Cuvântul de învăţătură al ÎPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica a XII-a după Rusalii, tânărul bogat (Matei 19, 16-26)

În duminica aceasta am ascultat un dialog evanghelic dintre Mântuitorul nostru Iisus Hristos și tânărul bogat care își punea întrebări în legătură cu Împărăția lui Dumnezeu sau, mai precis, despre cum poate fi moștenită Împărăția cerurilor. Preocuparea lui era: „ce bine să facă, ca să aibă viața veșnică?” (Matei 19, 16). Mântuitorul, care cunoștea sufletul și inima lui, știa că el nu este pe deplin maturizat duhovnicește, chiar dacă a venit să ceară un sfat referitor la Împărăția cerurilor. Tânărul nu credea că Domnul Hristos e Dumnezeu, fapt pentru care Domnul i-a și spus: „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (Matei 19, 17). Și totuși Mântuitorul continuă să discute cu el pe fondul poruncilor strămoșești: „Păstrează poruncile, păzește-le, împlinește-le”. Tânărul a răspuns cu sinceritate: „Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește?” (Matei 19, 20).

Desigur, această nostalgie după fericirea Raiului i-a rămas omului înrădăcinată în adâncul sufletului său încă de la căderea lui Adam. Ca orice om, tânărul dregător, deși era foarte bogat, simțea totuși că îi lipsește ceva! Acel gol din sufletul său îl împinge să vină la Mântuitorul Iisus Hristos ca să-L întrebe ce poate să facă pentru a moșteni viața veșnică. El merge şi pune întrebarea Mântuitorului așa cum poate obișnuise să întrebe pe învățătorii de lege din sinagoga sa. Deci, se adresează Domnului ca și unui rabin în cuvintele: „Învățătorule Bun”. Faptul că-i zice Mântuitorului Bun, Îl determină pe Mântuitorul să-i reamintească că a spus un adevăr fără să-l fi gândit mai înainte. Domnul îl întreabă: „Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu”. Prin această subliniere, Mântuitorul nu făcea exces de modestie, ci, îl trimitea pe tânăr la o realitate în care el se considera desăvârșit pentru că împlinise poruncile. Tocmai prin această precizare, Mântuitorul așază lucrurile în mintea tânărului. Domnul clarifică de la bun început relaţia dintre El şi tânăr, între Dumnezeu şi om. Domnul Hristos Se prezintă ca Dumnezeu-Omul, Care a venit în lume să ridice pe oameni din moarte la viaţă!

Întrebarea tânărului ne duce cu mintea la dorința neexprimată a tânărului de a căuta poate un model de urmat. Dacă noi ne-am hotărât, în libertatea noastră, să lucrăm pentru sufletul nostru și să avem pe Dumnezeu în viața noastră, de bună seamă că Duhul Sfânt ne va călăuzi să găsim îndrumătorul duhovnicesc să ne conducă pe calea mântuirii! Iar dacă în noi lucrează răul, Dumnezeu ne va părăsi, aşa cum i-a părăsit pe cei dinainte de potop, când a zis: „Pierde-voi de pe fața pământului pe oamenii care i-am făcut, pentru că ei sunt numai trup!” (Facere 6, 7). Deci, dacă suntem numai trupuri și avem numai o înfățișare omenească, dar suntem goi pe dinăuntru, chipul nostru va fi expresia păcatului. Pe chipul omului duhovnicesc se vede lucrarea Duhului Sfânt, iar pe chipul omului păcătos se vede lucrarea satanei!

A văzut oare Mântuitorul pe chipul tânărului bogat virtuţile lui? Evident că da. Toate culorile virtuților sunt zugrăvite pe fețele oamenilor evlavioși și credincioși. Contrar acestor valori, diavolul mâzgălește chipurile oamenilor păcătoşi cu fel și fel de culori întunecate. Întrucât la Înfricoșătoarea Judecată ne vom prezenta cu toţii, acolo vor veni și aceia care vor avea sufletul strălucitor şi aceia care vor avea sufletul desfigurat de răutate. Prin urmare, cei cu sufletele strălucitoare vor fi recunoscuți de Duhul Sfânt, pentru că şi-au păstrat în ei culorile luminii harului şi ale nemuririi primite de la Sfântul Botez. Aceştia prezintă, evident, chipul lui Dumnezeu în sufletul lor, imaginea ajunsă la asemănarea cu Dumnezeu. Această înfăţişare dumnezeiască o are omul de la facerea lui Adam şi, apoi, o reînnoieşte în apele Botezului, făcând-o strălucitoare prin participarea lui la Firea dumnezeiască prin har, credinţă şi fapte bune. Cel păcătos, însă, se prezintă cu un chip de nerecunoscut, din pricina tocirii imaginii sale prin păcate şi fapte rele. De aceea, Mântuitorul spune celor păcătoşi că nu-i recunoaşte, pentru că ei au chipul desfigurat, cum este şi chipul diavolului care a căzut din slujirea sa trădându-și vocația.

Poruncile pe care Mântuitorul Iisus Hristos le-a reamintit tânărului sunt înscrise în legea pe care Moise a primit-o pe Muntele Sinai, pe care le-a structurat în așa fel încât tânărul să înțeleagă esențialul din legea lui Dumnezeu: „să nu furi, să nu ucizi, să nu fii martor mincinos, să cinstești pe tatăl și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău”. Răspunsul tânărului cum că toate acestea le-a păzit a fost completat imediat de o întrebare mai profundă: „dacă le-am păzit pe acestea, ce mai lipsește?”. Mântuitorul Hristos a înțeles ce voia să întrebe tânărul drept pentru care i-a și răspuns: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi” (Matei 19, 21). Cele spuse de Domnul sunt clare și se adresează inimii tânărului care, dacă dorea cu adevărat Împărăția cerurilor, trebuia să renunțe la bunurile care îngreunau desăvârșirea sufletului. Ca atare, tânărul s-a întristat pentru că era foarte bogat și a plecat mâhnit că nu a găsit ceva pe măsura cererii sale. Referitor la această chemare a tânărului de a vinde toate și a urma pe Mântuitorul Hristos ne întrebăm dacă nu cumva a urma porunca lui Dumnezeu ne depărtează deplin de cele lumești? Fără îndoială că nu.

În urma acestui dialog, Mântuitorul Hristos S-a adresat Sfinților Apostoli: „Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 23-24). Aceste cuvinte ale Domnului au adus multă tristețe, nedumerire și zdruncinare chiar și în mintea Sfinților Apostoli. Frământați de felul cum poate totuși omul să se mântuiască, Apostolii au întrebat uimiți pe Domnul: „Dar cine poate să se mântuiască?” (Matei 19, 25). Mântuitorul Hristos îi liniștește spunându-le: „La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Matei 19, 26).

Tânărul bogat din Evanghelie, care a venit la Mântuitorul, este frământat să ştie ce trebuie să facă ca să dobândească viaţa cea veşnică. Cugetarea tânărului referitoare la Împărăţia Tatălui ceresc vine desigur din Vechiul Testament. Lumea se pregătea pentru venirea lui Mesia. Prorocii prevesteau despre Împărăţia ce avea să vină şi cu toţii așteptau să primească binecuvântarea cerească, această deschidere spre lumea spirituală ce depășește materia, suferinţa, durerea, întristarea şi suspinul. Toate aceste trăiri se consumau în sufletele celor de demult, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este mai mult decât Raiul.

Într-un anume sens, Evanghelia de astăzi exprimă grija fiecăruia dintre noi în dobândirea Împărăției lui Dumnezeu. Chiar dacă în Evanghelie este vorba despre o persoană tânără și, de obicei, tinerii nu se prea gândesc la Împărăția lui Dumnezeu și la rostul vieții lor, totuși această căutare a Împărăției exprimă o simțire a inimii omenești. În elanul lor, tinerii consideră că au timp destul până la bătrânețe să își pună asemenea întrebări sau că asemenea întrebări ar trebui să și le pună mai degrabă cei în vârstă. Cu toate acestea, Sfântul Evanghelist Matei prezintă pe un tânăr preocupat de Împărăția lui Dumnezeu. Prin acest personaj, Sfântul Evanghelist a dorit să ne arate că nu există vârstă la care să nu ne gândim la viața veșnică. Nu există o limită de vârstă, când am avea nevoie să ne întrebăm ce trebuie să facem să moștenim Împărăția cerurilor. Tânărul din această Evanghelie este cu adevărat un suflet râvnitor să dobândească viața cerească și ne oferă tuturor exemplul căutării lui Dumnezeu.

Sfântul Evanghelist Matei ne arată că tânărul bogat râvnea în mod sincer după Împărăţia lui Dumnezeu. El aştepta pe Mesia, pe Cel Care avea să elibereze neamul omenesc din robia morţii, pe Cel Care avea să ne împace pe noi cu Tatăl ceresc. El era tânărul curat la suflet şi cu fapte bune, de aceea Îl întreabă sincer pe Mântuitorul Hristos: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”. Cuvintele lui izvorau dintr-un suflet preocupat, frământat de viitorul său sau, mai bine zis, de veșnicia sa. Desigur, el nu vorbeşte de viitor, care îi era asigurat prin bogățiile pe care le avea, ci se referă la veșnicia sufletului său pe care nu o putea primi decât de la Dumnezeu. Viitorul nostru pământesc stă în mâna lui Dumnezeu, dar nu reprezintă mare lucru pentru că are şi el un sfârşit. Noi nu avem pe acest pământ viaţă fără de moarte, iar viitorul trebuie să reprezinte pregătirea pentru viaţa veşnică şi nu agonisirea de bunuri materiale pe care le mănâncă molia şi rugina. Deci, viitorul pe care îl întrevedea tânărul nostru era legat de Împărăţia veşnică. O împărăţie care nu este un produs al omului, ci este darul iubirii lui Dumnezeu, al jertfei pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos, al lui Dumnezeu Tatăl, al Preasfintei Treimi.

Dincolo de viața aceasta, ne așteaptă fie răsplata veșnică pentru faptele bune, fie osânda veșnică pentru faptele rele. Știm cu toții că orice faptă are răsplata ei: cea bună primește ca răsplată moștenirea veșnică, iar cea rea osânda veșnică, în chinurile iadului. Deși știm acest lucru, totuși nu ne preocupăm îndeajuns de această problemă. Nu întotdeauna ne frământă întrebarea: „unde vom merge după ce vom muri?” Și pentru că nu ne interesează acest moment al despărțirii sufletului de trup, fie că amânăm pocăința, fie că nici nu ne preocupă această despărțire de trupul nostru. Aceasta nu înseamnă că indiferența noastră poate să amâne ziua sfârșitului nostru și nici că nu vom fi trași la răspundere pentru nepăsarea noastră. Evident, în sufletul nostru există aceste întrebări și chiar vedem în jurul nostru derularea acestor realități, atunci când prietenii și rudele noastre mor. Toate acestea sunt deci înlăuntrul nostru și în jurul nostru, unde oameni care sunt sănătoși, bravi, puternici, mor fără o explicație rațională. Totodată vedem și pe alții care suferă și sunt bolnavi. Dar nici noi, nici alții nu ne punem asemenea întrebări cum și-a pus tânărul din Evanghelia de astăzi: „Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” (Matei 19, 16).

Tânărul, cum vedem, se adresează Mântuitorului Iisus Hristos ca unui învățător. El nu-L consideră pe Domnul nostru Iisus Hristos un simplu învățător, ci unul deosebit. Probabil că auzise de la alții câte învățături frumoase a dat Domnul multor oameni. Poate el auzise câte lucruri frumoase învățase Mântuitorul pe Muntele Fericirilor. Cu toate acestea, el n-a reușit să discearnă faptul că Învățătorul este și Dumnezeu adevărat. Se preocupa de Împărăția cerurilor, în mod cert, dar nu știa cum să se adreseze Stăpânului cerului și al pământului. Era preocupat de viața lui viitoare, dar o privea numai din perspectiva câtorva intuiții imediate. El uita totuși un aspect esențial: „cui să te adresezi atunci când vrei să dobândești Împărăția cerurilor”. Din cele descrise de Sfântul Evanghelist, tânărul s-a adresat unui învățător ca să primească o învățătură. Împărăția pe care el o dorea nu ținea de un învățător, ci de Însuși Dumnezeu. Ca atare, el avea nevoie să se adreseze lui Dumnezeu pentru a primi răspuns la cererea sufletului său. Tocmai pentru aceasta, Mântuitorul Hristos l-a corectat și i-a spus că în calitate de învățător bun oricine poate să îi dea un sfat, dar că bun este numai Dumnezeu și El este Acela Care poate să îi răspundă la o asemenea întrebare și să-l ajute să și primească ceea ce dorește.

Dumnezeu este singurul Bun și Milostiv, El este creatorul nostru și numai El ne dă Împărăția Sa cerească. Dumnezeu este bun, așa cum vedem din Evanghelia de astăzi, El este milostiv și iubitor de oameni, El este drept, El este frumusețea mai presus de frumusețe, desăvârșirea mai presus de desăvârșire. Când ne adresăm lui Dumnezeu, firește nu-I cerem numai un sfat bun, ci Îl și rugăm să ne ajute să împlinim voia Sa cea sfântă. Dacă ne mărginim ca Dumnezeu să ne dea numai sfaturi, atunci El ne va întreba ca pe tânărul din Evanghelia de astăzi: „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (Matei 19, 17). Desigur, dacă noi credem în Dumnezeu și facem voia lui, El este gata să ne trimită harul Său și să ne răspundă tuturor cererilor noastre, mai ales atunci când ne rugăm Lui cu căldură.

Domnul nu S-a gândit neapărat la bogăția pământească a tânărului, atunci când l-a sfătuit să-şi vândă agoniseala şi să o împartă săracilor. El a vizat în mod deosebit sufletul său, arătând că demnitatea de ucenic al Său înseamnă cu adevărat a fi lipit cu sufletul de Dumnezeu. Dacă ar fi venit numai cu trupul în această lume, Mântuitorul Hristos nu ar fi putut împlini până la capăt mântuirea noastră. Aşa se face că şi noi, dacă venim la biserică numai cu trupul, iar sufletul nostru rămâne acasă preocupat de grijile vieţii, atunci nimic nu dobândim. Dar, ca să fim împreună cu Domnul, ne trebuie ceva mai mult. A respecta pe cei de lângă noi este un proces normal al educației. Adică, dintr-o educaţie bună îi respecţi pe cei de lângă tine. Însă, a crede în Dumnezeu şi a-I dărui întreaga viaţă este o lucrare spirituală, o lucrare sufletească. Faptul că Mântuitorul i-a cerut să se despartă de bogăția pământească și să-I urmeze, dovedește că El știa că tânărul avea inima lipită de bogăţie. Cum știm, tânărul de îndată ce-a auzit sfatul Domnului, a plecat trist, întorcându-se la ale sale. Bogăţia era prea lipită de inima lui.

Bogăția în sine nu este o piedică în calea mântuirii. Să ne aducem aminte că bogat a fost şi Avraam, însă atunci când l-a chemat Dumnezeu a venit de departe din țara lui într-un alt loc necunoscut pentru a rămâne definitiv aici. De asemenea, la porunca lui Dumnezeu, Avraam a fost gata să-şi jertfească propriul său copil, din dragoste faţă de El. A fost bogat şi Iov, multe avuţii avea, dar când a auzit chemarea Stăpânului, pe toate le-a socotit deşertăciune, încredinţându-şi sufletul lui Dumnezeu. În fiecare popor şi în fiecare neam sunt bogați care au lăsat grija lumească şi au urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos. Aşa se face că, la final, Domnul Şi-a completat învăţătura prin cuvintele: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu”. Cel care și-a lipit inima de bogăția pământească nu se mai îngrijește de suflet. De exemplu, bogatul căruia i-a rodit ţarina a găsit de cuviinţă să spună: „Suflete, ai multe bogăţii strânse pentru mulţi ani. Mănâncă, bea şi te veseleşte!” (Luca 12, 19-20). Răspunsul Domnului a fost: „Nebunule, în noaptea aceasta, vor lua de la tine sufletul tău!”. Aşadar, a te alipi de bogăţia trecătoare şi a considera că trebuie să dai din ea sufletului tău să mănânce şi să bea este cea mai mare nebunie. Prin urmare, tot ceea ce ne dă Dumnezeu este ca să-I mulţumim, să-L rugăm să sporească în noi faptele bune ca să dobândim Împărăţia cerurilor, cea mai mare bogăţie şi cel mai mare dar. Căci dacă bogăţia pământească o avem şi se pierde în lumea aceasta, bogăţia cerească rămâne veşnică. Iată ce spune Domnul: „adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Matei 6, 20). Sfântul Vasile cel Mare subliniază acest adevăr, zicând: „Ți se vor părea poate ciudate cuvintele ce am să ți le spun, deși sunt întru totul prea-adevărate. Bogăția pe care o împarți, așa cum spune Domnul, de obicei rămâne; dar, dacă o păstrezi, se înstrăinează; dacă o păzești, nu o vei avea; dar nu o vei pierde dacă o vei împărți” (SF. VASILE CEL MARE, Omilii și cuvântări, în coll. PSB, vol. 1, seria nouă, traducere și introducere de pr. prof. Dumitru Fecioru, text revăzut și notă asupra ediției de Constantin Georgescu, Bucureşti, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2009, p. 127).

Răspunsul Domnului Hristos dat tânărului din Evanghelia de astăzi, anume să împlinească poruncile și să-și dezlipească sufletul de lucrurile materiale, este adresat și nouă. Mântuitorul ne învață să primim cuvântul lui Dumnezeu, să îl avem în sufletul nostru întotdeauna și să ne ferim de cel viclean, precum spunem „și ne izbăvește de cel viclean” (Matei 6, 13). Când ne-am curățit de grijile lumești și ne-am lepădat de cel viclean, în sufletul nostru rodește deja fapta cea bună și noi ne umplem de roadele bogate ale harului care ne ajută să ne mântuim. Faptele bune sunt absolut necesare sufletului pentru a moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Ele sunt rezumate de Mântuitorul Hristos Domnul, cum am auzit: „să nu ucizi, să nu furi, să nu fii martor mincinos, să iubești și pe tatăl tău și mama ta”, adică mai precis să faci bine celor din jurul tău. Când faci binele te păstrezi desigur curat pentru Dumnezeu. Cel curat cu inima este gata să-L întâmpine pe Dumnezeu Cel curat în adâncul de taină al sufletului său.

Faptul că tânărul respecta poruncile ne îndreptățeşte să credem că acestea i-au curăţit trupul şi sufletul făcându-l să aspire la mai mult, la ceva mai înalt. Aceasta ne arată că revelația Vechiului Testament are un rol deosebit în pregătirea omenirii pentru primirea lui Mesia și că a ajutat foarte mult pentru sfințirea celor din Legea veche. Deci, faptul că a păzit poruncile, l-a propulsat, l-a înălţat, poruncile l-au crescut, sufletul său a început să se elibereze de patimi şi păcate şi să dorească Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu. Tânărul se găsea totuși în contradicţie cu omul păcătos, care nu dorea decât satisfacerea poftelor trupeşti. Omul păcătos este preocupat exclusiv de grijile lumeşti şi doreşte să se afunde tot mai mult în plăcerea înşelătoare a păcatului. Fapta cea bună l-a întărit astfel pe tânăr şi l-a ridicat deasupra preocupărilor altor tineri de vârsta lui. Astfel tinereţea lui nu era un obstacol în calea spre Împărăţia cerurilor. Chiar dacă eşti tânăr nu trebuie neapărat să-ți satisfaci aprinderea trupească. Un om păcătos care nu respectă poruncile, nici nu are asemenea dorinţe. Idealurile şi poftele lui, se circumscriu întotdeauna plăcerilor deşarte ale păcatului. Văzând râvna şi evlavia tânărului, Mântuitorul ridică ştacheta spre desăvârşire şi îi spune: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile şi dă săracilor, şi vei avea astfel o comoară în ceruri. Apoi vino, urmează-Mă!” (Matei 16, 21). Examen greu, provocare deosebit de dificilă.

Refuzând să-şi vândă toate bogăţiile ca să-L urmeze pe Mântuitorul Iisus Hristos, tânărul anulează tot ceea ce construise în plan spiritual până atunci. Deci, mâhnirea și întristarea au copleșit pe acest tânăr care era bogat și care nu a putut să răspundă Mântuitorului Hristos: „Da, Doamne, merg acasă îmi vând bogăția și vin și Îți urmez Ție”. Este adevărat că noi nu suntem bogați ca tânărul din Evanghelia de astăzi. Mai mult decât atât, Evanghelia nu ne spune să ne vindem toți averea și să o dăm săracilor, ci ne sugerează să vindem gândurile noastre lui Dumnezeu, lucru pe care îl putem face de bună seamă, dacă vrem să încredințăm viața noastră lui Dumnezeu. Prin această încredințare a cugetului nostru lui Dumnezeu, răspundem cu certitudine cerinței Mântuitorului Hristos de a vinde toate. Prin această vânzare a gândurilor și a intențiilor noastre, Domnul vrea să ne arate cât de importantă este lepădarea de bogăția cugetelor pe care noi o avem în mintea noastră și în sufletul nostru. Ne lepădăm foarte greu de bogăția pământească, dar ne lepădăm și mai greu de gânduri. Omul încărcat de gândurile pământești decât greu se ridică la rugăciune și cu multă dificultate se apropie de Dumnezeu. Iată ce spune Domnul referitor la această povară a sufletului: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Aceste cuvinte ale Domnului ne tulbură și parcă deodată ne și întristează. Cum să-L iubim pe Dumnezeu și să nu iubim pe cei de lângă noi? Firește, Domnul nu ne cere imposibilul, ci ne cere ca pe El să Îl iubim înaintea tuturor apropiaților noștri. Dacă iubim pe părinții noștri înaintea lui Dumnezeu, n-am realizat mare lucru pentru că și ei trebuie să-L iubească înaintea iubirii noastre. Deci, prima dată trebuie să-L iubim pe Dumnezeu pentru că El este singurul Care ne iubește cu adevărat și numai El poate să ne dea ceea ce cerem noi. Nu ne oprește bineînțeles să iubim și pe cei de lângă noi, nu ne oprește să iubim pe tatăl nostru și pe mama noastră, căci ne-a spus chiar în Evanghelia de astăzi: „Cinstește pe tatăl tău şi pe mama ta” (Matei 19, 19). Cu alte cuvinte, Mântuitorul ne învață că nu trebuie să ne investim iubirea în oameni și în lucrurile pământești, ci trebuie să Îl avem pe El în inima noastră și apoi, din această dragoste pe care o avem către El, să împărtășim și celorlalţi dragostea primită de la El. Numai dacă iubim pe Dumnezeu putem să iubim pe aproapele nostru cu adevărat. Dacă iubim mai întâi pe apropiații noștri atunci vom iubi egoist și părtinitor și nu vom putea să-i iubim nici chiar pe ei cu adevărat. Nu este deci cu putință aceluia care iubește pe Dumnezeu să îl urască pe fratele său, căci spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (1 Ioan 4, 20). Dumnezeu este în sufletul nostru, iar atunci când Îl iubim, iubirea noastră se dirijează abundent și spre cei din jurul nostru. Așa se face că Maica Domnului, Sfinții Apostoli și toți sfinții, care au iubit pe Dumnezeu din tot sufletul lor și din tot cugetul lor, au iubit și pe oameni mai mult decât pe ei înșiși. Ei au fost în stare să își dea viața lor pentru frații și surorile Mântuitorului Hristos, fiind de bună seamă răsplătiți cu cununa neveștejită a Împărăției cerurilor.

Evanghelia de astăzi se termină cu o constatare a dificultății intrării celor bogați în Împărăția cerurilor, dar și cu speranță dată de Mântuitorul Iisus Hristos, și anume că ceea ce este cu neputință pentru oameni devine posibilitate, când ei primesc ajutorul lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate face omul prin propriile sale forțe, poate totuși realiza cu ajutorul lui Dumnezeu. Omul, chiar dacă are o situație materială bună în lumea aceasta, averea limitată și trecătoare nu poate niciodată să-i dea desăvârșirea și nici arvuna vieții veșnice. Sufletul, fiind creat de Dumnezeu, este în căutarea permanentă a lui Dumnezeu Cel veșnic și nesfârșit. Sufletul este atât de prețios, încât nimic din lumea aceasta materială nu-l poate echivala și nimic din ceea ce este trecător pe pământ nu poate răspunde dorinței lui de viață veșnică. Numai Dumnezeu Cel veșnic și nesfârșit în iubirea Sa poate umple sufletul omului cu viață și iubire veșnică. Aceasta este de fapt cheia întrebării tânărului evlavios și bogat: „Ce bine să fac ca să moștenesc viața veșnică?”. Întrebarea lui era cea mai frumoasă întrebare, nu numai pentru un tânăr, ci pentru orice om. Din răspunsul Domnului deducem că nu este suficient să fii numai evlavios și credincios, nu e suficient să fii numai corect în comportamentul moral față de oameni, nu e suficient să nu ucizi, să nu desfrânezi, să nu furi, să nu minți sau să nu înșeli, să nu mărturisești strâmb. Nu este suficient să te abții de la rău, ci trebuie să faci mult bine ca să fii desăvârșit. Iar cel mai mare bine pe care-l putea săvârși acest tânăr bogat față de aproapele său era ajutorarea săracilor, milostenia față de ei. De aici și noi trebuie să învățăm că toate lucrurile materiale se adună în jurul nostru, dar fapta bună se imprimă în sufletul nostru ca o lumină pe care o purtăm cu noi în veșnicie.

Domnul Iisus Hristos ne cere să renunțăm la patimile noastre și să intrăm în legătură de iubire veșnică cu Dumnezeu. „Urmează-Mi Mie” înseamnă să devii creștin bun. Ca să fii desăvârșit trebuie să fii următor al Mântuitorului Hristos, să fii în legătură vie cu El, pentru că El este bogăția cea veșnică, nelimitată și netrecătoare. Evident, nu este ușoară schimbarea vieții noastre din păcătoasă într-una desăvârşită. Schimbarea în bine înseamnă o luptă cu noi înșine, adesea însoțită de multă întristare. Uneori ne întristăm când Mântuitorul Hristos ne cheamă să ne pocăim de păcatele noastre, să ne ferim de lăcomie și mândrie, patimi care se ascund cu multă viclenie în inima noastră și să lăsăm în locul lor să vină lumina și iubirea Domnului Hristos Cel milostiv. Desigur, numai nădejdea în Mântuitorul Iisus Hristos ne poate conduce pe calea către mântuire. Mântuirea este darul lui Dumnezeu pentru toţi cei care cred în Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Care din iubire pentru oameni a luat asupra Sa păcatele lumii, S-a răstignit pe Cruce şi a înviat pentru a ne scoate din robia păcatului şi a morţii şi a ne dărui viaţa veşnică. Primind acest dar, să adăugăm şi noi credinţă, smerenie, dragoste şi nădejde, spre a putea deveni moştenitori ai Împărăţiei cereşti! Ca atare, învățătura sfântă de astăzi este de mare folos și pentru tineri și pentru adolescenți și pentru maturi și pentru bătrâni. Pe toți trebuie să ne preocupe viața veșnică pentru că acolo este viața cea adevărată. Vom ajunge în Împărăția cerurilor numai dacă facem fapte bune. Ne vom bucura împreună cu Sfinții numai dacă vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât plăcerile lumii acesteia. Cei care au făcut fapte rele se vor întrista, cu amar vor plânge și vor jeli viața lor căci vor merge la osânda veșnică împreună cu diavolii. Să ne ferească Dumnezeu de această cale nenorocită a iadului. Dimpotrivă, să ne străduim să dobândim viața veșnică împreună cu cel bogat din Evanghelia de astăzi. Potrivit tradiției bisericești, tânărul bogatul din Evanghelia de astăzi este Sfântul Evanghelist Marcu. El este acela care s-a întristat la început când l-a chemat Mântuitorul, dar apoi cuvintele Domnului au rodit în sufletul său și a ajuns ucenic al Sfinților Apostoli. Deci, Sfântul Evanghelist Marcu este acela care a vândut totul și a urmat pe Mântuitorul Hristos și este unul dintre Sfinții Bisericii noastre.

Să ne curățim sufletul şi să nu gândim că suntem astăzi tineri şi că putem face orice. Vine ceasul când trebuie să răspundem pentru faptele noastre şi pentru puțina plăcere din lumea aceasta, putem pierde viaţa veşnică. Auzind cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe de o parte, trebuie să ne cutremurăm de grozăvia lor, pe de altă parte, să ne încurajăm sufletul, pentru că cel care dorește după El, dobândește curaj. Aşa se face că, la întrebarea Apostolului Petru: „Doamne, cine oare se va putea mântui?”, Mântuitorul răspunde: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 26-27). Aşadar, să dăm Domnului toată viaţa noastră şi El ne va da în schimb Împărăţia Sa cea nepieritoare. Şi dacă suntem tineri, şi dacă suntem în vârstă, trebuie să-L avem întotdeauna pe Mântuitorul Hristos în sufletul nostru şi să ne îngrijim de mântuirea noastră.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru ziua de astăzi și-L rugăm să ne dăruiască sănătate, bucurie, pace sufletească și să dobândim Împărăția cerurilor, așa cum a dobândit-o tânărul din Evanghelia de astăzi. În Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh este o veșnică bucurie, pace și liniște, de care Îl rugăm pe Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul nostru, să ne facă și pe noi părtași. Lui I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea în vecii vecilor. Amin!