Înţelesul autentic al termenului de „apostol” se defineşte odată cu ieşirea la propovăduire a Mântuitorului Hristos. În Evanghelia de la Matei aflăm că, după ce i-a ales pe cei doisprezece Apostoli, Hristos Domnul „a străbătut toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor” (Mt. 4, 23). Între aceştia s-a numărat şi Sfântul Apostol Bartolomeu, amintit alături de Sfântul Apostol Barnaba, în ziua de 11 iunie.
Terminologia biblică oferă pentru cuvântul „apostol” o paletă generoasă de date şi înţelesuri, aşezate în legătură cu lucrarea misionară a Bisericii peste veacuri. În acest sens trebuie amintită în primul rând rădăcina semitică a termenului, identificată în cuvântul aramaic „šělîha” şi ebraic „šālîah”, echivalentul lui „emisar” sau „trimis”. Preluat de vocabularul grecesc în „apostolos”, termenul are valoare reflexivă: „apostello” şi „pempo”, ambele verbe fiind traduse prin „a trimite”. În greaca clasică, cuvântul „apostolos” se identifică cu valoare impersonală, făcând în general trimitere la „expedierea unei flote sau armate şi apoi cu referire la flota sau armata în sine”. Nota particulară a temenului este legată în mare parte de înţelesul biblic. În Vechiul Testament regăsim astfel mai multe trimiteri la „mesagerii” profeţiilor dumnezeieşti, trimişi să mărturisească în lume Întruparea Cuvântului: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate” (Is. 61, 1).
Lămuriri etimologice în Noul Testament
În Noul Testament prezenţa termenului de „apostol” este semnificativ mai abundentă. Cele 79 de menţiuni directe, cu înţelesuri generale sau particulare, subliniază implicit valoarea incontestabilă a termenului pentru viaţa Bisericii. Autenticitatea creştină a persoanei şi a lucrării apostolice îşi are garanţia în autoritatea divină a Mântuitorului Hristos. Întreaga lucrare a celor 12 apostoli se prelungeşte peste veacuri prin investirea harică a poruncilor evenghelice, întărite în mod direct prin cuvintele Domnului: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18, 18). Mântuitorul transferă aşadar această autoritate harică celor 12 apostoli, asigurând printr-înşii continuitatea lucrării sale sacramentale în Biserică: „Şi S-a suit pe munte şi a chemat la Sine pe câţi a voit, şi au venit la El. Şi a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit apostoli, ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască, şi să aibă putere să vindece bolile şi să alunge demonii” (Mc. 3, 13-15).
Întregul ansambul de elemente terminologice, transpuse în contextul practic al Sfintei Scripturi, „au o importanţă semnificativă în înţelegerea lucrării celor 12 şi a naturii apostolatului. Limitele impuse lucrării apostolilor, caracteristica esenţială a ei şi importanţa răspunsului oamenilor la această lucrare, egalează trăsăturile esenţiale ale lucrării lui Iisus, ceea ce sugerează că misiunea lor era, de fapt, o extindere a lucrării Sale. Faptul acesta pe de altă parte, sugerează că terminologia specifică trimiterii, cu referire la apostello, care era folosită de Iisus în evangheliile sinoptice (şi în Ioan), evidenţiază înţelegerea relaţiei dintre El şi apostolii Săi în termenii instituţiei privind šālîah. Apostolii Săi au fost împuterniciţi să îşi asume rolul de reprezentanţi ai Lui, sub autoritatea Lui, proclamând mesajul Lui şi exercitând puterea Lui. Prin urmare, cuvintele proverbului rabinic: reprezentantul unui om este ca omul însuşi, se aplică la apostolii Săi” (Daniel G. Reid ed., Dicţionarul Noului Testament, Oradea, 2008, p. 67).
Sfântul Apostol Bartolomeu, unul din cei 12
Unul dintre cei 12 apostoli a fost şi Sfântul Bartolomeu. Cu toate că nu există însemnări despre viaţa sa, este amintit de Sfintele Evanghelii ca fiind prezent în „camerea cea de sus”, când Domnul S-a arătat ucenicilor după Înviere (cf. Fapte 1, 13). Din tradiţie se cunoaşte şi faptul că Sfântul Apostol Bartolomeu l-a mărturisit pe Hristos cel Înviat în toată Asia Mică şi a murit ca martir în Armenia (sau India), fiind „jupuit de viu”.
Numele Sfântului Apostol este un „patronim”, însemnând „fiul lui Talmai”: Bar Talmai. Cu toate că sfântul este singurul cu acest nume dintre cei 12, s-a crezut multă vreme că ar fi identic cu Sfântul Apostol Natanael. Argumentul acesta, demontat ulterior, pornea de la faptul că Sfinţii Evanghelişti „Matei, Marcu şi Luca îl menţionează pe Bartolomeu imediat după Filip, omiţându-l pe Natanael, în timp ce Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan îl leagă pe Natanael de Filip şi nu îl pomeneşte pe Bartolomeu” (Richard R. Losch, Dicţionar enciclopedic de personaje biblice, Oradea, 2019, p. 70).
Sfântul Apostol Barnaba, misionarul Bisericii Primare
În aceeaşi zi cu Sfântul Apostol Bartolomeu, calendarul creştin-ortodox îl pomeneşte şi pe Sfântul Apostol Barnaba. Numele său este legat de misiunea Bisericii Primare la neamuri. Înainte de convertire fusese levit al templului iudaic din Cipru, beneficiind de o avere considerabilă pe care ulterior a dăruit-o Bisericii (cf. Fapte 4, 36-37). În calitatea sa de reprezentant al diasporei iudaice, elenizante, a fost ales să propovăduiască Evanghelia Mântuitorului Hristos la neamuri. Întâlnirea cu Apostolul Neamurilor vine după convertirea minunată a acestuia pe drumul Damascului, Sfântul Barnaba, care se bucura de încrederea apostolilor, mijlocind pentru dânsul să fie primit în Biserică (cf. Fapte 9, 27). Se găsea aşadar în Ierusalim, făcând parte din grupul celor 70 de ucenici ai Domnului. Umăr la umăr, cei doi Apostoli au propovăduit Evanghelia Cuvântului în Antiohia, locul unde ucenicii s-au numit pentru prima oară „creştini” (Fapte 11, 26). Au mers mai apoi, însoţiţi de Sfântul Apostol Marcu (vărul Sfântului Apostol Barnaba), în Cipru şi în Grecia. În Listra au fost ispitiţi de popor cu adularea idolatră, pe care au repins-o, fiind în consecinţă lapidaţi de păgâni (Fapte 14, 11-12). Tot împreună, cei doi Apostoli participă la lucrările Sinodului Apostolic din Ierusalim, unde susţin cauza autentică a Botezului creştin, desprins de circumcizie (Fapte 15). Ulterior Sfântul Apostol Barnaba se va poziţiona în latura Sfinţilor Apostoli Petru şi Iacob, generând astfel ruptura de Sfântul Apostol Pavel. Aşa se face că, după Sinodul din Ierusalim, căile misionare ale celor doi Apostoli s-au despărţit. Sfântul Apostol Pavel descrie ulterior această despărţire în Epistola sa către Galateni, păstrând totuşi sentimentul de prietenie şi ataşament misionar faţă de tovarăşul său: „Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor” (Galateni 2, 11-13).
Marele apologet cartaginez Tertulian îl creditează pe Sfântul Apostol Barnaba ca „autor al Epistolei către Evrei”, lucru neconfirmat însă oficial. Cert este că Sfântul Barnaba a lăsat o epistolă care îi poartă numele, neasimilată în canonul biblic al Noului Testament. Despre moartea sa nu se cunosc date precise, tradiţia conferindu-i martirajul în cetatea grecească Salamic, unde ar fi fost omorât cu pietre.
Pr. Ioniţă Apostolache
