Cuvântul de învăţătură al ÎPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci a Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos (Marcu 8, 34-38; 9, 1)

În Sfânta Evanghelie de astăzi, după Înălțarea Sfintei Cruci, Sfântul Evanghelist Marcu ne spune: „Cel care doreşte să vină după Mine, zice Domnul, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Mântuitorul Hristos, cum vedem, pune în faţa noastră o dorinţă firească a fiecărui om: a merge după Domnul nostru. Dorinţa este semnul că noi vrem, că dorim să ajungem la viaţa cea veşnică. Dorinţa este specifică omului înţelept şi raţional, care vrea să facă ceva bun și de folos sufletului său. Având în vedere dorința omului, de multe ori, Mântuitorul Hristos a întrebat pe cei care veneau la El să se vindece: „Vrei să te faci sănătos?”. La care aceia răspundeau: „Da, Doamne, doresc!”. Şi după dorința și credința acestora Mântuitorul Hristos îi făcea sănătoşi de orice boală erau cuprinși. Deci, dacă doreşte cineva să vină după Mântuitorul Hristos, trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-I urmeze Lui. Prin urmare, lepădarea de sine înseamnă, în primul rând, îndepărtarea mândriei și a slavei deşarte din mintea și inima noastră. Aceste dorinţe păcătoase întunecă voinţa omului și o umple de toate grijile lumeşti, împiedicându-l pe om să se apropie de Dumnezeu. Dacă omul nu va ajunge să fie aşa cum îi cere Mântuitorul Hristos, nu va putea intra în viaţa cea fericită, unde este locașul celor ce se veselesc. Apoi, de îndată ce s-a lepădat de sine, omul trebuie să ia şi crucea sa, adică să accepte să primească cu bună dorinţă şi cu bucurie tot ceea ce-i oferă Dumnezeu, pentru mântuirea lui. Unora Dumnezeu le dă suferinţă, altora osteneală, altora le dă putere să meargă tot mai sus în Împărăţia Cerurilor. Dar toate aceste daruri sunt îmbrăcate în haina ostenelii, a nevoinţelor şi a râvnei după Dumnezeu. Să ne aducem aminte că atunci când Sfinţii Apostoli au lăsat toate şi au urmat Mântuitorului Hristos, dorind să ştie care va fi răsplata lor, au primit un răspuns pe măsură: „la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19, 28). Altădată Mântuitorul a oferit celor care L-au întrebat: „dar noi ce vom lua?”, „voi veţi primi plata în ceruri”, sau „plata voastră multă este în ceruri”. Aşadar, atunci când spunem la Sfânta Liturghie „toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm” şi când spunem „toată viaţa noastră lui Dumnezeu să o dăm” şi răspunsul nostru „Ţie, Doamne”, noi lăsăm pe Dumnezeu să intre în sufletul nostru şi să lucreze în el după voia Sa cea sfântă. Astfel, spunem și în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Facă-se voia Ta”, adică, „Doamne, fie voia Ta spre noi precum am nădăjduit şi noi întru Tine”. Prin urmare, dacă lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră, în mod sigur că existenţa noastră pe acest pământ va fi una fericită, căci Părintele nostru Cel din ceruri nu ne dă nimic care să ne primejduiască sănătatea, nu ne dă nimic care să ne osândească, să ne împovăreze, ci, dimpotrivă, ne oferă linişte şi pace, aşa cum ne spune: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel Ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Mt. 6, 26, 28, 29). În altă parte adaugă iarăși Domnul: „Puţin, credincioşilor, oare pentru voi Tatăl Cel Ceresc nu se sârguieşte mai mult decât pentru acestea?” (Mt. 6, 30). Fără îndoială că Ziditorul ne-a aşezat deasupra creaţiei Sale, mai presus de creaturile Sale. Dar pentru ca să ajungem la El trebuie să ne lepădăm de noi înșine, cum zice Domnul: „cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Mc. 8, 35). Aceasta înseamnă că acela care va căuta să-şi protejeze sufletul său, acela îl va pierde. Înţelegem de aici că sufletul este partea cea mai importantă a fiinţei noastre. Este foarte important să înțelegem că Sfânta Cruce este în viața fiecărui credincios. Așa cum viața se naște din iubire, din cruce se naște o nouă viață care are ca fundament învierea. Crucea descoperă bogăția de daruri și de înțelesuri, iar învierea le întărește prin harul Mântuitorului Iisus Hristos. Ea este descoperirea iubirii dumnezeiesti a Tatălui Ceresc și a purtării de grijă a Domnului Hristos pentru mântuirea noastră. Crucea poartă în sine și reunirea noastră în Domnul nostru și stă la umbra și la lumina învierii Lui. Astfel, jertfa Domnului nostru Iisus Hristos și ispășirea de păcatele noastre sunt pe drept cuvânt o plinire a dreptății dumnezeieşti. Ea este totodată și sfințirea firii noastre prin biruirea morții și stricăciunii care au intrat în natura noastră prin păcatul strămoșesc. Și odată cu acestea, încă și mai profund decât acestea, Sfânta Cruce poartă, prin înviere, sensul ei final și esențial creator care a fost întrerupt de păcat, prin oprirea de la pomul vieții. Astfel, credinciosul urcă spre Dumnezeu și se împărtășește de roadele învierii, intrând astfel într-o nouă viață, viața Trupului Tainic al Domnului.

Domnul nostru Iisus Hristos ne spune în Evanghelia de astăzi: „Cine va căuta să-și scape viața sa o va pierde; iar cine o va pierde, o va dobândi” (Luca 17, 33). Desigur, nu este vorba despre pierderea vieții noastre, de desființarea persoanei noastre sau a chipului dumnezeiesc din noi, mai ales că „Fiul Omului n-a venit să piardă pe om, ci să-l mântuiască” (Luca 9, 55). Deci, este vorba de lepădare de iubirea de sine pătimașă, de alungarea din suflet a răului, adică a ceea ce a devenit stricăcios în noi, „ca astfel ceea ce e muritor să fie înghițit de viață” (II Corinteni 5, 4). E vorba, mai precis, de răstignirea omului celui vechi pentru a dobândi în schimb viața ce veșnică. „A muri pentru Mântuitorul Hristos este un câștig” (Filipeni 1, 21), ne spune Sfântul Apostol Pavel. Însuși Domnul ne spune că „grăuntele de grâu dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). Aceasta înseamnă că moartea față de păcat este o îmbogățire a persoanei, a vieții; este o nouă stare a trupului nostru care în Domnul nostru Iisus Hristos Cel Înviat devine „duhovnicesc, nestricăcios și nemuritor” (1 Corinteni 15, 44), cum ne spune Sfântul Apostol Pavel. Fără îndoială, în această experiență duhovnicească, Sfânta Cruce e calea și ușa spre viața cea nouă în Mântuitorul Iisus Hristos. Pentru aceasta Biserica cinstește dumnezeiasca Cruce, zicând: „Bucură-te cruce vistierul vieții; bucură-te cruce vasul luminii; bucură-te cruce ușa tainelor…!”. Și întrucât în timpul Răstignirii, Domnul fiind îndemnat de iudei să se coboare de pe cruce: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu coboară-Te de pe cruce” (Matei 27, 42), rezultă că numai prin răbdarea crucii ne vine mântuirea. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește acest episod, zicând: „Domnul, tocmai pentru aceasta nu Se coboară de pe cruce, pentru că este Fiul lui Dumnezeu. El pentru cruce a venit! A învia e cu mult mai mult decât a Se coborî de pe cruce”, adică a se coborî și a se întoarce la moarte și stricăciune. Evident, Sfânta Cruce este în acest caz pomul vieții și al nemuririi care aduce după sine învierea de la sfârșitul veacurilor, când vom intra în Împărăția cerurilor și acolo pururea cu Domnul vom fi (I Tesaloniceni 4, 17).

Fără îndoială, că dacă ne gândim cu luare aminte la cei care mor am vedea că sufletul este lucru ce-i lipsește omului, când el pleacă din lumea aceasta. Dacă ar avea sufletul în sine omul ar fi așa cum suntem noi: ar respira, ar gândi, ar vorbi şi ar merge pe picioare. La ceasul morţii, sufletul iese din trup şi se duce la Dumnezeu. În acest sens, foarte important pentru viaţa noastră este grija faţă de suflet. Prin urmare, întreaga noastră existenţă pământească trebuie păzită prin rugăciune, post, înfrânare, citirea Sfintelor Scripturi, prin milostenie, prin venirea la Biserică, prin Sfânta Cruce şi prin toate lucrurile sfinte pe care Domnul ni le dăruieşte spre ajutor, pentru a putea depăşi ispitele vrăjmaşului. Pe de altă parte, dacă încercăm să ne umplem viaţa cu plăcerile pământeşti (mâncare, băutură, odihnă peste măsură şi alte lucruri trecătoare), vom pierde negreşit sufletul. Dar cum se poate întâmpla aceasta? Prin viclenia diavolului. Aşadar, cel care nu socotește trebuincioase ale sufletului său pentru viaţa veşnică, îl va lăsa pradă vrăjmaşului care îl va lua şi îl va arunca în focul cel veşnic. Mântuitorul Hristos ne-a așezat să fim mai presus de toate lucrurile din această lume şi ne-a făcut stăpâni peste patimi prin mintea şi voinţa noastră. El ne-a dat putere să dispunem de gândurile și sentimentele noastre. Vrei să-L păstrezi pe Stăpânul în inima ta? – spune Domnul, atunci „ţine poruncile”, ţine Cuvântul lui Dumnezeu în cugetul și gândul tău! Dacă vrei să-l pierzi? Totul depinde de tine: dă-i mâncare şi băutură sufletului tău şi vieţii tale mai mult decât trebuie şi vei ajunge în focul iadului.

Cel care ne îndeamnă totdeauna să ne supunem gândurilor rele este diavolul. El, după ce ne ademenește la păcat, ne scrie în cartea lui şi ne va acuza la Înfricoşata Judecată. Atunci ne va acuza înaintea Dreptului Judecător cum în cutare timp n-am fost cu mintea la rugăciune, n-am fost la Biserică, am hulit, i-am vorbit de rău pe alţii, i-am judecat şi le-am făcut atâtea greutăți de ocară. Toate aceste păcate nu aduc decât pierderea stării de bine a sufletului și osândă veșnică. În schimb, cel care doreşte să dobândească viaţa veşnică, acela poartă de grijă permanent de felul cum poate împlini porunca lui Dumnezeu, care zice: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău, din tot cugetul tău, din toată inima ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37). Prin urmare, a iubi pe Dumnezeu înseamnă a nu te lega cu inima de lucrurile pământeşti. „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 37). De aceea, nu trebuie să ne lipim cu inima de lucrurile acestea, şi când vrem să facem milostenie, să facem din tot sufletul, când vrem să mergem la Biserică, să nu rămânem acasă nici dacă vin în vizită la noi tata, mama, copiii. Cine stă acasă duminica şi în zi de sărbătoare și nu vine la Biserică, acela nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi nici pe aproapele său. Cine se îngrijeşte de sufletul său, acela se îngrijește și de mântuirea sa. Desigur, omul credincios se hrăneşte duhovniceşte din Sfânta Liturghie, din rugăciune și din harul Sfintelor Taine. El se străduiește să vină la Biserică pentru sufletul său și pentru că îngerul său păzitor îl însoțește în această faptă duhovnicească. Sfântul înger nu poate să lipsească de la jertfa dumnezeiască, aşa cum ne spune rugăciunea de la Sfântul Maslu, „Sfinții Îngeri doresc să privească și să audă glasul Evangheliei Domnului Dumnezeu și să vadă cu ochii lor chipul Sfintei Jertfe și să se îndulcească de dumnezeiasca și Sfânta Liturghie”. Deci, „cei care urăsc Sionul”, adică Biserica, „ruşinaţi vor fi de Domnul”, cum spune cântarea.

Mântuitorul Iisus Hristos ne spune, așadar, în Evanghelia de astăzi să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu, iar toate celelalte se vor adăuga nouă. Dar dacă vom pierde sufletul, am pierdut totul, am pierdut atât sufletul cât și întreaga noastră viaţă. Deci, ce va da omul în schimb pentru sufletul său, adică pentru viaţa sa? Cu ce vom răscumpăra viaţa aceasta, care este și aşa de scurtă și atât de plină de necaz? Trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu mai mult decât respirăm şi să venim la Sfânta Biserică mai mult decât alergăm la nevoile noastre cotidiene! Oricum trebuie să știm că atunci când mergem la Biserică, paşii noştri ne sunt număraţi de îngerul nostru păzitor. Așadar, ori de unde venim, de departe sau de aproape, să alergăm la Sfânta Liturghie, ca la singura noastră scăpare de ispitele diavolului. Aici, în sfântul lăcaş, vrăjmaşul nu mai are putere, săgețile lui sunt respinse, iar durerile ne sunt vindecate de puterea Duhului Sfânt. Astfel, toate cererile ne sunt împlinite, pentru că Dumnezeu ne ascultă şi ne răsplăteşte cu darurile Sale cele bogate pentru nevoinţele și lacrimile noastre. Biserica să ne fie întotdeauna locul de întâlnire cu Dumnezeu, de pace şi de rugăciune. Dacă vom căuta iubirea lui Dumnezeu în Sfânta Biserică, de bună seamă că vom fi răsplătiţi să locuim în Casa Cerească a Tatălui. De asemenea, să ne rugăm Bunului Dumnezeu ca viaţa noastră să fie plăcută Lui. Dacă vrem să fim cu Domnul în ceruri, trebuie să împlinim poruncile lui, adică să ne ostenim și să ne înfrânăm de la gânduri și vorbe deșarte. Să potolim patimile trupului cu postul și rugăciunea. Să citim mai des din Sfintele Scripturi şi să ne străduim să plăcem lui Dumnezeu prin săvârșirea lucrurilor bune şi ziditoare de suflet. Fiecare să aibă în casa sa Psaltirea din care să citească permanent nu numai atunci când este în nevoi. Este foarte important să aveţi o lumânare acasă, să o aprindeţi când sunteți în necazuri, când sunt fulgere, trăsnete, când aveţi spaimă sau când aveţi de rezolvat ceva important în viața dumneavoastră. Toate aceste fapte de evlavie ne ajută să ne ridicăm mintea la ceruri ca Preabunul Dumnezeu să reverse harul Său cel bogat peste noi. Să rugăm pe Bunul Dumnezeu să înscrie numele noastre în cartea nemuririi, ca acolo să fim împreună cu toți sfinții! Amin!