Veacul primelor mucenicii creştine s-a luminat prin mărturisirea şi jertfelnicia a sute şi sute de sfinţi care au lăsat viaţa pământească pentru dragostea lui Hristos. Între dânşii, sfinţii militari s-au împodobit cel mai mult de neînfricata războire cu cele mai profunde pătimiri muceniceşti, pe toate biruindu-le şi câştigându-le pentru viaţa cea fără de moarte.
În rând cu cei mai cinstiţi, îndrăgiţi şi închinaţi mucenici ai Ortodoxiei se aşează cu rânduială şi Sfântul Mucenic Teodor, ostaşul lui Hristos care a pătimit în veacul al treilea creştin, în timpul împăratului Diocleţian (284-305). Era originar din părţile Amasiei, regiune situată din părţile Turciei de astăzi. Era legionar în ceata margariţilor (tironienilor sau recruţilor), găsindu-se sub porunca unui general păgân, pe nume Vringa. Dându-se astfel în vremea aceea poruncă de la împărat ca toţi ostaşii romani să aducă jertfă zeilor în templele păgâne, sfântul mucenic s-a împotrivit dintru început, mărturisind înaintea tuturor credinţa în Hristos şi Botezul creştin pe care în ascuns îl primise: „Fiecare ştie cui slujeşte, iau eu sunt ostaş al Stăpânului meu Hristos!”.
„Cu Hristos al meu am fost, sunt şi voi fi!”
După arestare, tovarăşii de arme, ştiindu-l prea bine cât era de viteaz, l-au rugat pe general să nu-l pedepsească deîndată, ci să-i dea răgaz de gândire. Toată această vreme a petrecut-o sfântul în rugăciune şi mulţumire către Dumnezeu. Mai mult, într-una din zile, a scăpat din temniţă şi a mers în ascuns la templul Cibelei, dându-i foc şi „prefăcându-l în cenuşă”. Cu toate acestea, judecătorii nu l-au pedepsit nici de data aceasta, dorind ca astfel să arate înaintea tuturor marea lor îngăduinţă, dorind să-l ademenească cu bani. Nici de această dată Sfântul Teodor nu s-a lăsat înduplecat. Şi văzându-i nestrămutata voinţă, judecătorii l-au dat pe mâna lui Puplie, dregătorul cetăţii. „Şi acesta a pus mâna de l-au bătut cumplit cu vergi pe sfântul, l-au întins pe roată şi i-au strujt trupul cu unghii de fier. Iar sfântul, nepierzându-şi liniştea în timpul cumplitelor patimi, se arăta ca un neştiutor la toate suferinţele şi neîncetat mărturisea cu bucurie: Cu Hristos al meu am fost, sunt şi voi fi! Şi văzând că nimic nu-l poate clinti din credinţă, nici cruzimea, nici făgăduinţele, dregătorul l-a osândit să fie ars de viu, ceea ce s-a şi făcut, fiind aruncat într-un cuptor aprins. Şi intrând în mijlocul flăcărilor, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu” (Proloagele, Vieţile sfinţilor şi cuvinte de învăţătură pe lunile Ianuarie şi Februarie, p. 371-372).
După muceniceasca adormire, trupul Sfântului Teodor a fost luat în ascuns de credincioasa Eusebia, care l-a îmbălsămat, l-a înfăşurat în giulgiuri şi l-a îngropat în cetatea Evhaita Pontului. Un secol mai târziu, pe mormântul sfântului, creştinii au ridicat o biserică. Mulţime de pelerini veneau să-i aducă cinstire ostaşului lui Hristos. Este cunoscut de asemenea că din amvonul acestei sfinte biserici a predicat şi Sfântul Grigorie de Nissa, care a ţinut un frumos panegiric despre viaţa marelui mucenic (7 februarie 381).
Cultul Sfântului Teodor între Orient şi Occident
Mărturisirea mucenicească şi minunile ce se săvârşeau la mormântul Sfântului Teodor Tiron au traversat întregul Orient, ajungând până în Occident, în Veneţia. Cultul său era atât de familiar şi de îndrăgit de negustorii veneţieni, încât aceştia l-au ales pe sfânt ca ocrotitor al lor. „În anul 1210, moaştele sale au fost aduse de veneţieni din Evhaita la Brindisi, arhiepiscopul Gerardo ieşind personal la porţile cetăţii pentru a le primi, aşezându-le cu mare cinste într-o frumoasă raclă de argint. Cu toate acestea, abia la finele secolului al XV-lea, cultul sfântului a fost oficial recunoscut. Alte părticele din moaştele sfântului au ajuns succesiv în Veneţia” (Grande Libro dei Santi, p. 320).
Până la sfârşitul secolului al IX-lea, hagiografiile menţionează un singur sfânt cu numele de Teodor. Există menţiuni care aduc în discuţie că, pe lângă Sfântul Mucenic Teodor Tiron, ar fi existat şi un al doilea personaj hagiografic cu nume omonim, care ar fi avut gradul de general (Stratilat) şi ar fi fost originar din Haracleea. Această supoziţie a influenţat arta iconografică, unde cei doi au fost reprezentaţi împreună, ca sfinţi militari: Teodor Tiron şi Teodor Stratilat. Cu toate acestea, hagiografii occidentali socotesc că ar fi vorba de una şi aceeaşi persoană, prăznuită „fie ca soldat, fie ca general” (ibidem). Nici Sfântul Grigorie de Nissa, în cuvântarea de laudă pe care a rostit-o în biserica sfântului din Evhaita, nu indică faptul că ar exista vreo diferenţă între cei doi militari cu numele de Teodor, ei fiind în consecinţă unul şi acelaşi personaj hagiografic.
Panegiricul Sfântului Grigorie de Nissa
Din cuprinsul remarcabilei cuvântări panegirice a Sfântului Grigorie de Nissa (în Patrologia Graeca – PG 46, col. 736-748), reiese în primul rând că „Sfântul Mare Mucenic Teodor este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai Bisericii Ortodoxe”. Această lucrare este, prin urmare, „importantă din punct de vedere istoric şi hagiografic, oferind date despre cunoaşterea vieţii şi despre martiriul lui Teodor. Autorul spune că mucenicul provenea din Răsărit, din regiunea Pontului, incluzând Capadocia, ce se întindea spre Evaite, cu mitropolia Amasiei, Heracleea şi până la Marea Neagră. Impresionantă este descrierea chinurilor la care mucenicul a fost spus, suportându-le cu curaj” (pr. dr. Contantin Băjău, Sfântul Mare Mucenic Teodor în cuvântările secolului al IV-lea, în Revista „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-4/2016, p. 264).
Pe lângă importantele detalii şi menţiuni biografice, Sfântul Grigorie de Nissa oferă în panegiricul său o serie de argumente teologice profunde, menite să argumenteze apologetic valoarea inestimabilă a sfinţeniei şi a mărturisirii prin care s-a încununat Sfântul Teodor. „Nimic în comun nu a avut trupul sfântului, sau al martirului, cu trupul oricărui alt mort, care prin moarte se descompune, chiar dacă ambele sunt alcătuite din aceleaşi elemente naturale. Deoarece mulţi văd rămăşiţele obişnuite ale celor morţi ca pe ceva murdar şi dezgustător, şi niciunul nu trece cu plăcere prin faţa vreunui mort. Şi, desigur, dacă se întâmplă să se găsească în faţa mormântului deschis şi să privească de curiozitate înlăuntru, atunci cu siguranţă se va umple de groază, din cauza urâţeniei cadavrului pe care îl va vedea acolo şi se va întrista profund. Şi, jelind soarta neplăcută a omului, va fugi repede departe. Dacă însă cineva va veni astăzi aici, unde noi ne-am adunat, sau într-un loc asemănător, unde se găsesc moaştele unui sfânt şi se cinsteşte memoria vreunui martir, cu siguranţă se va bucura sufletul său de măreţia celor pe care le vor vedea ochii lui, privind Biserica lui Dumnezeu, măreţ zidită şi cu gust împodobită. Aici, sculptorii în lemn şi în marmură au pus (în lucrare) toată arta lor şi au dat lemnului fără formă, chipul diferitelor animale şi plăcilor de marmură, strălucirea argintului. Şi apoi a venit pictorul, care a adăugat tot ceea ce a avut mai bun din talentul său şi a zugrăvit trup, icoane vii, redând chinurile martirului, curajoasa rezistenţă (a mucenicului), bărbăţia sufletului său, chipurile de fiare ale tiranilor, ce au vrut să-l influenţeze şi să-l facă să-şi schimbe credinţa, cuptorul în flăcări, în care a fost aruncat atletul lui Hristos şi încă şi acea frumoasă înfăţişare a chipului omenesc al Domnului, toate acestea fiind reprezentate meşteşugit, desăvârşit şi elocvent, precum într-o carte” (traducere de pr. dr. Constantin Băjău, în Revista „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-4/2016, p. 266-267).
Pr. Ioniţă Apostolache
