Cuvântul de învățătură al ÎPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei la Duminica a VII-a după Rusalii, vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum (Matei 9, 27-35)

În Duminica de astăzi, la Sfânta Liturghie, s-a citit Sfânta Evanghelie care vorbeşte despre vindecarea minunată a doi orbi din naştere şi a unui mut. Sfântul Evanghelist Matei spune că pe când Mântuitorul Hristos se apropia de o localitate numită Capernaum, doi orbi s-au alăturat mulțimii care-L însoțea. Aceştia L-au rugat zicând: „Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!” (Matei 9, 27). Domnul nu le-a răspuns imediat, ci după ce a intrat în casă, i-a întrebat: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?” (Matei 9, 28). Aceștia I-au răspuns mărturisindu-și credinţa. După acest dialog îndată s-au vindecat, iar Domnul le-a poruncit să nu vorbească nimănui despre cele întâmplate.

În continuare, Sfântul Evanghelist Matei ne istorisește despre vindecarea minunată a unui mut care era chinuit de un duh necurat. Suferința acestui om era din pricina celui rău care-l împiedica să grăiască. Și pe acesta, Mântuitorul l-a vindecat şi, de îndată ce a alungat demonul, mutul a început să vorbească şi să laude pe Dumnezeu.

Din această Sfântă Evanghelie înţelegem că Mântuitorul Hristos este Vindecătorul tuturor bolilor, suferințelor şi necazurilor. Despre lucrarea Sa vindecătoare vorbise mult înainte Isaia Prorocul în cel de al 53-lea capitol al cărții sale: „El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 4). Mântuitorul Iisus Hristos este Robul Domnului, Purtătorul neputințelor noastre, Cel Care S-a împovărat cu păcatele lumii, purtându-le pe umerii Săi şi răstignindu-le pe Cruce, cum ne spune El Însuși: „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belșug să aibă” (Ioan 10, 10). Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru că boala şi suferința au intrat în firea noastră după căderea strămoșului Adam. De îndată ce a rupt legătura cu Dumnezeu prin păcat şi în loc să privească din nou spre ceruri şi să ia aminte la lucrarea Tatălui ceresc, Adam și Eva s-au amestecat cu lucrurile pământeşti, ajungând robi ai pântecelui, poftind mai mult după cele trecătoare decât după cele cerești. Simţurile lor au fost stimulate prin ispita vrăjmașului diavol, acesta reușind să aducă în lume, printr-o plăcere efemeră, moartea şi stricăciunea. La aceste suferințe s-au adăugat în decursul timpului și alte dureri, greșeala intrată în viaţa omului a sporit stricăciunea şi necazul. Astfel, întregul neam omenesc a intrat într-o suferință nevindecată, crescând paguba sufletească şi trupească a protopărinților noștri.

După cum am văzut, boala este o consecinţă a păcatului. Este o slăbiciune a firii şi o diminuare a stării originare. Sfântul Ioan Evanghelistul consideră păcatul o călcare a legii, iar greșeala o numeşte „moarte”. Cel care calcă Legea lui Dumnezeu se abate de fapt de la legea firii sale. Din pricina acestui fapt, omul care păcătuiește îşi face rău cu propria mână. Noi știm cu toții că atât trupul, cât şi sufletul nostru sunt ale lui Dumnezeu, iar noi nu avem nicidecum drept asupra firii noastre, fiind întru totul dăruiți de Stăpânul „tuturor celor văzute şi celor nevăzute”. Pentru aceasta nu avem dreptul să luăm trupul nostru şi să-l facem mădular al desfrânării, el fiind „templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6, 19). Ori de câte ori păcătuim, nu facem decât să dăm trupul nostru stricăciunii, permițând necuratului diavol să intre în viaţa noastră, să o întunece şi să stăpânească peste cele dinăuntru ale noastre. Pe de altă parte, atunci când Îl avem pe Domnul Hristos în sufletul nostru ne facem purtători de Dumnezeu, căci, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, cel care se unește cu Dumnezeu se face un singur trup cu El (Galateni 2, 20: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine”). Însă, atunci când răul a intrat în firea noastră, boala, suferința şi durerea sunt în creștere.

Sfântul Evanghelist Matei nu ne spune despre cauza suferinței orbilor din naştere. Cu toate acestea, în momente asemănătoare, Sfinţii Apostoli întreabă: „Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (Ioan 9, 2). Evident că această boală, a orbirii, este mult mai mare decât orice boală din lumea aceasta. Când nu vedem, ne asemănăm celor din morminte. Când nu vedem, nu ne putem bucura de nimic din jurul nostru, totul fiind numai întuneric. Gravitatea acestei suferințe se vede din strigătul acestor bolnavi care au cerut milă, cu disperare, de la Domnul. Strigătul lor a fost unul de durere, de apăsare și de neputință totală. Şi noi ne rugăm, dar, de multe ori, nu primim ceea ce cerem. Poate că nu suntem îndeajuns de stăruitori în rugăciunea noastră sau poate ceea ce cerem nu ne este întotdeauna spre folos! Răspunsul dumnezeiesc vine atunci, când rugăciunea noastră este intensă și aprinsă de dragostea Mântuitorului Hristos. Când ne rugăm din tot sufletul şi din toată inima noastră, atunci fără îndoială că primim cele de trebuinţă pentru sufletul şi trupul nostru. Deci, trebuie să conștientizăm prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Orbii au făcut acest lucru. Ei au simțit şi au cunoscut că se apropie Tămăduitorul lor. Au înțeles că numai El poate da vindecare nevederii lor. Ei au priceput că darul vederii este mai mult decât ochiul în sine. Aşa se face că unii oameni au ochii sănătoși, dar nu au vedere suficientă. Ochii noştri sunt capabili să perceapă nu doar lumina naturală, ci și descoperirea duhovnicească a luminii slavei dumnezeiești.

Orbii aveau nevoie de vederea fizică pe care Mântuitorul Hristos le-o oferă după ce le verifică vederea duhovnicească, pe care o regăsim în credinţa lor mărturisitoare. Pentru cei doi bolnavi mărturisirea credinței este dezlegarea nevederii. Aici trebuiau să ajungă orbii, adică trebuiau să înţeleagă singuri că vindecarea lor este din credinţă. Urmarea minunii şi a vindecării este pentru noi un indiciu că, dacă vrem să vedem Împărăţia cerurilor, trebuie să credem în Mântuitorul Hristos. Dacă nu vom crede într-Însul, nu vom vedea Faţa Tatălui Care este în ceruri, întrucât numai cei ce cred sunt în stare să vadă Faţa lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel lămurește şi mai mult această învăţătură, spunând că „acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu” (1 Corinteni 13, 12). Deci, Sfinţii şi oamenii evlavioși ajung să-L vadă pe Dumnezeu, încă de aici de pe pământ, în lumină. Această vedere este descrisă de majoritatea Sfinţilor Părinţi. Între aceştia, Sfântul Simeon Noul Teolog şi Sfântul Grigorie Palama leagă această vedere de experiența mistică pe care au avut-o cei trei Apostoli: Petru, Iacov şi Ioan, pe Muntele Taborului, atunci când Domnul S-a schimbat înaintea lor la Faţă. În această lumină Îl putem vedea şi noi pe Dumnezeu, dacă vom curăța prin nevoință oglinda sufletului nostru. „Luminătorul trupului este ochiul tău”, zice Domnul, „când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat; dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat” (Luca 11, 34). Prin urmare, bolnavii din Evanghelia de astăzi au avut nevoie, pe lângă luminarea sufletelor lor, de luminarea ochilor lor trupești. Această luminare se petrece în urma credinței mărturisite. Orbii au crezut în Mântuitorul şi deodată L-au văzut. Înainte ca aceştia să plece, Domnul îi oprește arătându-le atât lor, cât şi celor care erau de faţă, că minunea săvârșită nu constituie un act de mândrie, ci este lucrarea Atotputerniciei lui Dumnezeu, lucrarea Creatorului Care intervine în creația Sa.

Orbii, am putea spune că, sunt simbolul omenirii care petrece în întuneric din pricina lipsei de credință. Până la venirea Mântuitorului, omenirea trăia în beznă, după cuvântul Psalmistului David: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce ședeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei 4, 16). El vorbea, bineînţeles, despre venirea Mântuitorului în lume prin Întruparea Sa „de la Duhul Sfânt şi de la Fecioara Maria”, întrucât El S-a arătat „Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 32). Deci, venind Fiul lui Dumnezeu în lumea noastră ne-a dat posibilitatea să dobândim lumina credinței. Întru această mărturisire vom vedea lumina cea adevărată a Împărăţiei cerurilor. În ziua despărțirii noastre de trup vom fi însoțiți de lumina fericită, lumina lină a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte. Această lumină va străluci peste noi şi numai în ea şi prin ea vom vedea adevărata slavă a lui Dumnezeu. Fără această stare de har nu putem avea speranță că vom vedea Lumina cea Adevărată.

Mântuitorul Iisus Hristos, vindecând pe cei doi orbi, săvârşește binele din iubire pentru oameni. În această lucrare, El nu caută laudă de la oameni şi nu Se tulbură de răutatea fariseilor care-L invidiau şi-L denigrau. Prin aceasta Domnul ne-a învățat să săvârşim binele, chiar dacă unii ne invidiază şi ne critică. Faptul că iudeii Îl invidiau, arată că aceștia erau mai orbi decât bolnavii vindecați de Domnul. Se vede de aici că invidia fariseilor este un păcat al orbirii sufletești. Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre păcatul invidiei, spunea că este o boală care distruge sufletul păcătosului şi denigrează pe nedrept pe oamenii virtuoşi. Dumnezeu este dătătorul bunătăţilor celor vrednici, pe când diavolul este făcătorul a tot felul de răutăţi. Bunătatea vine de la Cel bun, iar invidia vine de la cel rău. Cel care nu se păzește de patima invidiei ajunge părtaş faptelor celui potrivnic, fiind osândit odată cu satana în focul cel veșnic. „Invidioşii, spune Sfântul Vasile, se cunosc oarecum după faţă. Privirea le este uscată şi lipsită de strălucire, obrazul posomorât, sprâncenele încruntate, sufletul tulburat de patimă, fără putinţă de a judeca adevărat lucrurile. Pentru ei, fapta virtuoasă nu este vrednică de laudă, talentul oratoric nu-i împodobit cu bună cuviinţă şi eleganţă retorică; pentru el nimic nu este de urmat şi de slăvit. Invidioşii nu dau nicio atenţie faptelor strălucite şi măreţe din viaţă, ci se opresc asupra celor putrede” (SF. VASILE CEL MARE, Omilii și cuvântări, în coll. PSB, vol. 1, seria nouă, traducere și introducere de pr. prof. Dumitru Fecioru, text revăzut și notă asupra ediției de Constantin Georgescu, Bucureşti, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2009, p. 194).

Lumina credinței noastre va izgoni păcatul invidiei și al fățărniciei, Domnul călăuzind pe cei curați cu inima spre „Lumina cea neînserată”, după cum ne rugăm de fiecare dată la Sfânta Liturghie: „Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine mai adevărat până în ziua cea neînserată a Împărăției Tale” (Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2012, p. 193). Această lumină o vom vedea la sfârșitul veacurilor, iar Cel Care va străluci pentru lume va fi Însuşi Mântuitorul, „Soarele cel mai înainte de soare”. Acolo nu vom mai avea nevoie de lumina aceasta pământească, pentru că Dumnezeu are să strălucească în inimile credincioșilor. Aceştia, la rândul lor, vor străluci de slavă cerească pentru că vor fi ca luceferii de pe ceruri. Omul poate să lumineze pentru că Dumnezeu strălucește în el, împărtășindu-se întru totul de această binecuvântare, atât cu sufletul, cât şi cu trupul său. Dacă sufletește noi avem întotdeauna lumină prin raţiune, prin inteligență, prin minte, trupul nostru se împărtășește și el de această lumină. Această slavă, pe care Tatăl a dat-o Fiului, este împărtășită Sfinţilor Apostoli și nouă, după cum Însuşi Mântuitorul ne spune: „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17, 22-23).

Dacă virtutea este un bun mai mare şi mai durabil decât orice altceva şi dacă toţi mărturisim că este de preferat, înseamnă că trebuie s-o urmăm. Apoi, să ne gândim că dacă de pe urma invidiei curg fără încetare peste noi, ca dintr-un izvor, moartea, pierderea adevăratelor bunătăţi, înstrăinarea de Dumnezeu, tulburarea legilor şi, în acelaşi timp, răsturnarea tuturor bunurilor din viaţă, să ascultăm pe Apostoli şi „să nu alergăm după slava deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Galateni 5, 26), ci mai degrabă să fim „buni, miloşi, iertându-ne unii pe alţii, după cum şi Dumnezeu ne-a iertat pe noi, în Hristos Iisus” (Efeseni 4, 32). Deci, să rugăm pe Mântuitorul Hristos să ne deschidă ochii sufletului ca să vedem lumina Împărăției cerurilor. Să-i cerem să ne vindece de toate bolile sufletești şi trupești care întunecă viața noastră cu nevederea. Să-L rugăm pe Domnul slavei să ne izbăvească din toate cursele vrăjmașului, mai ales cele legate de orbirea sufletească. Facă Bunul Dumnezeu ca întru toate să ne întărească în dragostea Sa ca prin Sfânta Spovedanie, prin post şi prin rugăciune să dobândim inima curată prin care vom vedea pe Dumnezeu. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și ale tuturor Sfinților Săi să ne întoarcem la casele noastre slăvind pe Dumnezeu pentru toate darurile Sale, nădăjduind să ajungem şi în Împărăţia Tatălui și a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin!