa Lui Dumnezeu, avem pentru ce veni: pentru mântuirea sufletelor noastre! Deci, avem un scop, avem un ideal, avem o ţintă pe care trebuie s-o urmăm! Făclia credinţei noastre este în Biserică, pentru că de aici ne aprindem sufletele, de aici ne aprindem inimile, ca să mergem mai departe cu răbdare şi cu spor în viaţa noastră, până când vom fi chemaţi la răsplata veşnică! Nu lucruri pământeşti, nici lucruri trecătoare, ci veşnicele lăcaşuri din ceruri, unde nu este întristare, nici suspin!
A consemnat,
Profesor Vasile GOGONEA
