Cuvântul de învăţătură al ÎPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei, la Duminica a IV-a după Rusalii, vindecarea slugii sutașului (Matei 8, 5-13)

Am ascultat cu toţii la Sfânta Liturghie de astăzi istorisirea minunii săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos cu sluga unui sutaș din Capernaum. Sfântul Evanghelist Matei ne spune că Domnul a venit în această cetate fiind întâmpinat, încă de la intrare, de comandantul garnizoanei romane care avea o slugă, un servitor care se chinuia cumplit, fiind cuprins de o boală incurabilă. Mântuitorul a venit în această localitate și a primit pe acest sutaș pentru că acesta era credincios şi iubitor de Dumnezeu, el însuşi construind sinagoga, lăcașul de închinare al iudeilor din Capernaum. Când sutașul s-a apropiat de Domnul, a zis: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit” (Matei 8, 6). Mântuitorul Hristos i-a răspuns: „Venind, îl voi vindeca” (Matei 8, 7). Primind cu bucurie acest răspuns, sutașul a dat dovadă nu numai de credinţă, dar şi de smerenie. El a venit la Mântuitorul Hristos fiind convins că are puterea să vindece, întrucât auzise că Domnul vindeca cu puterea Sa dumnezeiască o mare mulțime de bolnavi. De aceea, cu inimă smerită, el a îndrăznit să facă această rugăminte, nădăjduind că va avea parte de vindecarea servitorului său. Evident, el știa că nu este iudeu şi că nu împărtășește aceeași credinţă cu iudeii, însă considera totuși că Mântuitorul Hristos, prin tot ceea ce face, este Dumnezeul tuturor, nu numai al iudeilor, ci al celor care Îl roagă şi cred în El, nădăjduind în facerea Sa de bine şi în puterea iubirii Sale. Purtând această speranță în suflet, sutașul are îndrăzneală să se roage pentru servitorul său, crezând din tot sufletul că va fi şi ascultat.

Auzind cuvintele Domnului, că va veni sub acoperișul casei sale pentru a-l vindeca pe cel bolnav, sutașul dă dovadă de multă smerenie, umilință şi bună cuviință. Făcând uz de demnitatea sa ostășească, sutașul se roagă Domnului și îi spune că este de ajuns a porunci numai şi astfel sluga sa va primi tămăduire. El aduce şi o motivare cererii făcute: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostași şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face” (Matei 8, 8-9). A intra în casa cuiva este un semn de mare prețuire şi demnitate. Înseamnă că te-ai pregătit îndeajuns ca să primești un oaspete atât de mare. De bună seamă că, venirea Domnului Hristos în casa sutașului însemna cu mult mai mult, decât o simplă vizită a cuiva. De aceea, sutașul nu se consideră vrednic de această mare cinste. El se știe pe sine om păcătos şi nevrednic să primească sub acoperișul casei sale un asemenea oaspete, pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. De aici, izvorăște stăruința rugăciunii sale şi smerenia întru care se pleacă înaintea Împăratului ceresc. Justificarea aceasta şi starea sa sufletească sunt însă la fel de înalte precum rugăciunea pe care o face înaintea lui Dumnezeu pentru sluga sa cea bolnavă.

Din cuvintele sutașului vedem un lucru deosebit de important: grija lui nu era numai pentru supușii săi și pentru cei superiori lui, ci purta de grijă și slugilor sale. El se gândește şi la aceia pentru care, din punct de vedere ostășesc, nu ar fi trebuit să aibă preocupare. Această atenție nobilă reiese din deosebita considerație pe care el o are față de om, în general. În inima sa el nu-l consideră om numai pe cel ce este într-un rang superior, ci prețuiește deopotrivă pe cel mic şi pe cel mare, pe stăpân şi pe slugă. El știe că boala este o suferință care poate să lovească pe fiecare dintre oameni, chiar şi pe el. De aceea, se îngrijește de fiecare cu multă inimă şi chiar cu multă durere în suflet. Pentru slujitorul său se roagă Domnului de parcă ar fi fost propriul său fiu. Iată cât de mult se îngrijește generalul acesta de soldatul său! Parcă i-ar fi fost cel mai apropiat prieten, parcă ar fi fost unul din familia sa având datoria de sânge să-i poarte de grijă! Iată dar, câtă dragoste şi câtă considerație la acest sutaș! De aceea, Mântuitorul Hristos ţine să spună, după ce sutașul s-a socotit nevrednic, că asemenea credinţă nu a văzut nici în Israel: „Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă” (Matei 8, 10).

Prin minunea vindecării slugii sutașului, Mântuitorul Hristos ne învaţă că, pe lângă bunătatea Sa cea atotcuprinzătoare, așternută peste toată făptura, El a sădit în sufletele noastre scânteia dumnezeiască a iubirii Sale. Oamenii sunt buni pentru că Dumnezeu îi împărtășește din bunătatea Sa. Bunătatea este un dar sădit în noi de Dumnezeu, pe care îl avem dintru început, de când Dumnezeu ne-a făcut după chipul Său. Acest dar îl dobândim din bunătatea Creatorului nostru încă de la naștere. Ca și iubirea și capacitatea de a face binele sau puterea, pe toate acestea le primim de la Dumnezeu în firea noastră. Aceste daruri, însă, le desăvârșim prin colaborarea noastră cu harul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că fără Dumnezeu nu putem face nimic. Deci, în dar am luat, în dar trebuie să dăm și noi altora care îşi deschid inima ca să le primească. Sfântul Grigorie Palama arată acest lucru când spune: „Să zicem dar că ești înfrânat și drept, și dacă vrei, înțelept, și rațional, și curajos, și ce mai vrei de genul acesta. Dacă le ai de la tine însuți, și nu de la Dumnezeu, de ce minți și fățărnicești chipul rugăciunii, de ce urci la templu și spui degeaba că mulțumești? Iar dacă le ai de la Dumnezeu, nu le-ai luat ca să te fălești, ci ca să fii spre zidirea altora întru slava Celui care ți le-a dat. Așadar, trebuie să te bucuri cu adevărat cu smerenie și să mulțumești și Celui care ți-a dat și să mulțumești și pentru aceia pentru care le-ai luat. Căci lampa nu ia lumina pentru ea mai degrabă decât pentru cei care o privesc” (SF. GRIGORIE PALAMA, Omilii, vol. 1, traducere de Roger Coresciuc, Iași, Editura Doxologia, 2019, pp. 39-40).

Iubirea sutașului față de sluga sa bolnavă ne arată cât de profundă era credința sa în Mântuitorul Hristos că-l va vindeca. Deși sutașul avea peste o sută de soldați și avea posibilitatea să-l schimbe pe cel bolnav cu unul sănătos, totuși el este preocupat de sănătatea servitorului său credincios. Rugămintea sutașului exprimă suferința servitorului bolnav în fața Mântuitorului. Domnul, văzând câtă atenție acordă un centurion roman unui servitor al său, n-a lăudat bunătatea și credința acestuia în auzul tuturor. Acest sutaș este un om bun la suflet, un om milos, un om plin de compasiune pentru cel bolnav, suferă împreună cu cel aflat în durere. Evident, această bunătate milostivă îi dă curaj și speranță să meargă înaintea Domnului să-L roage pentru vindecarea slugii sale. El știa că Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat o mulțime de bolnavi în Capernaum și în alte locuri, de aceea a îndrăznit să-L roage să-i vindece și sluga sa. Iubirea acestui ostaș și compătimirea lui față de cel bolnav ne arată că, dincolo de ranguri și de funcții, ceea ce contează este demnitatea umană.

Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, are valoare chiar și atunci când nu mai poate fi eficient, când nu mai este activ sau productiv din cauza bolii ori a vârstei înaintate. Este clar că în fața suferinței care chinuia pe servitorul său, sutașul n-are nicio putere. Boala este mai puternică decât orice iscusință medicală. Sutașul n-avea capacitatea de a schimba starea bolnavului. Singurul care poate vindeca orice boală este Mântuitorul Hristos înaintea căruia sutașul vine pentru ajutor. Domnul Hristos este, cu adevărat, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, Cel Care vindecă orice boală și neputință din popor. Vindecătorul văzând grija stăpânului față de sluga sa îi spune: „Voi veni și-l voi vindeca”. Prin aceste cuvinte Mântuitorul răspunde bunătății sutașului cu bunătatea Sa dumnezeiască. Dacă sutașul este surprins de promisiunea Domnului, răspunsul său lămurește deplin curăția sa sufletească: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu”. Din cuvintele sutașului se vede clar că el nu se consideră vrednic de o cinste atât de mare, și anume, ca Domnul Iisus Hristos să intre în casa lui. Când sutașul a zis Mântuitorului: „Doamne, nu sunt vrednic”, L-a mărturisit deja ca fiind Domnul sau Stăpânul vieții. Evident, că, Mântuitorul Hristos va ridica din boală și din moarte pe cei ce i se adresează Lui cu rugăminte și le dăruiește viață veșnică.

Din smerenia şi dragostea de care a dat dovadă sutașul, învățăm și noi cum trebuie să fim faţă de toţi oamenii: milostivi şi iubitori, îndelung răbdători şi îngăduitori. Această smerenie o mărturisim şi noi de fiecare dată la Sfânta Liturghie, atunci când, stând înaintea Sfântului Altar, socotindu-ne nevrednici ca Dumnezeu să intre în sufletul nostru, în acest moment ne rugăm ca El să ne ierte toate păcatele, astfel încât „cu inimă curată, cu gând înfricoșat şi cu suflet smerit” să ne împărtășim cu „Tainele Sale cele preacurate şi preasfinte cu care se îndumnezeiește şi se face viu tot cel ce mănâncă şi bea din ele cu inimă curată” (Liturghier, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2012, p. 349). Precum sutașul, ne rugăm Domnului să intre în casa sufletului nostru care de multe ori este ruinată şi aproape stă să se prăbușească (Ibidem, p. 362). Tocmai pentru aceasta, când ne împărtășim cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, Îl chemăm pe Domnul să vină şi să vindece sufletul nostru care se aseamănă slugii sutașului, chinuindu-se cumplit de dureri şi de rănile păcatului.

Sfânta Evanghelie ne arată lămurit că sutașul, pe lângă faptul că are bunătate, are și smerenie. El este comandant peste o sută de soldați și reprezintă puterea stăpânitoare a Romei. Cu toate că el vorbește despre puterea cuvântului său, de stăpân peste o sută de soldați, totuși el recunoaște că nu are putere vindecătoare asupra trupului omenesc. Dacă trupul este bolnav, cuvântul sutașului nu poate schimba starea de boală a trupului servitorului său, deoarece cuvântul lui este mobilizator, dar nu tămăduitor. Din acest motiv, sutașul cere Mântuitorului cuvânt vindecător. Prin această reflecție, sutașul mărturisește indirect că Domnul nu este un om obișnuit, ci El are o altă putere. Mântuitorul Hristos are cuvânt vindecător și dătător de viață. Cuvântul vindecător al Domnului ridică pe om din moarte la viață, din păcat la sfințenie. Văzând modul de a gândi al sutașului, care era, de fapt o mărturisire de credință a puterii dumnezeiești, Mântuitorul i-a zis: „nici în Israel nu am găsit atâta credință”. De fapt, sutașul și-a abandonat credința lui păgână și s-a apropiat de Mântuitorul nostru, pe care L-a mărturisit ca fiind Domn vindecător și dătător de viață. Sutașul păgân nu recunoaște numai că Mântuitorul este Dumnezeu vindecător, ci este și profund credincios Mântuitorului, mărturisindu-L ca Domn și Stăpânitor al vieții. El a recunoscut înaintea tuturor că este Dumnezeu Care poate da celor ce cred în El viață și sănătate. Pentru aceste virtuți, Mântuitorul a împlinit cererea sutașului, zicându-i: „du-te, și după cum ai crezut, fie ție! Şi s-a tămăduit servitorul lui în ceasul acela”. Deci, Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvântul Său tămăduitor a vindecat de îndată pe servitorul sutașului. Totodată, El ne arată cât de mult prețuiește dragostea sufletească, smerenia și credința puternică. Aceste virtuți ale sutașului sunt răsplătite de Mântuitorul cu bucuria vindecării servitorului pentru care el s-a rugat.

Tot din Evanghelia de astăzi mai învățăm cât este de importantă rugăciunea pentru alții, mai ales când oamenii sunt bolnavi și nu mai pot vorbi despre suferința lor copleșitoare. Cei credincioși, având dragoste milostivă pentru semenii lor, se fac glasurile acestora înaintea lui Dumnezeu. De aici învățăm că trebuie să ne rugăm nu numai pentru noi înșine, ci și pentru toți bolnavii, pentru cei care pot să se roage și pentru cei care nu pot, pentru cei care pot veni la biserică și pentru cei care nu pot, care zac în pat, fie în propria casă, fie în spital, fie în case de bătrâni. De asemenea, învățăm din cele spuse de Mântuitorul că trebuie să vizităm pe cei bolnavi și să ne rugăm împreună cu ei. Prezența noastră lângă patul bolnavilor nu numai că întărește sufletele acestora dar îi scoate din singurătate și tristețe. Încurajarea celor bolnavi și rugăciunile noastre pentru ei sunt vindecătoare de singurătate chiar dacă nu pot întotdeauna să fie și vindecătoare de boală trupească. Sunt oameni care au ajuns la deznădejde, fiindcă nu era nimeni lângă ei să le spună un cuvânt de încurajare. Unii au murit înainte de vreme de singurătate și tristețe, pentru că n-au avut pe nimeni să-i încurajeze în momentele grele ale suferinței lor. Alții chiar și-au pus capăt zilelor ajungând la deznădejde din cauza lipsei de ajutor în necazul și în durerea lor.

Din pilda sutașului, din Evanghelia de astăzi, am învățat, în primul rând, cum trebuie să ne rugăm unii pentru alţii. Luând aminte la cele auzite, vă îndemn părintește ca întotdeauna să aveți inima deschisă şi gata spre rugăciune pentru a ajuta pe cei care sunt în nevoi! Nu avem putința să facem întotdeauna milostenie, dar Dumnezeu ne-a dat inima ca să ne rugăm pentru cei care sunt în necazuri şi pentru cei care au trebuinţă de ajutorul nostru. O rugăciune făcută din inimă pentru cei săraci este mult folositoare şi printr-însa primim şi noi mila şi ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În al doilea rând, vindecarea unui om bolnav de alt neam decât evreu și de altă religie decât cea iudaică prevestește faptul că Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos va fi propovăduită la toate neamurile. Acest lucru ne arată că Dumnezeu iubește pe toți oamenii în mod egal, răstignindu-Se pentru toți și înviind pentru toată lumea. De asemenea, Mântuitorul Iisus Hristos a arătat ucenicilor Săi că există credință puternică și la oameni din alte popoare și nu numai la cei din Israel. Sutașul, fiind de altă credință, a dovedit că și aceia de neam străin vor crede în Domnul Hristos. Acest aspect a fost subliniat de Domnul nostru, când a zis: „adevărat vă spun vouă: nici în Israel nu am găsit atâta credință. Drept aceea vă spun că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și se vor odihni cu Avraam, cu Isaac și cu Iacob, în Împărăția cerurilor”. Cuvintele profetice ale Mântuitorului se împlinesc odată cu vindecarea slugii sutașului, credința lui fiind model pentru ucenici și pentru cei care vor crede în El.

În al treilea rând, sutașul, fiind roman, era, prin tradiție, un păgân care se închina la idoli. Ei bine, iată, că și printre aceștia s-au aflat și unii care admirau învățătura și Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Așa că mulți dintre cei care au văzut și au auzit de minunile Domnului, au înțeles învățătura lui dumnezeiască și au crezut în El. Tocmai cunoscând pe aceștia, Mântuitorul va spune că: „vor veni mulți de la răsărit și de la apus, de la miazăzi și miazănoapte și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția cerurilor” (Luca 13, 29). Așadar, cei considerați necurați de către iudei vor crede în Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În felul acesta s-au împlinit cuvintele Domnului că mulți vor crede în El, iar cei care se considerau aleși vor fi alungați din Împărăția Sa.

Trebuie să învățăm, în al patrulea rând, cum să folosim cu toată responsabilitatea cuvântul, deoarece cuvântul poate răni sau poate vindeca sufletește. Un cuvânt greu spus cuiva îl rănește sufletește, iar un cuvânt bun spus cuiva îi poate vindeca răni ascunse și schimba stări sufletești aducătoare de moarte. Sunt o mulțime de oameni care au fost răniți sufletește în copilărie, în tinerețe sau în vreme de încercare, iar rana lor se vindecă foarte greu, mai ales dacă cel care a rănit pe cineva nu își cere iertare de la el și nu își schimbă atitudinea față de el și nu se roagă pentru el. Deci, cuvântul poate răni, dar cuvântul poate și vindeca: un cuvânt bun, de încurajare, un cuvânt de îmbărbătare, un cuvânt de prețuire adresat celui care a fost rănit, celui care a fost umilit poate să-i schimbe starea sufletească, relația lui cu semenii și modul său de a trăi viața. De aceea, trebuie să ne gândim nu numai la bolnavii imobilizați la pat, ci și la cei care suferă pentru că sunt răniți sufletește. Să ne gândim cum folosim cuvintele: rănim sau vindecăm prin cuvinte? Disprețuim sau prețuim pe oameni? Coborâm sau ridicăm pe semenii noștri prin cuvinte? Îndreptăm sau îndepărtăm când facem observație cuiva folosind vorba? Să folosim cuvântul doar pentru a vindeca, pentru a ridica, pentru a îndrepta, pentru a ajuta, pentru a întări comuniunea noastră în iubire cu Dumnezeu și cu toți frații și surorile noastre.

Să deprindem și noi iubirea sutașului și să moștenim Împărăţia lui Dumnezeu! Astfel, ne vom arăta fii și fiice iubitoare ai Bisericii noastre, aşa cum a fost el. Să cercetăm Casa lui Dumnezeu şi să ne ferim de tot ceea ce este rău şi necurat în viaţa noastră ca să fim părtaşi veșnicelor bunătăţi ale lui Dumnezeu, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor! Amin!