În această Duminică am ascultat la Sfânta Liturghie o parabolă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, o învăţătură duhovnicească bazată pe o îndeletnicire practică a iudeilor, propusă pentru îndreptarea şi mântuirea noastră. Această parabolă privește vremea vieţii pământeşti a Mântuitorulul Hristos şi cuprinde întreaga viaţă a umanității până la cea de-a Doua Venire, când Domnul va judeca viii și morţii.
Sfânta Evanghelie din duminica de astăzi este plină de înțelesuri duhovnicești care se referă atât la istoria mântuirii neamului omenesc, cât și la viața Bisericii. Parabola pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-o prezintă se referă la via pe care un stăpân o sădește, o împrejmuiește cu gard, o înzestrează cu un teasc și cu un turn de veghe și de apărare. Ea reprezintă lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, Stăpânul lumii, la care ne cheamă pe noi lucrători. Mântuitorul se referă, desigur și la cei din Vechiul Testament care au fost chemați să lucreze în via Sa. Astfel, lucrătorii angajați ca să lucreze în vie sunt regii, arhiereii, preoții, cărturarii și învățătorii de lege.
Via era sădită și nimic nu-i lipsea ca să fie lucrată corespunzător și să aducă rod bogat. Când Stăpânul a văzut că toate erau „bune foarte” (Facere 1, 31), a plecat departe și a lăsat lucrătorii în vie să o păzească și să o cultive pentru a o face roditoare. Plecarea Stăpânului departe nu înseamnă că Ziditorul viei S-a retras undeva despărțit de creația Sa, ci Domnul a vrut să ne spună că a dat toată libertatea lucrătorilor de a lucra fără să intervină cu puterea Sa în viața lor. Prin acest mod de a lucra, Dumnezeu ne-a arătat că dorește să împlinim voia Lui în mod liber, fără să fim forțați de ceva din afară. Ca Stăpân a toate El ajuta pe lucrători să se îngrijească de via Sa, iar viei îi dădea capacitatea de a produce și de a menține rodul până la vremea culesului. Tot Domnul Se îngrijea ca timpul să fie prielnic și cerul să dea ploaie la vremea sa. Prin urmare, este adevărat că Stăpânul n-a rămas lângă lucrători să-i supravegheze din aproape, ci îi supraveghea din depărtare, aceștia rămânând permanent înaintea ochilor Săi. Pe de o parte, Dumnezeu respectă libertatea omului, dar pe de alta, îl ajută, deoarece omul fără de Dumnezeu nu poate face nimic (Ioan 15, 4-6: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”).
Dumnezeu ne-a dat darul libertății, ca noi în mod liber să împlinim voia Lui, să alegem între a fi credincioși și recunoscători sau a fi necredincioși și neascultători. El ne dă această posibilitate responsabilă mergând până acolo între a fi lucrători cinstiți și buni sau lucrători vicleni și răi. Tocmai aceasta este semnificația cuvintelor parabolei de astăzi: „Iar el s-a dus departe”. Din cele precizate de Mântuitorul rezultă că Dumnezeu, cu toate că acordă lucrătorilor viei o libertate clară de acțiune, totuși El nu este indiferent față de cei care lucrează în via Sa și nici de vie. Categoric, plecarea Lui departe nu înseamnă că El este indiferent în privința creației Sale sau a felului cum este lucrată via. Dimpotrivă, Dumnezeu are grijă de făpturile Sale, de timpul pe care l-a creat și de vremea când oamenii trebuie să se prezinte la judecata Sa pentru a primi răsplată pentru munca depusă în via Sa. Tocmai de aceea, Stăpânul viei trimite, periodic, oameni ai Săi ca să vadă cum lucrează lucrătorii din vie și dacă via este roditoare sau neroditoare.
Plecarea departe a Stăpânului mai semnifică faptul că Dumnezeu este milostiv și îndelung-răbdător. El nu Se mânie pe om de îndată ce a săvârșit păcatul și nu-l pedepsește imediat, ci, prin diferite mijloace, voiește să-l întoarcă pe calea cea bună a împlinirii poruncilor Sale. Dumnezeu, așa cum spune Sfânta Evanghelie de astăzi, a văzut cum toți cei trimiși de El ca să verifice lucrarea lucrătorilor din vie au fost bătuți sau chiar omorâți, „pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre” (Matei 21, 35). Numai după ce s-au împlinit toate, atunci Dumnezeu, Stăpânul viei, a trimis pe Însuși Fiul Său, ca să vadă cum se comportă și cum lucrează lucrătorii din vie față de El. Tocmai când acești lucrători vicleni și răi trebuiau să fie mai temători de Stăpânul lor, au zis cu îndrăzneală și cutezanță: „Acesta este fiul, adică moștenitorul. Veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui. Și punând mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au ucis” (Matei 21, 38-39). După ce a pronunțat aceste cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos a întrebat pe arhiereii și fariseii care se aflau de față, și la care parabola făcea referire: „Ce va face stăpânul viei cu acești lucrători răi?”. Iar ei au răspuns: „Pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători care vor da roadele la timpul lor” (Matei 21, 41). Ei bine, pentru a le arăta arhiereilor și cărturarilor că lucrătorii răi sunt tocmai ei, Mântuitorul Iisus Hristos le-a zis: „Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va aduce roadele ei” (Matei 21, 43).
Preaiubiți frați și surori,
Stăpânul şi Creatorul nostru, Dumnezeu, a făcut această lume, înainte ca strămoşul nostru Adam să fie făcut din pământ. L-a făcut pe Adam şi i-a dat ca moştenire, lui şi Evei, pământul creat de El şi le-a zis: „Creșteți şi vă înmulțiți şi umpleți pământul şi-l supuneți” (Facerea 1, 28). Este prima poruncă pe care a dat-o Creatorul oamenilor de la facerea lumii. Pe această poruncă se întemeiază dreptul natural şi, apoi, dreptul pozitiv, legislația de toate felurile din întreaga lume. Fiind prima poruncă dată de Dumnezeu, ea se adresează tuturor oamenilor. Porunca priveşte drepturi esenţiale ale ființelor umane, dreptul la existenţă, la moştenire, la stăpânirea şi la folosirea acestui pământ. Acest dar de la Dumnezeu, de a ne naște, de a ne înmulți şi de a moșteni pământul, îl primim prin această poruncă. În virtutea acestui dar, tot ceea ce a creat Dumnezeu este pus la dispoziția noastră şi-l putem transmite de la unii la alţii ca moştenire. Astfel, legea naturală este sădită în firea noastră și se comunică urmașilor noștri pe calea nașterilor. Pornind de la acest dat ontologic, tot omul are drepturi şi cere ca aceste drepturi să fie respectate de cel de lângă el. Totodată, omul a elaborat legi și criterii de gestionare şi transmitere mai departe a bunurilor pe care le-a dobândit și pe care le stăpânește. Evident că în această poruncă Dumnezeu nu S-a exclus pe Sine, ci i-a lăsat pe primii oameni să înţeleagă că a te naște, a creşte şi a stăpâni pământul sunt legate de El, adică depind de Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că noi suntem fiinţe relative şi nu putem exista şi fiinţa, dacă Dumnezeu nu porunceşte ca viaţa să fie în noi şi moștenirea să fie asigurată de porunca Sa divină. Așadar, toate acestea sunt legate de lucrarea lui Dumnezeu, de propria Sa creaţie și de viaţa noastră.
Dreptmăritori creștini,
Dacă în cartea Facerii se vorbeşte despre cosmos şi despre toate câte sunt în el, în Evanghelia de astăzi se vorbeşte despre vița de vie, care are aproape aceleași caracteristici ca pământul creat de Dumnezeu, desigur la o altă scară de înțelegere. Vița de vie completează sau desăvârșește cele spuse în cartea Facerii, pentru că aici este vorba şi despre sângele Fiului lui Dumnezeu, adică de jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a venit în lume ca să mântuiască întregul neam omenesc. În cartea Facerii ni se explică felul cum Adam a ieșit din Rai din cauza neascultării şi a trebuit să-şi câștige existenţa prin sudoarea frunții și să muncească pământul. Urmașii lui Adam sunt aceia pe care Dumnezeu i-a îngăduit ca să-I lucreze via. Dumnezeu nu a ales alţi oameni pentru a lucra agoniseala Sa, via Sa, ci pe cei pe care i-a creat cu mâna Sa și, apoi, i-a luat din lume. Lumea nu a participat la crearea cerului şi a pământului, pentru că omul a fost făcut abia după ce toate au fost gata. El a venit ca un împărat într-o împărăție roditoare și pregătită pentru a-L primi. Cu alte cuvinte, via dată era deja roditoare. Stăpânul a purtat de grijă să o facă să rodească, să construiască teascul în care să zdrobească strugurii, să facă gard împrejmuitor, ca toate să fie rânduite cu porunci şi legi care să fie respectate, aşa cum spune şi psalmistul: „Tu ai poruncit ca poruncile Tale să fie păzite foarte” (Psalmul 118, 4). De bună seamă că şi modul cum trebuia să se comporte omul cu vița de vie era legiferat de Dumnezeu. Adică, să muncești, să te hrănești tu şi să dai şi altora din prisosul tău, să întorci mulțumire către Dumnezeu, care mulțumire se poate concretiza în rugăciune, jertfă şi milostenie. Dar toate acestea au fost nesocotite de către lucrătorii viei. Ba mai mult, atunci când Stăpânul trimitea slugile Sale, care erau tot oameni ca și îngrijitorii viei, lucrătorii au depășit orice măsură şi au omorât pe trimișii lui Dumnezeu. Trimișii lui Dumnezeu au fost prorocii şi drepții, după cuvântul Scripturii: „fost-a om trimis de la Dumnezeu” (Ioan 1, 6).
În parabola pe care am ascultat-o, Domnul amintește ceea ce au spus prorocii David și Isaia (Psalmul 117, 22-23; Isaia 28, 16), care au vorbit despre venirea lui Mesia și despre rolul Lui în lume ca piatră din capul unghiului pe care au nesocotit-o ziditorii, adăugând: „cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma; iar peste care va cădea ea, pe acela îl va spulbera” (Matei 21, 44). Evident, Mântuitorul Iisus Hristos, El este piatra din capul unghiului de care depinde mântuirea sau pieirea oamenilor. Faptul că aceste lucruri sunt adevărate rezultă și din parabola care a fost rostită de Mântuitorul nostru. El a vorbit despre via Sa și despre lucrătorii cei răi după intrarea Lui în Ierusalim, cu puțin timp înainte de pătimirile, de Răstignirea și de moartea Sa pe Cruce. Deci, pilda avea și un conținut profetic, întrucât, la câteva zile după ce a rostit această pildă, Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a dovedit că El Însuși este fiul stăpânului pe care l-au omorât lucrătorii din vie, adică arhiereii, fariseii și cărturarii.
Dreptmăritori creștini,
Cuvântul lui Dumnezeu este armă împotriva a tot ceea ce este rău, dar este şi lege, căci ne învaţă și ne îndeamnă să săvârșim tot lucrul bun. Când Domnul a spus parabola aceasta ne-a vorbit pe înțelesul nostru, ne-a explicat cum trebuie să trăim pentru a moșteni viaţa veșnică. La finalul acestor cuvinte, El ne spune explicit: „De Mă iubiți, păziți poruncile Mele” (Ioan 14, 15). Şi aceste porunci sunt atât legile și învățăturile Lui date lui Moise pe Muntele Sinai, prin Decalog, cât și poruncile evanghelice ale Domnului Iisus Hristos. Evident, Mântuitorul Hristos ne-a dat legea și învățăturile cele noi, care încep de la Fericiri şi până la ultimele sfaturi pe care le-a dat Apostolilor Săi înainte de a Se înălța la ceruri. Firește tot ce ne-a dat Stăpânul vieții, sfaturile, cuvintele și poruncile Sale sunt pentru noi medicamente pentru viața de aici și pentru cea de dincolo. Ele sunt însă şi sabie cu ajutorul căreia tăiem uneltirile diavolului, cel care țese înaintea noastră nenumărate capcane şi mreje ale întunericului. Dar noi, având pe buzele noastre cuvântul lui Dumnezeu, avem puterea de a risipi ispitele diavolului și de a depărta toate meșteșugirile celui rău. Cel mai mare foc curățitor, trebuie să ştim, este Sfânta Liturghie. Cine vine la Sfânta Liturghie se împărtășește și se îndestulează de o lumină cerească pe care nici porțile iadului nu o pot birui. De aceea, noi credem despre Sfânta Liturghie că este coloana de foc a Bisericii Ortodoxe ce călăuzește poporul lui Dumnezeu în mersul lui spre Împărăţia cerurilor. În Sfânta Liturghie, Tatăl Cel ceresc primește jertfa Fiului Său, trimis în lume ca să mântuiască neamul omenesc. Domnul slavei este prezent pe Sfânta Masă junghiat, iar din El curge sângele cel dătător de viață spre adăparea poporului lui Dumnezeu. Tocmai pentru aceasta, parabola din Evanghelia de astăzi trebuie continuată cu evenimentul de la Cina cea de Taină. Lucrătorii viei L-au prins pe Fiul Stăpânului și L-au omorât, dar Domnul a înviat, făcându-ne moștenitori ai Trupului şi ai Sângelui Său, spre viaţa cea veșnică (Romani 8, 17; Tit 3, 7).
Chemarea lui Dumnezeu implică lucrarea de pregătire a oamenilor pentru mântuire, pentru a dobândi viața veșnică fericită din Împărăția cerurilor. Cei care nu lucrează după poruncile Domnului nu vor intra în Împărăția Sa, și nici nu vor putea zădărnici planul Lui de mântuire a lumii. Dumnezeu are un plan de mântuire a lumii și cheamă pe toți oamenii să devină slujitori ai acestui plan, lucrători în via Sa. Dacă cei chemați se dovedesc a fi necredincioși El cheamă pe alții în locul lor, deoarece planul Lui trebuie să se împlinească întocmai, întrucât iubirea Lui este mai tare decât răutatea demonilor și a oamenilor. Firește, este un privilegiu să fii chemat de Dumnezeu să lucrezi în via Sa, dar dacă nu răspunzi iubirii Lui pentru tine, El cheamă la slujire pe alții mai vrednici decât tine, care nu sunt vicleni, nerecunoscători și lacomi. Aceasta este de fapt și semnificația cuvintelor Domnului: „Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va aduce roadele ei”. Din acest punct de vedere, pilda se adresează slujitorilor Legii Vechi, învățătorilor de lege și mai-marilor poporului evreu. Dar, întrucât există întotdeauna și pretutindeni în lumea marcată de păcat nu numai un răspuns pozitiv, ci și un răspuns ostil la lucrarea lui Dumnezeu, pilda din Evanghelia de astăzi ne cheamă și pe noi, slujitorii Mântuitorului Hristos, la multă credință și recunoștință față de poruncile Lui.
Este important să reținem că nimeni nu are dreptul să pună stăpânire pe „Via Domnului”, adică pe Biserica Domnului Hristos, ca și cum ar fi proprietatea lui personală. Apoi, este necesar să nu ne lenevim în a lucra în ogorul Domnului, deoarece vom da seama de modul în care am predicat sau am ascultat Evanghelia Mântuitorului Hristos, am săvârșit sau primit Sfintele Taine, am ajutat pe alții sau am primit ajutorul lor, de felul în care am împlinit sau nu voia lui Dumnezeu în lucrarea noastră. Ca atare, este absolut necesar să nu lucrăm împotriva Evangheliei Domnului. Mântuirea sau viața veșnică nu se dăruiește celor care luptă prin faptele lor rele împotriva Bisericii, a episcopilor, preoților și credincioșilor ei. Este adevărat că din acest punct de vedere slujitorii Sfintelor Altare au o mare obligație să fie credincioși și ascultători Mântuitorului Iisus Hristos și să nu smintească în niciun chip pe cineva cu faptele lor. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață în acest sens: „Deci cu cât cunoști mai mult, cu atât ești mai mult pedepsit. De aceea, episcopul sau preotul care face același păcat ca și mireanul nu primește pedeapsa mireanului, ci o pedeapsă mult mai grea” (SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei 28.4, în coll. PSB, vol. 23, traducere de pr. prof. Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p. 340). Păstorii de suflete au o răspundere mare pentru mântuirea sufletelor lor și a credincioșilor încredințați lor, dar și mirenii sunt obligați să asculte glasul Evangheliei propovăduit de păstorii lor sufletești. Așadar, fiecare dintre noi va răspunde în fața lui Dumnezeu, „Stăpânul viei”, potrivit roadelor duhovnicești pe care le oferim Mântuitorului prin lucrarea noastră luminată și ajutată de harul Său.
Preaiubiți ascultători,
Lăcomia lumii, lipsa de grijă faţă de lucrurile ce ne-au fost date spre bună folosință, indiferența faţă de creația în Dumnezeu, toate acestea vor fi judecate la sfârșitul veacurilor. Cel care vrea să moștenească viața veșnică are obligația să păstreze în sufletul său Duhul lui Dumnezeu: „Duhul să nu-L stingeți” (1 Tesaloniceni 5, 19). Dar cum putem noi să stingem Duhul lui Dumnezeu? Mai întâi trebuie să stingem mânia din sufletul nostru și iubirea de avuție. Să biruim pofta cea rea și iuțimea care se manifestă prin cuvinte de ocară, drăcuieli, înjurături, blesteme, fapte rele, într-un cuvânt lipsă totală de preocupare faţă de suflet. Toate aceste păcate și patimi sunt ispitiri și uneltiri ale diavolului pentru a stinge lumina din sufletul nostru, lumină primită prin Taina Sfântului Botez.
Ca să biruim pe cel rău avem nevoie să ne îngrijim de sufletul nostru. Acesta ca un pământ roditor, are nevoie să fie arat cu plugul credinței și semănat cu ostenelile rugăciunilor și ale postului. El devine astfel o țarină bineplăcută lui Dumnezeu, arată prin cuvântul Său evanghelic, însămânțată prin poruncile Domnului şi udată cu lucrarea Duhului Sfânt. Omul ajutat de harul divin primește darul bucuriei mântuirii și arvuna Împărăției cerurilor. Ca atare, sarcina noastră este de a ne îngriji de acest răsad sfânt al învățăturii Mântuitorului, ca să crească şi să odrăslească în interiorul nostru spre a aduce roadă însutită şi înmiită. Deci, sămânţa cea bună, sădită în țarină bună şi îngrijită cu dragoste şi credinţă aduce rod bogat binecuvântat de Tatăl Cel ceresc și răsplătit cu viața veșnică (Luca 8, 8). De bună seamă, Dumnezeu este Acela Care face să crească sămânța în interiorul nostru, care face să odrăslească în viaţa noastră rodul cel aducător de mântuire şi să se înnoiască permanent în sufletul nostru. Așadar, noi avem îndatorirea să-I dăm grija noastră lui Dumnezeu, să-I dăm sufletul şi inima noastră Stăpânului, care de fapt sunt tot daruri ale Lui, să I le încredințăm, aşa cum Domnul nostru Iisus Hristos Și-a încredințat duhul Tatălui ceresc: „Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu” (Luca 23, 46). Dacă ne vom încredința cu totul lui Dumnezeu, vom avea fără îndoială parte de slava dumnezeiască și de fericirea de a fi pururea cu Domnul în viața veșnică.
Să aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru via Sa pe care ne-a încredințat-o s-o lucrăm. Să ne închinăm şi să ne rugăm Lui când ne așezăm şi când ne ridicăm de la masă, când plecăm şi când venim de la serviciu. Să fim recunoscători Bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să trăim şi ziua aceasta, spre slava Lui şi spre mântuirea noastră. Dacă vom fi mulțumitori şi recunoscători, vom ajunge să fim binecuvântați de Tatăl Cel ceresc, Care ne va spune la sfârșitul veacurilor: „Bine slugă bună şi credincioasă, peste puține ai fost pusă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21). Amin!
† DR. IRINEU POPA,
Arhiepiscopul Craiovei, Mitropolitul Olteniei, Membru de onoare al Academiei Române,
„Cuvântul Tău, Doamne, rămâne în veac. Omilii la Duminicile de peste An”. Editura Academiei Române, Bucureşti, 2022, pp. 294-303.