Despre viaţa Sfântului Antonie cel Mare a scris discipolul său, Sfântul Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei. De la el aflăm că preacuviosul părinte se trăgea dintr-o familie înstărită, fiind originar dintr-un sat din Egiptul Mijlociu. După moartea părinţilor, pe la vârsta de 18-20 de ani, a vândut averea moştenită, a împărţit câştigul săracilor şi, la chemarea lui Dumnezeu, a părăsit lumea, mergând în pustie. Aceasta s-a întâmplat pe la anii 270 după Hristos (în Filocalia, vol 1, Bucureşti, 2008 , p. 7).
Prima experienţă ascetică se consumă lângă localitatea natală, urmând ca mai apoi, Sfântul Părinte să îşi îndrepte paşii spre pustie. Pentru el deşertul reprezenta, ca şi pentru înaintaşii săi, o zonă redutabilă, un tărâm al puterilor potrivnice. După fiecare victorie asupra vrăşmaşului, paşii săi înaintau tot mai mult în inima pustiei, unde, de fiecare dată asalturile erau tot mai mari, tot mai grele. Deducem astfel că exista o strânsă legătură între anahoreză, retragerea în pustie şi atacurile vrăşmaşului diavol. Explicaţia este una logică, demonii îşi apără domeniul pe care îl au temporar în stăpânire şi nu suportă prezenţa aceluia care aduce aici rugăciunea. Spre oricare ar fi îndrăznit să se încumete a trăi în singurătate, vjmaşii nu au tăgăduit să trimită săgeţile patimilor şi gândurilor răutăţii. Pe avva Antonie l-au ameninţat în mod direct: „Pleacă din aceste locuri ale noastre, ce este între tine şi pustie?” (Antoine Guillaumont, Originile vieţii monahale, Bucureşti, 1998p. 106).
Dorinţa după singurătate l-a împins pe Sfântul Antonie să se retragă în munţii nisipoşi de pe malul drept al Nilului. Mai târziu a părăsit acest loc, lăsând aici numeroşi ucenici. S-a în apropiere de Marea Roşie, unde a murit în anul 356, mormântul său rămânând nedescoperit (Sfântul Atanasie cel Mare, Vita Antonii, p. 7).
Scrierile Sfântului Antonie
Dintre scrierile sale au ieşit la lumină până acum şapte scrisori, amintite fiecare în parte de Fericitul Ieronim. Ele au apărut de asemenea în mai multe traduceri: două în limba latină (prima redactată la anul 1516 de Symphorian Champerius, după un manuscris grec, iar a doua, tradusă după un manuscris arab) şi una în limba coptă, descoperită recent (Ibidem, p. 8). Cu referire la cele 170 de capete menţionăm că sunt amintite de Nicodim Aghioritul şi aşezate în fruntea Filocaliei 1. Totuşi autenticitatea autorului nu este foarte sigură (Ibidem).
Biografia sa, alcătuită de un sfânt
„Viaţa Sfântului Antonie“, scrisă de discipolul său Sfântul Atanasie, Patriarhul Alexandriei, descrie detaliat lupta duhovnicească a sfântului împotriva vrăjmaşilor diavoli. Imaginea care se conturează duce la concluzia că virtutea în om e naturală, asceza monahală nu face altceva decât să realizeze vocaţia fundamentală a omului de a fi icoană vie a lui Dumnezeu pe pământ, iar demonii n-au putere reală, întrucât Hristos i-a învins pe cruce destrămându-le universul iluzoriu şi oferind astfel creştinilor puterea şi exemplul biruinţei asupra lor. În felul acesta se poate descrie şi paternitatea sa spirituală. La începutul activităţii sale ascetice, Sfântul Antonie se regăseşte lângă un bătrân care vieţuia în apropierea satului său natal. După plecarea în deşert, situaţia se schimbă. Negăsind pe nimeni la al cărui cuvânt să se raporteze, sfântul devine, aşa cum afirmă biograful său, un „teodidact“ (Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu, Bucureşti, 2005, p. 42). După călirea sa în lupta cu demonii, preacuviosul părinte se ridică în deşert ca un „stâlp de lumină“ – aşa cum îl numeşte avva Ilarion, ca un far spre care se îndreptau privirile tuturor monahilor care voiau să calce pe urmele sale. Chiar şi cei mai renumiţi dintre primii părinţi ai pustiei au venit la avva Antonie pentru a cere cuvânt de învăţătură. Din acest motiv, marele ascet va fi recunoscut şi va rămâne în istoria Bisericii drept „Părintele şi patriarhul tuturor anahoreţilor creştini“. Exemplul său avea să fie imitat cu insistenţă în Egipt încă din primele decenii ale secolului al IV-lea. În consecinţă, între anii 325 şi 330, în Egiptul de Jos, în sud-vestul deltei Nilului, sub înrâurirea sa, s-au pus bazele celor trei mari colonii monahale cu viaţă semianahoretică de la Nitria, Kellia şi Sketis.
În ceea ce priveşte autoritatea paternităţii sale duhovniceşti, filele Patericului egiptean sunt mai mult decât grăitoare. Din cuvântul său s-au adăpat tinerii ucenici pentru a deveni la rândul lor avva pentru alţii. Despre el se spunea că e purtător de duh, lucru sădit în fiecare învăţătură pe care ne-a lăsat-o: „Pe cât posibil, călugărul trebuie să-i întrebe pe bătrâni şi câţi paşi trebuie să facă, şi câte picături de apă trebuie să bea în chilie, ca să nu greşească nici în privinţa acestor lucruri“ (Patericul, Apoftegma 38, p. 52).
Diac. Ioniţă Apostolache
