Cuvântul de învăţătură al ÎPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei, la Duminica a II-a după Rusalii, a Sfinților Români (Matei 4, 18-23)

Evanghelia din Duminica a doua după Rusalii ne vorbeşte despre chemarea la apostolat a ucenicilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Această chemare este o etapă a planului de mântuire a lumii pe care Fiul lui Dumnezeu înomenit l-a realizat prin Nașterea, Jertfa și Învierea Lui pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. Chemând pe ucenicii Săi la misiunea Evangheliei, Domnul Hristos a pregătit taina Bisericii în Duhul Sfânt. El cheamă mai întâi pentru lucrarea Sa un grup restrâns de doisprezece ucenici. Ei vor forma nucleul conducător al Trupului Său tainic. Fiind chemați ca pietre vii, Sfinții Apostoli au devenit organele prin care s-a manifestat voia lui Dumnezeu. Biserica este viaţa Mântuitorului Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la ceruri, împărtăşită oamenilor. Acest organism divino-uman începe odată cu Întruparea sau Înomenirea Fiului lui Dumnezeu, când firea omenească se împărtăşeşte de viaţa dumnezeiască. Astfel, ceea ce s-a realizat în Mântuitorul Iisus Hristos, ca împărtăşire a vieţii dumnezeieşti naturii Sale omeneşti, se extinde apoi prin lucrarea Sfântului Duh în oamenii care se botează în numele Preasfintei Treimi. Această extindere a vieţii Domnului Hristos în oameni se întemeiază pe învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos şi pe legătura vie a oamenilor cu El în Duhul Sfânt. Așa se face că Biserica nu este întemeiată numai pe Evanghelia Mântuitorului Hristos, ci mai întâi pe Persoana Lui, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel „Hristos este piatra cea din capul unghiului” (Efeseni 2, 20). Domnul este temelia Bisericii Sale, dar şi Cap al Bisericii (Coloseni 1, 18), Cel Care o conduce spre Împărăţia Preasfintei Treimi. Din acest motiv, Biserica nu este o simplă instituţie înfiinţată prin acordul mai multor oameni, cum se înfiinţează o societate, ci un organism zidit din iniţiativa şi prin lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, pentru ca viaţa dumnezeiască să fie împărtăşită oamenilor prin harul Duhului Sfânt. Trăind din harul Domnului nostru Iisus Hristos prin care se arată dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, suntem cuprinși în comuniunea iubirii Tatălui ceresc. Această viaţă sfântă, dumnezeiască şi omenească este legătura vie şi sfinţitoare a oamenilor cu Dumnezeu Tatăl, descoperită lor de Mântuitorul Iisus Hristos şi realizată prin Duhul Sfânt.

Mântuitorul Iisus Hristos este Singura noastră speranță. Afară de El, nu avem altceva mai bun în lumea aceasta, El fiind Cel Care ne-a creat și „ne-a chemat” la credinţa mărturisitoare, cum vedem din Evanghelia de astăzi. Domnul a mers la Marea Tiberiadei şi a văzut pe Simon Petru şi pe Andrei, fratele său, şi i-a îndemnat să vină după El, zicând: „Veniți după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei 4, 19). Şi îndată aceştia au auzit chemarea Domnului, au lăsat toate ale lor chiar şi pe tatăl lor, şi pe toţi ai lor şi au urmat pe Învățătorul lor. Cu siguranţă au știut în inimile lor că a merge după Mântuitorul Iisus Hristos este cel mai sigur lucru, cea mai sigură cale şi cea mai bună alegere pe care omul o poate face pe pământ. Când mergem după Dumnezeu avem nădejde, avem iubire și fericire veșnică. Când venim după Mântuitorul Hristos avem încredințarea că vom ajunge la capătul vieţii noastre pământești în liniște și pace, de unde vom primi cununa cea neveștejită a Împărăţiei cerurilor. Viaţa noastră aici pe pământ nu ar avea nicio importanță şi ar fi plină de tristețe, de lacrimi şi de suspine, dacă nu ar fi încălzită și asigurată de prezenţa lui Dumnezeu în lume și în noi. Și fără răsplata vieţii veșnice ea nu ar avea niciun scop în sine. Acest lucru îl vedem din viața sfinților români, pe care Biserica noastră îi prăznuiește în Duminica de astăzi, cea de-a doua Duminică după Rusalii.

Cei chemați de Mântuitorul Iisus Hristos, fără să-şi mai facă vreun calcul, fără să mai pună vreo întrebare, fără să pună vreo condiţie, au lăsat toate ale lor şi au urmat Lui. Deci, deodată Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu tatăl lor, l-au lăsat singur pe acesta, un lucru neobişnuit și foarte greu de înțeles. Ei au mers după El fără să știe mai dinainte cine este acest Iisus din Nazaret Care îi cheamă la Sine și le cere să-și schimbe obiceiurile. Desigur, Domnul știa că aceia chemaţi de El și care aveau să fie „pescari de oameni” nu puteau înţelege toate acestea. Așa se face că puterea dumnezeiască a iubirii nesfârşite a Mântuitorului Iisus Hristos i-a făcut să răspundă imediat chemării, fără condiţii, fără întrebare și fără ezitare. Firește, ucenicii au fost chemați de Cuvântul Vieţii, Cel Ce a creat întreg universul, Cel Ce a făcut pe om după chipul Său și i-a dăruit viaţă (Facere 2, 7). Ei au fost chemați nu doar să urmeze Lui, ci să trăiască veșnic. Acest adevăr al chemării la viaţă veşnică s-a confirmat mai târziu, când Domnul Iisus Hristos a vorbit despre Sfânta Euharistie şi a spus că dacă cineva nu mănâncă Trupul Său şi nu bea Sângele Său nu poate primi viaţa veşnică. Cei care au urmat Mântuitorului numai din curiozitate nu au putut asuma și nici înțelege această chemare: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 60) şi nu L-au mai urmat pe Domnul. Văzând că aceștia pleacă de la El, Domnul a întrebat pe cei doisprezece ucenici chemaţi de El: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?”Atunci Sfântul Apostol Petru a răspuns: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68). Cele spuse de Sfântul Petru ne îndreptățesc să credem că acesta era de fapt simțământul celor doisprezece ucenici și atunci când Mântuitorul i-a chemat la apostolat.

Ucenicii Domnului, cu adevărat, au simţit adevărul, că Învățătorul lor are în Sine atât adevărul vieții veșnice cât și cuvintele vieţii veşnice. Domnul este Izvorul vieţii veşnice pe care L-au urmat Apostolii, lucru ce explică răspunsul imediat și fără condiţie al acestora. Aşadar, întrucât Hristos este Cuvântul Vieţii Care împărtăşeşte oamenilor cuvintele vieţii veşnice, şi tot El este Pâinea coborâtă din ceruri ca hrană pentru ca oamenii să dobândească Învierea şi viaţa veşnică, cei chemaţi de El la o misiune sau lucrare sfântă Îl urmează imediat. După această chemare, Domnul Hristos i-a luat cu El şi a început a binevesti Evanghelia Împărăţiei, nu a unei împărăţii lumeşti, pământeşti, trecătoare, ci Evanghelia Împărăţiei cerurilor, Evanghelia Împărăţiei iubirii şi slavei veşnice a lui Dumnezeu.

Poate că deseori, în viaţa noastră, am trecut pe lângă sfinţi şi nu am luat seama la ei. Prezenţa lor binecuvântată este cunoscută de Tatăl Cel ceresc, ocrotită de Mântuitorul Hristos și sfințită de Duhul Sfânt. Deşi neluați în seamă de către oamenii păcătoşi, totuși ei au mare cinste şi trecere înaintea Tronului ceresc. Tocmai pentru aceasta, noi suntem datori să îi cinstim pe toţi sfinţii români pe care Dumnezeu i-a chemat să fie într-adevăr moștenitori ai Împărăţiei cerurilor, prin cuvintele: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Ei sunt cei care ne asigură că suntem chemaţi să fim copii ai Tatălui ceresc şi moștenitori ai Împărăţiei Sale, în Biserica Sa cea una, sfântă, sobornicească și apostolică. Ca să fim și noi împreună cu ei la loc de cinste şi de sfinţenie, avem porunca de la Domnul Hristos de a ne curăți viaţa prin Spovedanie și prin rugăciune, de a ne înfrâna limba şi gura de la vorbe de ocară şi de la toate îndemnurile şi ispitirile vrăjmașului diavol. Păcatele sunt slugile celui rău, prin care el înșală pe oamenii din lume, îi amăgește, îi dirijează pe căi rătăcite şi de multe ori le strecoară în suflet uitarea faptului că sunt trecători pe lumea aceasta. Diavolul, nu numai că îi ispitește şi-i înșală, ci, mai mult, le sapă groapă ca să cadă în ea şi să le grăbească sfârșitul.

Uitarea și amânarea sunt armele satanei cu care asuprește pe om ca nu cumva să se pocăiască, să se îndrepte, ci să ajungă în iadul cel întunecat, plin de suspine şi de suferințe. De aceea, ne zice Domnul: „Dacă veți auzi astăzi glasul Meu, nu învârtoșați inimile voastre” (Evrei 3, 15). Dacă auzim glasul îngerului şi al conștiinței, să ne rugăm de îndată și mai mult, să postim mai mult, să priveghem mai mult. Să nu amânăm vremea pocăinței. Sfântul Antonie cel Mare își sfătuia adesea ucenicii, zicând: „Pentru a nu cădea în nepurtare de grijă și a nu da înapoi în nevoință, este bine să cugetăm la cuvântul Apostolului: Mor în fiecare zi (1 Corinteni 15, 3). Căci dacă și noi trăim astfel, ca unii ce mor în fiecare zi, nu vom păcătui. Și iată ce înseamnă aceasta: când ne sculăm în fiecare zi, să socotim că vom trăi până seara și, de fiecare dată când ne culcăm, să socotim că nu ne vom trezi… Dacă gândim astfel, nici nu vom păcătui, nici nu vom pofti vreun lucru, nu ne vom mânia împotriva nimănui și nici nu vom aduna comoară pe pământ” („Everghetinos. Adunare a cuvintelor și învățăturilor celor de Dumnezeu grăite, ale purtătorilor de Dumnezeu Părinți, culeasă din toată scriptura cea de Dumnezeu insuflată”, vol. 1, cartea I (temele 1-25), ediție bilingvă cu un text stabilit pe baza tradiției manuscrise, Muntele Athos, Sfânta Mare Mănăstire Vatoped, 2011, pp. 74-5).

Să ne facem următori Sfinților noștri strămoși, rugându-ne neîncetat şi înfrânându-ne limba şi gura de la lucruri de ocară! Dacă nu curățim bine tulpina altoiului, de acolo, de unde am altoit pomul vor răsări cu multă lăcomie lăstarii cei răi. Să rupem lăstarii păcatului, lăsând să crească virtutea în sufletul nostru ca să putem vedea, cu adevărat, Împărăţia cerurilor. E prea scurtă viaţa de aici și prea chinuită ca s-o cheltuim în lucruri destrăbălate și să pierdem viața veșnică. E prea valoroasă răsplata pe care Dumnezeu ne-o pune înainte ca să ne lipsim de ea și să preferăm în schimb chinurile iadului. În orice clipă putem să fim chemaţi de Tatăl Cel ceresc la judecată, şi acolo nu vom putea răspunde decât prin cuvintele psalmistului: „Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta”, căci „de vei căuta la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi? Că tot omul e praf şi țărână şi nimeni nu se poate dezvinovăți în fața Ta” (Psalmi 142, 129).

Evanghelia Împărăţiei iubirii lui Dumnezeu a fost ascultată, trăită şi transmisă de-a lungul veacurilor mai ales de către Sfinţii lui Dumnezeu din neamuri diferite. Între aceştia se află şi Sfinţii din poporul nostru român ortodox. Ei sunt pentru Biserica noastră cea mai frumoasă podoabă, în care au înflorit darurile Duhului Sfânt, sporite de ei cu multă credinţă şi stăruinţă în fapte bune. Această frumuseţe a lucrării harului Preasfintei Treimi în oameni se vede în Duminica Sfinţilor Români. Printre aceștia facem pomenire de cei ce au predicat Evanghelia Mântuitorului Hristos pe pământul ţării noastre, începând cu însuşi Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat la apostolie, despre care ne vorbeşte chiar Evanghelia din această zi. Pe temelia predicii Sfântului Apostol Andrei şi a ucenicilor săi în Dobrogea de astăzi, s-a răspândit creştinismul la strămoșii noștri, astfel încât poporul român s-a format şi s-a creştinat lent, dar profund. Poporul român nu a fost creştinat într-un anumit an, la comanda cneazului, regelui sau împăratului, cum a fost cazul unor popoare vecine, ci creştinarea românilor s-a făcut începând cu oamenii simpli prin soldații romani, apoi prin lucrarea unor misionari creştini. Învățătura Mântuitorului primită de români s-a dovedit în timp îndelungat a avea rădăcini adânci în sufletul poporului nostru în ciuda tuturor greutăților prin care a trecut de-a lungul timpului. Sfinții noștri n-au despărțit niciodată Crucea de Înviere, fiind iubitori de Dumnezeu și de aproapele, răbdători în suferinţe şi purtători de speranţă. Credința primită prin predica Sfântului Apostol Andrei s-a dezvoltat duhovniceşte de-a lungul a două milenii în cultura română creştină, dar mai ales în mulţimea sfinţilor martiri, a sfinţilor cuvioşi din mănăstiri, schituri şi sihăstrii, în mulţimea sfinţilor ierarhi păstori de eparhii, a domnitorilor sfinţi apărători ai patriei şi ai credinţei, în mulţimea preoţilor, precum şi în mulţimea sfinţilor mireni cunoscuţi şi necunoscuţi pe nume, care au postit şi s-au rugat, au mărturisit credinţa în vremuri grele, au construit biserici şi mănăstiri, au născut, crescut şi educat copiii în iubirea lui Hristos şi în iubirea de Biserică şi Neam.

Astăzi, prin sfinţii români, poporul nostru are mulţi mijlocitori înaintea Preasfintei Treimi, ca el să-şi păstreze credinţa ortodoxă și să transmită generaţiilor tinere adevărata credinţă, singura prin care primim mântuirea şi ne păstrăm demnitatea firească.

În Sfânta Duminică de astăzi suntem chemați de Mântuitorul Iisus Hristos să ne îngrijim de sufletele noastre. Este necesar și foarte important pentru mântuirea noastră să nu mai lucrăm în duminici și sărbători, că vine asupra noastră pedeapsa lui Dumnezeu. Ce vom câștiga dacă lucrăm duminica? Osândă, pagubă şi multă lipsă în casa noastră. Dar dacă venim la biserică şi ne rugăm, toată săptămâna ne va merge bine, tot lucrul ne va fi binecuvântat şi cu spor. Să nu credem că am pierdut vremea venind la biserică, dimpotrivă am câștigat totul pentru că aici, Cel Care ne-a chemat, Mântuitorul Iisus Hristos, ne dă de toate şi plecăm cu sufletele încărcate de sănătate și fericire la casele noastre. De la Biserică primim multă pace în casa noastră, copiii ne vor fi mai ascultători. De la cei din jurul nostru vom primi mai multă bunăvoință şi mai multă dragoste şi înțelegere. Iarăși, trebuie să știm că permanent „potrivnicul nostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5-8). Dacă nu mergem la Sfânta Liturghie acesta ne va aduce neînțelegeri în familie, ceartă, judecată şi neînțelegere. Vrăjmașul nu face altceva decât să separe pe oameni, pe soț de soție, pe prieteni între ei şi pe cei mai apropiați îi va face chiar dușmani, căutând să-i câștige pe toți pentru chinurile iadului.

Rugăm deci pe Bunul Dumnezeu să vă răsplătească tuturor celor ce veniți la Sfânta Liturghie și celor ce se ostenesc cu înfrumusețarea sfintelor biserici și mănăstiri. Să pomenim pe Sfinții români și să-i rugăm să mijlocească pentru sufletele noastre înaintea Preasfintei Treimi. Rugăm, de asemenea, pe Sfinții români să se roage Domnului să primească în ceruri sufletele strămoșilor noștri pe care-i pomenim întotdeauna la Sfânta Liturghie. Rugăm pe Atotputernicul Dumnezeu să reverse din belșug harul Său peste casele noastre şi peste toţi cei care se ostenesc pentru sporirea Sfintei noastre Biserici. Amin.