Sfântul Evanghelist Matei ne spune, în Evanghelia de astăzi, că un om îndurerat a venit înaintea Mântuitorului Hristos rugându-L să-l vindece pe băiatul său care era posedat de un duh necurat. Acest duh necurat îl trântea pe copil la pământ, îl arunca în foc și în apă și, de multe ori, îl primejduia de moarte. Suferința tânărului este cunoscută până în zilele noastre ca boala epilepsiei. Ca și atunci, şi astăzi există oameni îndrăciți, posedați de duhuri necurate; pe unii îi vedem cum trăiesc, alții își poartă suferința în ascuns. Pe toți aceștia vrăjmașul îi trântește la pământ, îi muncește cumplit, le încleștează gura și abia mai pot fi scoși din ghearele lui. Deci, sărmanii sunt înspăimântați, înfricoșați și temători, n-au curaj și nu reușesc să iasă singuri din această primejdie de moarte. Această stare este prezentată și în Evanghelie: multa pătimire a fiului devenise îngrijorare și suferința permanentă se prefăcuse în apăsare dureroasă pentru tatăl său. Deși mustră necredința poporului și puțina credință a ucenicilor Săi, Mântuitorul are multă milă față de copilul bolnav.
Iubiți frați și surori,
Tatăl din Evanghelia de astăzi a venit cu copilul său la Mântuitorul Hristos și a căzut în genunchi, zicând: „Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic şi pătimește rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă” (Matei 17, 15). A făcut această rugăciune din adâncul inimii lui pentru că în afară de Dumnezeu nu mai avea pe nimeni să-l ajute. Înainte de a veni înaintea Mântuitorului, tatăl copilului s-a prezentat în faţa Sfinţilor Apostoli, însă aceștia nu au putut să-l vindece. Toate aceste evenimente s-au scurs după ce Mântuitorul Hristos S-a schimbat la Față pe muntele Taborului. Deci, pe când El era cu cei trei Apostoli: Ioan, Iacob și Petru, ucenicii erau la poalele muntelui și se străduiau să vindece pe acest copil, dar n-au putut să-l vindece. Sfinții Apostoli n-au putut să vindece pe cel bolnav, deși primiseră putere de la Dumnezeu ca să scoată și duhurile necurate.
Mântuitorul Hristos, când a auzit rugăciunea tatălui pentru copilul său bolnav, s-a îndreptat cu privirea și cu mintea la poporul necredincios și a spus: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Matei 17, 17). Prin aceste cuvinte, Domnul a vrut să spună că nu toți cei care erau în jurul Său credeau în El, după cum nu toți cei care vin la biserică sunt și credincioși adevărați. Unii sunt superficiali și lipsiți de faptele credinței, alții sunt rodnici și evlavioși, unii sunt puțin credincioși, alții își pun întreaga nădejde în Dumnezeu. Toți aud aceeași chemare a Mântuitorului: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34), dar oamenii răspund în chip diferit. Mântuitorul ne cheamă să moștenim viața veșnică, adică ne invită să primim bunătățile cerești de care nici mintea n-a putut să gândească vreodată, nici ochiul n-a putut să le vadă, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Fiind răpit „până la al treilea cer”, fericitul Pavel afirmă că a auzit și a văzut lucruri de negrăit și de neconceput pentru mintea omenească (2 Corinteni 12, 2-4). Aceasta înseamnă că bunătățile sufletești depășesc cu mult lucrurile pământești. Deci, dacă cineva își pierde sufletul, deși câștigă bogăția acestei lumi, a pierdut totul, pentru că bogăția este trecătoare nefiind nimic altceva decât „pământ și cenușă”. Dincolo se vor socoti numai faptele bune și sufletul va merge în Împărăția cerurilor prin ceea ce a agonisit în lumea aceasta. Atunci când Domnul spune: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi?” (Matei 17, 17), El vrea să arate că nu toţi au crezut întru El și nici n-au primit învățătura Sa. Puțini au fost cei care au crezut în Domnul dintre iudei și aceia, uneori, s-au lepădat de El.
Așadar, această vindecare a copilului arată că Mântuitorul Hristos a venit cu adevărat să tămăduiască întregul neam omenesc din robia vrăjmașului. După cum știm, toți ne-am făcut prin greșeala lui Adam robi satanei, ajungând victime ale morții și stricăciunii. Dar prin Jertfa și Învierea Domnului Hristos, toți am fost izbăviți și ridicați din robie la libertate ca să moștenim Împărăția cerurilor. Deci, când a văzut Mântuitorul Hristos pe copilul acela stăpânit de diavol, s-a gândit, de bună seamă, la toți cei care erau sub stăpânirea întunericului. Fără îndoială că, dacă oamenii vor avea credință, vor scăpa de satana și de toate uneltirile lui.
Dragii mei frați și surori,
Sfântul Evanghelist Matei ne prezintă prin descrierea acestei minuni valoarea neprețuită a rugăciunii pentru alții. La prima vedere, constatăm că acest copil bolnav este vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos nu la cererea sa personală. Suferința în care se afla și chinul la care era supus de diavoli nu-i mai dădeau posibilitatea să-și exprime verbal suferința și nici nu era în stare să ceară ajutor pentru sine. Tatăl său este cel care se roagă Domnului pentru vindecarea sa. Rugăciunea tatălui devine un model de mijlocire al părinților pentru copiii lor, mai ales când aceștia nu se mai pot ruga sau când efectiv nu știu să se roage cum trebuie. Acest părinte îndurerat, cum ne precizează Sfântul Evanghelist, trăia de multă vreme suferința fiului său bolnav și încercase în multe feluri să-l ajute. În lupta sa cu boala, tatăl copilului ajunsese în cele din urmă și la ucenicii Mântuitorului ca să obțină de la ei vindecarea fiului său. Cu durere și mai mare el a fost nevoit să constate că aceștia nu pot să-l vindece. Tocmai de aceea a venit, ca la ultima sa speranță, la Domnul Iisus Hristos ca să-i vindece fiul. Mântuitorul a arătat din cuvintele Sale din ce cauză ucenicii Săi n-au reușit să-l vindece pe copil, și anume, credința lor insuficientă. Desigur, ucenicii aveau o anumită credință, dar ea nu era suficient de puternică, nu era suficient de fierbinte, încât demonul să se teamă de cuvântul lor și să-l elibereze pe copilul posedat. Domnul Iisus Hristos este întristat de necredința oamenilor sau puțina lor credință, arătată chiar și atunci când ei trec prin încercări dificile. Dar, Domnul tocmai pentru că îi iubește pe oameni, îi mustră spre îndreptarea lor. El știe că încercările noastre, cum ar fi boala sau necazurile, sunt permise de Dumnezeu mai ales pentru a ne trezi din indiferență, din superficialitate spirituală, pentru a dobândi o credință mai puternică, mai fierbinte și mai vie.
Domnul Hristos a certat duhul necurat și acesta a ieșit de îndată din copil „chiar în ceasul acela”, deci nu după o vreme, ci în clipa în care Mântuitorul Iisus Hristos a certat demonul. Diavolul a părăsit pe cel bolnav pentru că a recunoscut în Mântuitorul nostru pe Dumnezeu adevărat, temându-se şi înfricoșându-se de puterea Lui. Întunecatul a ieșit din copil, deși n-a dovedit prin aceasta că este ascultător sau că are smerenie. El rămâne în continuare răzvrătit și ucigaș de oameni îndemnând permanent pe om să nu se teamă de Dumnezeu și să facă voia lui. Văzând această îndărătnicie a celui rău, spune-mi, frate creștine, atunci când tu drăcui și înjuri de Dumnezeu, nu ești stăpânit de satana? Atunci când n-ai credință, când osândești pe aproapele tău, când cârtești înaintea lui Dumnezeu, nu ești oare cuprins de ispitirea lui? Cerul și pământul se tem de Dumnezeu și se cutremură, iar noi ființele create de Creatorul nostru cu înțelepciune, inteligență și rațiune, Îl tăgăduim și-I întoarcem spatele. Avem atât de puțină credință, mai mică chiar decât grăuntele de muștar.
Grăuntele de muștar este o sămânță pe care abia o vezi cu ochii. E bine, această sămânță se aseamănă atât de mult cu credinţa noastră. Cu toate acestea Domnul o dă ca exemplu: „Împărăţia cerurilor este asemenea grăuntelui de muștar, pe care, luându-l, omul l-a semănat în țarina sa. Şi care este mai mic decât toate semințele, dar când a crescut este mai mare decât toate legumele şi se face pom, încât vin păsările cerului şi se sălășluiesc în ramurile lui” (Matei 13, 31-32). Deci: „Dacă veți avea credinţă în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputință” (Matei 17, 20). Iată câtă credință ne trebuie ca să fim ascultați de Dumnezeu.
Dreptmăritori creștini,
Tatăl celui bolnav din Evanghelie a fost ascultat de Mântuitorul Hristos. Ce-i drept el nu avea suficientă credință, așa cum spune ezitant Domnului: „de poți face ceva!”. Aceste cuvinte ne arată că omul nu era întru totul încredințat că Mântuitorul poate să vindece pe fiul său. Văzând necredința lui ne gândim că și pe el l-a vizat Domnul, atunci când a spus: „neam necredincios”. Chiar Sfinții Apostoli sunt vădiți de puțina credință, întrucât n-au putut să vindece pe cel bolnav. De fapt, câtă credință trebuie să aibă un om ca Dumnezeu să-l asculte? Trebuie să spunem că numai prin credință, suntem părtași la bunătățile veșnice, adică suntem încredințați că vom dobândi viața veșnică. Dacă vrem ca voia lui Dumnezeu să se arate în viața noastră, trebuie să-i lăsăm loc în sufletul nostru să lucreze mântuirea noastră. Așa că, dacă punem întotdeauna voința noastră înaintea voinței lui Dumnezeu, atunci nu voim binele nostru și săvârșim fapte rele. Cel care nu lucrează după voința lui Dumnezeu merge la chinul veșnic și la osândă în iad. Deci, totdeauna credința noastră trebuie cultivată, întărită și aprofundată, prin rugăciune și post, astfel încât credința să nu rămână o simplă convingere intelectuală, ci să devină legătură vie a omului cu Dumnezeu Cel nevăzut, dar Care prin harul Său este foarte aproape de om când Îi cere ajutorul.
Fraților și surorilor,
Sfântul Evanghelist Matei ne spune, în continuare, că Sfinții Apostoli, după ce Domnul Hristos a vindecat pe cel bolnav, s-au îndreptat spre Mântuitorul și L-au întrebat de ce ei n-au putut să scoată afară pe demon din copil. Sfinții Apostoli știau că în alte împrejurări, când au fost trimiși de Mântuitorul Hristos la propovăduire, au reușit să scoată afară pe demoni din oameni, însă, de această dată, n-au putut face nimic. Mântuitorul Hristos le-a răspuns că: „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21). Din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos aflăm că există mai multe feluri de demoni, unii fiind mai răi și mai violenți decât alții, iar neamul de demoni care obișnuiesc a chinui pe om nu pleacă decât numai cu rugăciune și post. De ce, oare, Mântuitorul face precizarea aceasta, și anume că pentru vindecare este nevoie de credință, rugăciune și post?
Numai când avem credință puternică, rugăciune stăruitoare și postim, dăruindu-ne total lui Dumnezeu, Dumnezeu Se dăruiește nouă deplin, adică primim în noi sfințenia și puterea harului Său. Însă dacă omul nu are credință puternică în Dumnezeu, el este ispitit să creadă că demonii nu pot fi biruiți, că boala nu poate fi vindecată, că totul este o osteneală zadarnică, fără nicio posibilitate de schimbare în bine sau ieșire. Uneori, demonii, care se tem numai de dumnezeiescul har, stimulează și mai mult suferința diminuând speranța vindecării. Dar, când avem credință puternică în Dumnezeu, nu mai suntem singuri, bazându-ne doar pe propriile noastre puteri, ci suntem împreună cu Dumnezeu, Care, prin harul Său, este prezent în noi. Acest har divin dăruit nouă de la Sfântul Botez crește în noi prin credință puternică, prin rugăciune stăruitoare și postire smerită. Astfel, cel care se roagă și postește schimbă cu ajutorul lui Dumnezeu starea sa de boală în sănătate, chiar pentru suferințe care par la prima vedere de nevindecat. Cu cât ne rugăm mai mult lui Dumnezeu, cu atât ne convingem mai mult că El este prezent în viața noastră, că este atent la bucuriile și la suferințele noastre, că este Tatăl nostru Cel ceresc. Ca atare, numai prin rugăciune și post pot fi demonii alungați, pentru că ei se tem numai de prezența lui Dumnezeu în sufletele noastre. Adică, numai de harul Sfântului Duh pe Care-L primim de la Sfântul Botez și-l actualizăm ori de câte ori venim la biserică, se tem și se cutremură demonii înșelători și chinuitori de oameni. Deci postul și rugăciunea, credința și încrederea în Dumnezeu, sunt aripile care trebuiau folosite de ucenici pentru a vindeca pe cel bolnav. Aceste virtuți îi duc direct în fața Preasfintei Treimi pe ucenici și diavolul nu poate să reziste poruncii lor de a părăsi pe cel bolnav.
Demonii îi fac pe oameni să sufere în primul rând prin faptul că posedații nu mai sunt ei înșiși, ci facultățile sufletului lor se află sub stăpânirea lor. În al doilea rând, demonii produc suferință pentru a pune viața oamenilor în primejdie de moarte trupească și sufletească. Din invidie și din ură, ei caută să umilească și să desfigureze pe oamenii chemați la sfințenie. Din invidie și din ură față de oameni, demonii născocesc tot felul de ispite, pun stăpânire asupra oamenilor și îi chinuie. Iată de ce este necesar să înmulțim și să cultivăm rugăciunea noastră, ca ea să devină fierbinte și stăruitoare, să încălzească inima, să lumineze mintea și să împace simțirile noastre.
De asemenea, trebuie să postim hrănindu-ne cu iubirea de Dumnezeu, prin citirea Sfintei Scripturi, a Scrierilor și Vieților Sfinților, prin împărtășirea cu Sfintele Taine și prin săvârșirea faptelor bune. Dacă postim numai de bucate și nu ne hrănim cu hrană duhovnicească, postul nostru nu ne duce la lucrarea virtuților, iar dacă postim și nu facem milostenie celor ce au nevoie, postul este incomplet. Deci, numai rugăciunea unită cu postul deplin poartă tainic în ea puterea Mântuitorului Hristos, întrucât postul adevărat este o încredințare totală lui Dumnezeu și evident o jertfă duhovnicească adusă Lui. Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, văzând osteneala noastră, ne dăruiește iubirea și harul Său, răspunzându-ne cererilor noastre. Faptul că el cere credință, când ne vindecă înseamnă că El nu voiește să săvârșească vindecări fără participarea noastră la lucrarea harului Său divin. Așa că numai vindecările pe care le săvârșește din iubire dumnezeiască sporesc credința, iubirea și rugăciunea celor care cer mila sa cea mare.
Obstacolul cel mare în calea vindecării copilului nu a fost doar puțina credință a ucenicilor Săi, ci, în primul rând, necredința mulțimilor de oameni care au pierdut simțul milei față de cel aflat în suferință, și al iubirii, așteptând adesea numai minuni fără credință și fără ca viața lor să se schimbe în bine. Cu alte cuvinte, orice lucru care fascinează privirea, dar nu schimbă întru nimic trăirea, care face pe oameni numai curioși, dar nu mai credincioși n-ajută cu nimic la vindecarea celor bolnavi. Așadar, Mântuitorul cere oamenilor credință vie, atât celor bolnavi cât și celor care-i însoțesc. Când Domnul vindecă pe cei în suferință și cei ce se află în jurul lor să nu fie indiferenți, ci participativi, să nu fie numai simpli participanți, ci rugători fierbinți, având credință puternică și iubire față de cei care se află în suferință și caută vindecarea de la Milostivul Dumnezeu.
Iubiții mei frați și surori,
După cum ne precizează Sfântul Evanghelist, diavolul avea mare putere asupra copilului de a-l arunca în foc și în apă, ca să-l omoare. Faptul că satana îl chinuia pe copil trântindu-l în foc și în apă ne duce cu mintea și la ceea ce ne învață Sfinții Părinți despre aceste elemente: prin foc înțelegem că cel rău aruncă pe păcătos în mânie, iar prin apă îl aruncă în plăcere. Atât mânia, cât și plăcerea moleșesc sufletul, mintea și inima omului, slăbindu-l și slăbănogindu-l până la epuizare totală. Omul pătimaș este, astfel, slăbit sufletește și trupește. El este cu adevărat moleșit şi nu mai poate să se ridice de unul singur, ajungând precum paraliticul care zăcea în patul său de suferință. În schimb, omul credincios și virtuos are încheieturile sufletului puternice. Ca atare, faptele bune şi virtuțile ne țin în picioare şi ne prezintă desăvârşiți înaintea lui Dumnezeu.
Dacă vrăjmașul te aruncă în mânia fără rațiune, săgetându-te cu iuțime şi cu pornire răutăcioasă împotriva aproapelui tău, atunci, de bună seamă, trebuie să știi că te-a aruncat în focul iadului mai înainte de vreme. Când omul mânios se roșește la faţă ca şi cum ar fi pus pe jăratec, satana cel viclean este aproape de el și-l otrăvește cu răutatea lui. Omul mânios nu se aprinde de mânie numai la față, ci tot trupul lui se înfierbințește şi arde de această patimă. În acel moment sufletul omului mânios și dornic de răzbunare nu mai are în el pe Dumnezeu. Într-o asemenea patimă, spune-mi cum ar putea cineva să se ridice singur şi să se lepede de satana? În mod sigur că asemenea păcătoși au neapărată nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, de post şi rugăciune pentru a scăpa de cel rău. Sfântul Vasile cel Mare zugrăvește această patimă, spunând: „Țipă, se sălbăticesc, se năpustesc cu tot atâta furie ca animalele veninoase și nu se opresc înainte de a-și fi vărsat focul prin săvârșirea unui rău mai mare și de nevindecat, în urma căruia mânia se sparge în ei ca o bășică de apă, umoarea din ea risipindu-se. Nici ascuțișul sabiei, nici focul, nici altceva înfricoșător nu-i în stare să rețină un suflet orbit de mânie; e tot atât de greu de oprit ca și furia celor stăpâniți de demoni; mâniosul nu se deosebește întru nimic de demonizat, nici în privința manifestării exterioare, nici în privința stării sufletești” (SF. VASILE CEL MARE, Omilii și cuvântări, în coll. PSB, vol. 1, seria nouă, traducere și introducere de pr. prof. Dumitru Fecioru, text revăzut și notă asupra ediției de Constantin Georgescu, Bucureşti, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2009, p. 177).
Două arme are diavolul împotriva noastră: mânia şi pofta. Două arme avem și noi împotriva lui: postul şi rugăciunea. Cu postul înfrânăm trupul și mintea să nu se mai aprindă de mânie. Cu rugăciunea stăvilim poftele trupului ce se nasc în inima noastră. Rugăciunea este și cea care vindecă sufletul de patimi și în chip deosebit de patima mâniei. Prin rugăciune ne arătăm precum copiii înaintea Părintelui ceresc care uită de jocul păcătos al plăcerilor lumii. Cel ce se roagă se așază înaintea lui Dumnezeu și se îndulcește de iubirea și pacea Lui. Astfel, sufletele curate de mânie și de poftă sunt bineprimite înaintea lui Dumnezeu și așezate în dragostea Lui.
Să mulțumim Bunului Dumnezeu, Maicii Sale Preacurate și tuturor Sfinților pentru această zi în care și Cerul și pământul și noi toți ne-am bucurat de Sfânta Liturghie, de Sfânta Împărtășanie și de această Sfântă Evanghelie atât de binevenită pentru viața noastră. Să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, să ne dăruiască credință puternică, rugăciune stăruitoare și iubire frățească, pentru a alina suferința celor bolnavi sufletește și trupește. Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toți. Amin!
† DR. IRINEU POPA,
Arhiepiscopul Craiovei, Mitropolitul Olteniei, Membru de onoare al Academiei Române,
„Cuvântul Tău, Doamne, rămâne în veac. Omilii la Duminicile de peste An”. Editura Academiei Române, Bucureşti, 2022, pp. 253-262.