Preaiubiții mei frați și surori,
Sfânta Evanghelie de astăzi ne învață cum Împăratul ceresc a făcut socoteală cu supușii săi, i-a analizat și a hotărât asupra vieții lor. El i-a judecat pe fiecare în parte. Pe unul dintre datornici, care îi datora zece mii de talanți de aur, l-a iertat. Acesta nu avea cum să îi plătească de aceea l-a rugat în genunchi și a zis: „Doamne, îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot” (Matei 18, 26). Pentru că i-a cerut această îngăduință cu multă pocăință și cu părere de rău, Împăratul l-a iertat și nu l-a vândut ca să-și recupereze banii, așa cum spune Sfânta Evanghelie. Datornicul a ieșit de la Stăpânul său bucuros și fericit pentru iertarea datoriei. Însă pe cărare, când mergea spre casă, l-a întâlnit pe un cunoscut al său care îi datora o sută de dinari. L-a luat de gât, l-a strâns și l-a amenințat că dacă nu îi va plăti, îl va arunca la închisoare. Din nefericire, acest om, confrate al său, deși i-a cerut iertare și îngăduință până ce-i va plăti, totuși n-a găsit nicio înțelegere. Dimpotrivă, cel căruia îi datora bani l-a aruncat în închisoare fără ca el să poată beneficia de amânare și nici vorbă de iertarea datoriei. Această faptă a fost văzută de cei care asistaseră la iertarea milostivă a Stăpânului. Ei văzuseră milostivirea Împăratului față de el, dar au fost și martorii unei nedreptăți cu totul și cu totul ieșită din comun. Dacă datornicul dintâi primise iertare pentru o sumă mare de bani, el nu iertase pe confratele său nici pentru o sumă mică de bani. Deci, cel care a primit iertare pentru suma mare de bani a devenit dintr-odată neîngăduitor și nemilostiv, aspru și neîndurat. Evident că Împăratul l-a chemat din nou la sine și nu numai că l-a mustrat aspru, dar l-a și aruncat în temniță, să plătească toată datoria pe care o avea față de el.
Dreptmăritori creștini,
Din această parabolă învățăm multe lucruri folositoare pentru viața noastră. Mai întâi, pentru că Evanghelia de astăzi este o învățătură cu tâlc, trebuie să descifrăm care sunt personajele prezentate de Mântuitorul Hristos. Stăpânul casei este Tatăl Cel ceresc, așa cum Îl numim în rugăciunea Tatăl nostru. El este „făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”, cum spunem în Crez. El este „Vistierul bunătăților și Dătătorul de viață, Care pretutindenea este și toate le împlinește”. El ne-a creat pe fiecare dintre noi și a dat fiecăruia multe daruri, suficiente ca să ne lucrăm mântuirea noastră prin fapte bune. Mântuitorul ne spune că fiecare dintre noi a primit câte un talant, adică a primit o mulțime de daruri, valori ce ne înzestrează încă de la nașterea noastră. Evident că pentru toate aceste daruri, noi nu am dat nimic în schimb, nici nu am cheltuit ceva de la noi, ci dimpotrivă ne-au fost toate oferite gratuit. Cel Milostiv și Iubitor de oameni este Cel Care ne dă la fiecare în parte și nimeni nu este lipsit de atenția Lui oricât de mare sau de mic ar fi în lumea aceasta. Evident, pentru toate aceste daruri, noi avem datoria de a-L iubi pe Dumnezeu și de a-I mulțumi în multe chipuri și feluri.
Chiar dacă știm că ne-am născut din părinții noștri, totuși viața și darurile le avem de la Dumnezeu, Creatorul nostru. Deși ne naștem din părinți, viața, darul cel mai de preț, îl avem de la Dumnezeu. El ne dă această posibilitate ca să trăim și să creștem pe pământ și să ne bucurăm de creația Sa. Apoi, înțelepciunea pe care Dumnezeu ne-a dat-o în dar este o mare bucurie pe care o primim numai noi, ființele raționale. De asemenea, darul vederii, al auzului, al pipăitului, al gustului, darul de a vorbi, de a fi rațional, de a fi deosebit de celelalte viețuitoare de pe Pământ, toate sunt dăruite de Tatăl ceresc. Prin aceste daruri, Dumnezeu ne-a ales să colaborăm cu El la modelarea creației Sale, ca prin această colaborare să purtăm de grijă de creația Sa. Am putea spune că nu zece mii de talanți datora lui Dumnezeu cel din Evanghelia de astăzi, ci mult mai mult. Și dacă am vorbi de un talant, care este echivalentul unui kilogram de aur, tot ar fi foarte mare datoria omului, darămite zece mii de talanți de aur. Cum vedem, această sumă este uriașă și, totuși, urmând cuvintelor Scripturii, ea nu copleșește prețul unui suflet. Nici lumea întreagă nu valorează cât sufletul unui singur om, cum ne învață Mântuitorul Hristos. Dacă cineva își pierde sufletul ce va da în schimb pentru el? Cu alte cuvinte, ai pierdut sufletul sau ți l-a înrobit diavolul, ai pierdut totul.
Dragii mei,
Domnul nostru Iisus Hristos, cântărind datoria slugii Sale, a spus numai o anumită cantitate de aur care, şi aşa fiind, ne înspăimântă cât este de mare. Cât timp i-ar fi trebuit acestei slugi ca să trăiască pe pământ şi să adune ca să plătească ceea ce datora stăpânului? Poate că s-a gândit în mintea lui acest om cât ar trebui să muncească. De aceea, s-a şi hotărât să spună: „Doamne, mai îngăduieşte-mi ceva şi o să-ţi plătesc”. Se înţelege de la sine că oricât de mult timp i-ar fi dat Stăpânul, el nu ar fi putut să agonisească ceva pentru că ne spune Sfânta Scriptură referitor la această agoniseală a faptelor bune că tot robi netrebnici am fi pentru că nu am făcut decât ceea ce trebuia! Deci, cu puterea noastră omenească nu avem mari şanse să plătim lui Dumnezeu pentru cele date nouă. Dacă El nu ne dă putere, cum am putea noi, să ne adunăm mintea la rugăciune? Cum am putea noi, dacă nu am avea putere de la El, să venim la Sfânta Biserică? Aşadar, „Domnul tărie poporului Său va da! Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace!” (Psalmul 28, 11).
Dacă am văzut până acum ce mare cantitate de fapte bune, aur în sensul Evangheliei de astăzi, a datorat acest om, şi deodată Îl vedem pe Stăpânul că toată această povară financiară este iertată, ne impresionează până la lacrimi. Cât de Milostiv, Îndurător şi Iubitor este Domnul nostru! A ştiut şi poate şi-a dat seama sluga de povara datoriei şi credem că atât de puternică a fost rugăciunea când a zis: „Doamne, mai îngăduieşte-mi şi îţi voi da totul!”. De bună seamă, chiar dacă i-ar fi zilele lui cât frunza şi cât iarba, tot n-ar fi putut să plătească, totuşi el speră că va putea plăti. Numai Dumnezeu ştie că omul nu poate să-și plătească datoria, dar, pentru că ştie şi cât este de mare datoria noastră şi apreciază o rugăciune ieşită din suflet şi din inimă, El ne iartă tot.
Trebuie să ştim că, pe lângă faptul că sluga aceasta datora şi pe lângă faptul că trebuia să fie aruncată în temniţă, cu datornicul trebuiau să meargă la închisoare şi cei ai casei, femeia şi copiii săi. De aici înţelegem un lucru foarte important pe care trebuie să îl reţinem, că atunci când suntem păcătoşi înaintea lui Dumnezeu, păcatele noastre se răsfrâng şi asupra copiilor şi asupra membrilor familiei noastre. Când omul este păcătos în mod sigur că este datornic înaintea lui Dumnezeu, nu numai pentru ceea ce a primit de la El, ci mai ales pentru lipsa sa de recunoştinţă şi de mulţumire. De aceea, spune Domnul, că „te voi arunca în temniţă”, adică în groapă, în întunericul şi în suferinţa cea mai amară. Să nu ne imaginăm nicidecum că Stăpânul ne aruncă în asemenea locuri, aducând asupra noastră o amară suferinţă, și că nimic nu se mai poate lega în activităţile noastre. Pierdem totul pentru că nu am fost cuviincioşi şi n-am fost cu mintea la Dumnezeu atunci când am putut să fim. Pierdem totul pentru că Dumnezeu ne dă, însă El cere ca după darul respectiv să avem şi o viaţă corespunzătoare. Dacă folosim, cum zice Scriptura, darurile lui Dumnezeu spre destrăbălarea noastră, cum vedem la bogatul nemilostiv, în mod sigur că într-o zi toate acestea se vor risipi şi vom ajunge săraci să cerşim ca el o picătură de apă care se prelinge pe deget.
Preaiubiții mei credincioși și credincioase,
Fără îndoială că pentru a dobândi mântuirea noastră, avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu, pentru atâtea fapte rele pe care le-am săvârșit în viața noastră, cu știință sau cu neștiință. Cel care vrea să ajungă la Dumnezeu cu „inima înfrântă și smerită” (Psalmul 50, 18), are nevoie să se împace cu Dumnezeu pe Care L-a supărat prin faptele Sale. Dacă vom veni la El cu inima smerită, El nu ne va pedepsi și nici nu ne va respinge cererea noastră de iertare. Dacă ne pare rău cu adevărat de păcatele și de greșelile noastre, Dumnezeu ne va ierta, așa cum cerem în rugăciunea Tatăl nostru: „și ne iartă nouă greşelile noastre”. Obligația noastră rezultă din cuvintele din aceeași rugăciune Tatăl nostru, care continuă: „precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6, 12). Deci, condiția esențială de a fi iertați de către Tatăl Cel ceresc este să iertăm și noi celor care ne-au greșit. Fiecare trebuie să recunoască înaintea lui Dumnezeu faptul că greșește cu gândul, cu fapta, cu lucrul, prin cuvânt, în timpul nopții și în timpul zilei. Cât privește pe cei de lângă noi, față de ei nu greșim de atâtea ori cât greșim față de Dumnezeu. Și totuși Dumnezeu ne va ierta, dacă iertăm pe frații și surorile noastre. Dacă cerem iertare lui Dumnezeu pentru atâtea fapte rele, urâte și păguboase, și Dumnezeu ne iartă, oare nu trebuie să iertăm și noi pe cei care ne greșesc?
A ierta pe cel de lângă tine este o mare valoare, este un lucru minunat și dumnezeiesc, pentru că este în primul rând, împăcarea ta cu Dumnezeu și condiția iertării tale. Nu ierți pe cel de lângă tine, nici Dumnezeu nu te iartă. Multe rele vin în viața și societatea noastră din neiertare. În familie, oamenii se ceartă pentru că nu știu să se ierte. Dacă au greșit uneori unii altora țin această răutate în sufletul lor indiferent ce s-ar întâmpla, chiar cu prețul de a ajunge de ocară înaintea oamenilor. Copiii nu sunt în stare să ceară iertare părinților, de aceea, ajung ca să fie fără de rânduială. Părinții nu cer iertare copiilor, atunci când greșesc și astfel multe familii se destramă din cauză că nu se iartă. Categoric, cum spune în rugăciunea Tatăl nostru, dacă nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă pe noi, pentru că Milostivul știe cel mai bine că și noi suntem păcătoși. Sunt unii oameni care s-au certat și nu se împacă până la sfârșitul vieții lor și chiar mor neîmpăcați. Alții chiar în familii sunt în judecăți, în tribunale și își cheltuie toată averea lor numai pentru că, din orgoliu, dintr-o mândrie exagerată, nu sunt în stare să se ierte. Nu este oare mai ușor, însă, să ierți pe cineva și să-i ceri iertare, decât să ajungi la judecată ca alții străini să îți dea dreptate? De bună seamă, să nu uităm că în asemenea momente, când noi nu iertăm pe cel care ne-a greșit, cel care ne stăpânește și ne împinge la o astfel de faptă rea nu este altcineva decât diavolul. El este acela care te face să nu ierți ca să îți pierzi sufletul și mântuirea.
Dragii mei, frați și surori,
Dacă Dumnezeu ne iartă în anumite momente, când ne-am trezit în sfârşit şi îi cerem iertare cu lacrimi pentru că deja s-a apropiat scadența, ca să vorbim într-un termen economic, când s-a apropiat momentul acela şi când intrăm în panică, ei bine Dumnezeu vine în momentul acela şi spune: „Iată ţi-am iertat totul! Porneşte de la capăt şi de acum fii recunoscător! De acum să nu mai greșești!”. Acest îndemn este de multe ori amintit în Sfânta Scriptură, când Domnul le spune celor pe care îi vindecă: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14; 8, 11).
Dar ce se întâmplă dincolo de această iertare şi de bucuria aceasta negrăită care dispare de îndată ce ne-am îndreptat? Ce se întâmplă cu noi, când ne întoarcem spre casa noastră, după ce am primit iertare prin Taina Sfintei Spovedanii și întâlnim pe unul ca şi noi care a greșit înaintea noastră poate prin cuvânt sau faptă, de nu-l iertăm? E adevărat că ne-a greșit într-un oarecare fel. Poate că nu ne-a dat înapoi ceva din cele trecătoare pe pământul acesta. Oare nu trebuie să ne gândim că nu există o datorie pe pământul acesta echivalentă cu o datorie faţă de viaţa veşnică. Oricât ar fi omul de dator pe pământul acesta, nu se poate compara cu datoria faţă de viaţa veşnică. O datorie omenească se poate deprecia, dar datoria faţă de viaţa veşnică nu se poate schimba niciodată. La judecata de apoi suntem puși faţă în faţă cu faptele noastre. De îndată ce omul a ieşit din trupul acesta pământesc, sufletul este judecat și răsplătit pentru faptele sale. De multe ori nu iertăm pentru că nu vrem, nu pentru că nu am avea pentru ce şi de ce să iertăm.
În primul rând, când ţi-a greșit cineva, nu-ţi greșește în fiecare zi sau poate ți-a greșit cândva dar tu ai rămas robit de învârtoșarea inimii și nu-l ierți. Pentru greşeala aceea toată ziua îl asuprești în mintea și inima ta. De atunci, de când ți-a greșit poate că şi-a schimbat felul de viaţă, poate că şi-a schimbat chiar impresia faţă de tine, însă tu nu-l ierţi pentru că ai rămas legat de trecut, de momentul în care diavolul l-a înșelat ca să te supere. Iată de ce neiertarea este un păcat foarte mare care blochează pe om în trecut. Atunci când nu ierți pe fratele tău nu mai trăiești în prezent când, poate, omul care ți-a greșit s-a schimbat. Nu mai putem să fim aceiași nici pentru câteva minute, că timpul ne-a schimbat, am devenit mai vârstnici cu câteva minute. De ce oare ar trebui să rămânem în urmă mereu şi să nu mai privim în viitor? A ierta înseamnă a nu mai rămâne în trecut, ci a trece prin prezent spre viitor. Dacă nu îl iert pe cel care mi-a greșit eu nu pot să fiu în prezent, ci sunt tot omul din trecut care are ca un cui în minte greşeala fratelui din trecut. Tocmai pentru că nu iertăm, Dumnezeu nu ne iartă şi nu putem primi mântuirea. Nu ne putem ajuta pentru că întotdeauna avem în mintea noastră o etichetă pusă pe faţa celui care ne-a greșit şi nu putem să-l mai vedem în ochi indiferent că ne cere iertare sau deja a și murit. Deci, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune în rugăciunea „Tatăl nostru” şi în acelaşi timp ne arată că echivalentul iertării Sale este iertarea noastră: „şi ne iartă nouă păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Este foarte important acest lucru. Uneori ni se pare greu, din pricina diavolului, care este şi înşelătorul nostru. De fapt el ne-a pus să ne certăm. Şi tot el nu ne dă odihnă, ci ne stimulează orgoliul, ne stimulează slava deșartă, ne stimulează mândria. Cum să-l iert când n-a venit să-mi ceară iertare de multe ori? Şi atâtea ţesături din acestea se înţelenesc în sufletul nostru, fără nicio valoare, cum vedem în Sfânta Evanghelie. Dar ce zice Stăpânul: „Slugă netrebnică şi păcătoasă! Dacă eu ţi-am iertat atâtea, nu se cădea ca şi tu să ierţi pe fratele tău de aceeaşi osândă cu tine?”. Până a fi iertat de Stăpânul şi el era dator şi datornicul respectiv era dator lui. Așadar, ambii erau datori. Dar de îndată ce a devenit liber, Domnul nostru Iisus Hristos, plătindu-i prin jertfa Sa, el a uitat și s-a făcut astfel vinovat pentru sângele Domnului vărsat pe cruce.
Domnul a plătit preţul de răscumpărare pentru noi ca să fim izbăviți de cel viclean. Aşadar, dacă înainte Stăpânul a zis: „Îl voi arunca în temniţă pe el şi pe familia lui ca să plătească”, a doua oară El nu va mai spune aşa ceva, ci va zice: „Îl voi da chinuitorilor!”. De aici înţelegem că temniţa este o pedeapsă mai puțin înfricoșătoare decât aceea a chinurilor, ceea ce înseamnă că slugii netrebnice Stăpânul i-a luat zilele. Dumnezeu te iartă, când Îl rogi, dar când vede că stărui în păcat, îţi ia zilele şi te dă pe mâna chinuitorilor, adică a viclenilor demoni. Nu Domnul te aruncă în chinuri, ci neiertarea și nesăbuinţa păcatelor tale, care te osândesc la moarte veșnică. De bună seamă că acolo nu mai este iertare, ci plângerea și scrâșnirea dinților. O singură mângâiere mai rămâne pentru un asemenea păcătos, rugăciunile celor care rămân în viaţa aceasta şi ale Bisericii, parastasele şi rugăciunile pe care le fac cei rămași în viață pentru el. Dar pentru a scoate pe un astfel de păcătos din iad trebuie să știm că trebuie să facem atât de multe rugăciuni şi să fie atât de curate şi de insistente ca Dumnezeu să Se milostivească și să-l scoată din osânda neiertării și neiubirii.
Iubiții mei, frați și surori,
Iertarea și pacea sunt cele mai bune virtuți din viața creștinului. Dacă ne vom îngădui unii pe alții și ne vom ierta greșelile unii altora, Dumnezeu va purta grijă de noi și de familia noastră. Să nu ne aflăm ca cel din Evanghelia de astăzi care avea un datornic cu o sută de dinari și nu l-a iertat. Deși i-a cerut iertare, nesuferitul acela nu a vrut să îl ierte, ci dimpotrivă l-a pedepsit. Dacă Dumnezeu vede că și noi facem ca acel om fără inimă, de bună seamă că și pe noi ne va osândi și ne va lua darurile Sale și ne va osândi la chinurile veșnice. Părintele nostru ceresc este milostiv și iubitor de oameni, dar nu poate să vadă pe copiii Săi care nu iartă și care nu sunt îngăduitori cu ceilalți frați ai lor. Învățătura Domnului este și mai directă: „întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 35). Deci, vrei să fii ucenic al Domnului, iubește pe fratele tău, iartă-l și Domnul te va iubi pe tine și te va recunoaște că ești ucenic al Său.
Iată pentru care fapt Evanghelia de astăzi este atât de actuală în lumea noastră unde este atâta suferință, nu din cauză că ar veni de undeva din aer sau din pământ, ci de la noi. Suferința nu vine din cer, pentru că Dumnezeu cel Preabun nu pedepsește pe copiii Săi, ci noi prin păcatele noastre ne pedepsim pe noi înșine. Este adevărat că uneori prin îngăduința Stăpânului, cerul și pământul, ca şi creații ale Sale, când văd îndărătnicia noastră ne mai pedepsesc răzbunându-se pe noi cu secetă și cutremure. Desigur, pedeapsa cea mai mare ne este dată firește pentru lipsa de iertare şi de comunicare între noi. Nu ai milă de cel de lângă tine pentru că îl urăşti, nu-l ajuți pentru că ți-a greșit cândva și nici nu-l ierți. Nu te uiți la cel de lângă tine pentru că îl dispreţuieşti. Nu stai de vorbă cu soţia, cu soțul sau cu copiii tăi pentru că gândești că nu sunt ca tine și n-ai ce să vorbești cu cei care nu te ascultă, fără ca tu să te sârguiești să-i asculți și să-i înțelegi. De fapt nici nu realizezi că din pricina acestei lipse de iubire și iertare ai ajuns în iadul existenței tale înainte de vreme. Pentru a ieși de aici trebuie să te străduiești chiar acum să ieși din el. Să te străduiești mai mult pentru a te înțelege pe tine însuți și pe cei din jurul tău punându-te întotdeauna în cumpăna dreptății lui Dumnezeu care ne iartă pe toți cu milostivire și iubire de oameni.
O iertare sinceră, totală, nu una de felul „te iert, dar nu te uit”, se poate oferi altora numai, dacă Îi cerem lui Dumnezeu harul Său care ne ajută să iertăm din toată inima greșelile altora. În acest sens, cerem Mântuitorului Iisus Hristos, Care a iertat pe vrăjmașii Lui, ca iubirea Lui să locuiască în inimile noastre. Pildă de urmat în această privință ne sunt Sfinții Mucenici, care au primit de la Dumnezeu harul de a ierta pe cei care îi chinuiau și-i duceau la moarte, așa cum au făcut Sfântul Ștefan, cel dintâi dintre mucenici, dar și mulți alții. Din viețile Sfinților Martiri se vede că aceștia simțeau în sufletul lor o putere deosebită în timpul suferințelor, o putere a prezenței iubirii și iertării Mântuitorului Hristos. De aceea, ei nu au răspuns la răutate cu răutate și la ură cu ură, ci au biruit ura prin sfințenia iertării ca rod al prezenței harului lui Dumnezeu în inimile lor. Sfinții Mucenici sunt numiți buni biruitori mucenici, tocmai pentru că ei au biruit duhul urii, al răzbunării și al răutății, după ce au primit în sufletul lor iubirea Domnului Hristos Cel milostiv și iertător de oameni.
Prin urmare, să ne străduim să avem pe buzele noastre cuvântul iertare și noi la rândul nostru să iertăm pe ceilalți. Așa cum am văzut în Evanghelia de astăzi, Dumnezeu nu ne va ierta mulțimile păcatelor noastre și ne va osândi dacă nu vom ierta pe cei care ne-au greșit nouă. Nu uitați când spuneți Tatăl nostru și ajungeți la cuvintele „și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6, 12), că una fără cealaltă nu există. Să iertăm pe cei care ne-au greșit și Dumnezeu ne va ierta pe noi și ne va da veșnica fericire în Împărăția cerului. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu ca să sălășluiască duh pașnic în sufletele noastre, aşa cum spunem întotdeauna în rugăciunile noastre bisericești: „Inimă curată zidește întru noi şi duh drept sălășluiește întru cele dinlăuntru ale noastre!” (Psalmul 50, 11). Pentru că acestea într-adevăr ne ajută să fim următori ai Sfinţilor celor bineplăcuți lui Dumnezeu, şi aşa să venim la dumnezeiasca Judecată, mărturisind răspuns bun pentru viaţa noastră pământească, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin!
† DR. IRINEU POPA,
Arhiepiscopul Craiovei, Mitropolitul Olteniei, Membru de onoare al Academiei Române,
„Cuvântul Tău, Doamne, rămâne în veac. Omilii la Duminicile de peste An”. Editura Academiei Române, Bucureşti, 2022, pp. 263-275.