Cuvântul de învăţătură al ÎPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica a XVIII-a după Rusalii, Pescuirea minunată (Luca 5, 1-11)

În Sfânta Evanghelie de astăzi am ascultat cu toţii istorisindu-se despre o minune pe care Mântuitorul Iisus Hristos a săvârşit-o înaintea Sfinţilor Apostoli, la Marea Tiberiadei. Aici, în Galileea, în partea de nord a Israelului, Mântuitorul Iisus Hristos a venit şi a văzut trase lângă mal două bărci. Într-una din corăbii era Simon Petru, iar în cealaltă erau Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu. Mântuitorul S-a adresat lui Simon Petru şi i-a poruncit să îndepărteze corabia de mal. După aceasta S-a aşezat în corabie ca să vorbească mulțimilor adunate, ca de fiecare dată, să asculte cuvântul lui Dumnezeu.

Sfântul Evanghelist Luca ne arată că erau două corăbii oprite lângă țărmul lacului Ghenizaret, numit și Marea Galileii, iar pescarii care ieșiseră din corăbii curățau mrejele. Domnul nostru Iisus Hristos a intrat în corabia Sfântului Petru și a cerut acestuia să îndepărteze puțin corabia de la țărm, pentru ca El stând în corabie să învețe mulțimile adunate pe malul lacului. Astfel, mai întâi, El a învățat mulțimile binevestindu-le Evanghelia Împărăției cerurilor. Predica Sa din corabie preînchipuia bineînțeles taina Bisericii prezentă în lume. Biserica a fost întemeiată de Domnul ca o corabie pe mare. Ea este corabia mântuirii care ne trece din lumea aceasta, unde viața noastră este amestecată cu păcatul și cu moartea, pe tărâmul celălalt al existenței, în viața veșnică, unde „nu este durere, nici întristare, nici suspin”. Când vom ajunge la Dumnezeu vom avea odihnă în Împărăția Lui, care este „dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Despre aceste lucruri a vorbit Domnul Iisus Hristos stând în corabie și propovăduind mulțimilor Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, prevestind prezența și lucrarea Sa în Biserica Sa, de-a lungul veacurilor. Sfântul Ciprian al Cartaginei ne spune că: „de vreme ce nici corabia lui Noe nu a fost nimic altceva decât taina Bisericii lui Hristos, care atunci, când toți cei de afară piereau, i-a izbăvit numai pe aceia, care erau înlăuntrul ei, noi suntem învățați deslușit că trebuie să veghem la unitatea Bisericii, după cum a spus și Petru: Astfel și pe noi în chip asemănător ne va mântui Botezul (Matei 16, 19), arătând că, în felul în care cei care nu au fost cu Noe în corabie, nu numai că nu au fost curățiți și mântuiți prin apă, ci pe dată au pierit în acel potop, tot astfel și acum, cei care nu sunt cu Hristos în Biserică vor pieri afară” (SF. CIPRIAN AL CARTAGINEI, Scrisori, traducere de prof. Ion Diaconescu și prof. dr. Ovidiu Pop, prefață de prof. I. Diaconescu, București, Editura Sophia, 2011, p. 402).

Mântuitorul Hristos vorbea mulțimilor şi acestea ascultau cuvântul Său. Dar, ca să arate că şi peștii ascultau cuvântul Domnului, Mântuitorul, la un moment dat, a spus Sfinţilor Apostoli, şi mai cu seamă Sfântului Petru, ca să arunce mreaja în mare şi să pescuiască. Sfântul Apostol Petru, nedumerit de această poruncă, i-a spus: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (Luca 5, 5). Dar pentru că Apostolul era ascultător, deși nu era pe deplin convins, a făcut precum i s-a poruncit. De îndată ce au aruncat mreaja în apă, au pescuit atât de mulți pești, încât aproape că se rupea mreaja de mulțimea peștilor. De aici, Petru a înțeles că Mântuitorului Iisus Hristos Se adresează tuturor făpturilor Sale, chiar şi peștilor. Dacă oamenii ascultă cuvântul lui Dumnezeu, şi peștii ascultă și toată creația. În cazul de față, peștii ascultau cuvântul Domnului că se aflau lângă corabie. Atunci când Petru a aruncat cu mreaja, peștii au auzit cuvântul Mântuitorului și s-au grăbit să intre în mreaja Apostolilor. Sfântul Petru a ascultat de cuvântul Domnului, chiar dacă în mintea lui, știa că peștii se prind noaptea şi că ziua peștii niciodată nu vin în mreajă. Dar, ca să ne arate că el este ascultător faţă de Învățătorul său, a împlinit această poruncă și a dus-o la bun sfârșit. Aşadar, Sfântul Petru, împotriva practicii bazată pe experiență, aruncă mreaja în apă şi prinde o mulțime de pești. Se minunează foarte tare și îşi dă seama că, de data aceasta practic, cuvintele Mântuitorului sunt cu adevărat cuvinte veșnice şi nu pot fi niciodată tăgăduite. Deci, nu se îndoiește de data aceasta Sfântul Petru şi ascultă cuvântul lui Dumnezeu pentru că și-a dat seama că trebuie să împlinească cele spuse de Domnul. Și iată ce răsplată i-a venit!

Într-adevăr, ce poate să urmeze după o asemenea minune, decât o uimire şi o teamă fără de margini. O uimire pentru că Dumnezeu poate să poruncească şi peștilor și aceștia să asculte de glasul Său. Apostolul a văzut că peștii au ascultat de Dumnezeu și au intrat în mreajă, chiar dacă nu au raţiune. Ei au arătat prin această ascultare că au fost creați de Dumnezeu spre hrana Apostolilor și a acelora care îi însoțeau. Apoi pe Sfântul Petru l-a apucat un fior de teamă când a văzut că în faţa lui este Însuşi Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului. Totodată, el a realizat că cel din fața sa este cu adevărat Dumnezeu că numai El poate să poruncească şi făptura să asculte. Înțelege de asemenea că de acum înainte trebuie să asculte de Domnul, lăsând cuvântul său pe planul al doilea, chiar dacă provenea dintr-o experiență îndelungată.

Cu teamă şi frică, Sfântul Apostol Petru spune Domnului: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5-8). Iată cum uimirea în faţa adevărurilor divine se transformă în smerenie şi în ascultare, cum minunea l-a transformat pe Apostol într-unul din cei mai mari propovăduitori ai tainelor Fiului lui Dumnezeu întrupat şi ale minunilor Lui. Pentru asemenea minuni, nu putem decât să ridicăm mintea la Dumnezeu şi să spunem cu profetul Ieremia: „Nimeni nu este ca Tine, Doamne! Mare eşti Tu şi mare este puterea numelui Tău!” (Ieremia 10, 2). Deci, minunea Mântuitorului Iisus Hristos trebuie şi merită să fie aşezată în cămara sufletului nostru. Ori de câte ori ascultăm această Sfântă Evanghelie este necesar să reținem cuvântul Domnului şi să-l păstrăm în sufletul nostru cu multă atenție. Cuvântul Lui este hrana şi mângâierea sufletelor noastre. Deci: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Noi ca oameni învăţăm proverbele înțelepților şi le folosim atunci când avem nevoie. Învăţăm cuvintele spuse cu dragoste şi delicatețe de cineva apropiat sufletului nostru şi le reținem la inimă toată viaţa noastră. Uneori un cuvânt înţelept sau un cuvânt de mângâiere poate să ne vindece de multe îndoieli și suferințe, alteori poate să ne îmbărbăteze sau poate să ne întărească în deciziile noastre. Dar cuvântul lui Dumnezeu este cu atât mai mult. Cuvântul dumnezeiesc este ziditor și sfânt, el lucrează în sufletul nostru transformarea noastră lăuntrică. De aceea cuvântul lui Dumnezeu trebuie să îl avem în noi ca să ne ajute la mântuirea sufletelor noastre. Cuvântul Evangheliei a transformat lumea, Apostolii ducând cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos la toate neamurile ceea ce a schimbat firea oamenilor. Din pescari au devenit Apostoli, din păgâni au devenit mucenici, din neștiutori de carte au devenit propovăduitori ai Evangheliei și mărturisitori ai lui Dumnezeu. Cei care s-au convertit dintre neamuri s-au făcut creștini şi au învățat că Mântuitorul Iisus Hristos este Acela Care permanent ne cheamă la Sine și ne sfătuiește, ne îndeamnă şi ne conduce pe calea mântuirii. El este Cuvântul vieţii veșnice, cum spune Sfântul Apostol Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veșnice” (Ioan 6, 68). Aşadar nu ne vom putea duce la nimeni să primim cuvânt mai bun și să ne învețe mai bine decât Mântuitorul Iisus Hristos. Pe acest cuvânt de viață dătător îl avem pe buzele noastre în rugăciune și în cântare la Biserică. Pentru că este atât de necesar pentru viața noastră avem nevoie să destupăm urechile ca să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, care este iubire, lumină, înţelepciune. El ne dă consistență existenţei noastre chiar şi când suntem săraci, asupriți, necăjiți, înfometați sau batjocoriți de alţii.

Sfântul Petru era un pescar iscusit, experimentat care știa cum se prinde peștele noaptea, dar știa și ce înseamnă răbdarea și osteneala. Dacă o noapte întreagă nu a prins nimic, acum, istovit de puteri și oarecum trist că nu a avut nicio izbândă, Petru pescarul nu are prea mare speranță că va putea pescui vreun pește. Evanghelia nu ne spune că Petru s-ar fi îndoit, dar nici nu ne spune că ar fi fost foarte încrezător, ci doar a ascultat, din respect și din smerenie, de porunca Mântuitorului Hristos. Chipul smereniei lui este ascultarea de Domnul Hristos fără să pună vreo întrebare, fără să ceară vreo explicație și fără să înțeleagă pentru moment ce va urma. Nu știa ce se va întâmpla. El a ascultat de Învățătorul său doar pentru că Îl iubea și recunoștea că El este Mesia Care avea să vină pentru mântuirea lumii. Aceasta era o smerenie obișnuită a ucenicului Domnului, deși nu înțelegea ce va urma și nici nu avea multă speranță că va reuși să prindă pește. Nici pe departe nu se gândea Sfântul Petru că odată cu pescuirea minunată se va schimba și viața sa. El doar a ascultat pe Mântuitorul nostru zicând: „La porunca Ta, voi arunca mreaja”.

După această minune, Sfântul Apostol Petru, copleșit de aceasta a spus cu smerenie: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. Smerenia înseamnă ascultare fără a cere explicații, iar ascultarea înseamnă iubire. El s-a înspăimântat după această minune, deși în mod obișnuit, nimeni nu se înspăimântă sau se teme după o mare izbândă, ci se bucură. Spaima Sfântului Petru și a celor dimpreună cu el a apărut după ce și-au dat seama că pescuirea neașteptată nu era ceva obișnuit, ci o minune săvârșită prin puterea cuvântului lui Dumnezeu, ca urmare a ascultării smerite a lui Simon Petru față de Domnul Iisus Hristos. Vedem că primele cuvinte ale Sfântului Apostol Petru nu au fost cuvinte de mulțumire, cum era firesc, nici cuvinte de bucurie, ci o puternică și profundă conștiință a păcătoșeniei sale în fața lui Dumnezeu Cel Sfânt. Evident, Sfântul Petru nu a cerut ca Mântuitorul să plece de la el, ci a arătat o profundă plecăciune față de cele întâmplate cu pescuirea minunată.

În această nedumerire a sa, el ne este exemplu că ori de câte ori ne rugăm lui Dumnezeu și primim răspuns rugăciunilor noastre să fim cu mulțumire şi cu smerenie înaintea lui Dumnezeu. Ca și el și noi trebuie să spunem întotdeauna: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul sufletului meu şi numai zi un cuvânt şi viaţa noastră se va face fericită”. Această teamă sfântă și plină de smerenie este exprimată în spațiul sacru al Bisericii Ortodoxe când ne apropiem de Sfânta Masă a Sfântului Altar, care simbolizează mormântul Domnului Hristos și tronul Său de slavă. De aceea, în timpul Sfintei Liturghii Euharistice, înainte de Împărtășanie, ne închinăm până la pământ în fața Sfintei Mese și zicem: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul!”. Deci, vedem în cuvintele și gesturile Sfântului Apostol Petru din Evanghelia acestei Duminici atitudinea pe care trebuie să o avem când ne întâlnim cu Hristos, Dumnezeu-Omul, prezent în Sfânta Euharistie.

Pescuirea minunată a schimbat viața Sfântului Petru: din pescar a devenit Apostol propovăduitor al Evangheliei Domnului. Numai în stare de ascultare smerită și de împlinire a poruncilor Domnului, el a putut simți sfințenia lui Dumnezeu care contrastează cu păcătoșenia sa. Văzând smerenia și teama Sfântului Petru, Mântuitorul Iisus Hristos i-a spus imediat acestuia: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Luca 5-10). Domnul Hristos îl îndeamnă astfel pe Apostolul smerit, temător și uimit de măreția minunii să fie încrezător și curajos pentru sine și pentru alții pe care-i va îndrepta pe calea pocăinței. Astfel, pescuirea minunată a fost lucrare de pregătire a ucenicilor Domnului Iisus Hristos ca să înțeleagă că lucrarea lor viitoare trebuie să se bazeze mai întâi pe puterea harului dumnezeiesc, nu pe forțele proprii. După această minune, Sfântul Apostol Petru și cei împreună cu el, Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu, Îl urmează pe Mântuitorul cu multă convingere și bucurie: „și trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul și au mers după El”. Înțelegem, de aici, că Evanghelia de azi se referă, în mod direct, la taina Bisericii.

Corabia din Evanghelie preînchipuie Biserica Domnului Hristos ca spațiu al mântuirii, ca adunare a oamenilor în iubirea mântuitoare a Tatălui ceresc. De aceea, majoritatea bisericilor, ca lăcașuri de cult, din primele veacuri și până acum, se construiesc în formă de corabie (chiar dacă, mai târziu, corabia a luat forma crucii), iar turla principală ține loc de catarg, purtând în vârf Sfânta Cruce. Mântuitorul Hristos Cel răstignit și înviat conduce tainic această corabie a mântuirii. El stă la cârma Bisericii pentru că El este Capul Bisericii, iar noi suntem mădulare ale acestui organism. Pentru mântuirea credincioșilor cuprinși în Trupul Său tainic, El cheamă la lucrarea Sa slujitori care binevestesc lumii Evanghelia vieții veșnice și îndrumă pe calea mântuirii pe cei ce cred în El și sunt botezați în numele Preasfintei Treimi. De asemenea, în Biserica Mântuitorului Hristos, sfințirea oamenilor se realizează prin harul lui Dumnezeu. Ceea ce învață Sfântul Apostol Petru prin pescuirea minunată în largul mării este un capitol referitor la lucrarea bisericească care începe mai întâi prin harul sau ajutorul lui Dumnezeu și apoi priceperea noastră omenească. Cât timp Sfântul Petru a contat doar pe priceperea sa, pe forța sa fizică și pe iscusința sa de a pescui, nu a prins nimic.

Să nu ne temem niciodată de necazurile vieții şi să primim chemarea Mântuitorului Iisus Hristos de a fi creștini adevărați. Dumnezeu ne cheamă în diferite moduri şi în diferite momente. Ne cheamă să fim preoți, ne cheamă să fim episcopi, ne cheamă să fim demnitari, ne cheamă să fim slujitori ai oamenilor, dar să nu uităm niciodată că ne cheamă în primul rând să fim oameni credincioși. Deci, a fi creştin e cu adevărat un lucru şi mai mare. Şi a fi sfânt este chiar un lucru dumnezeiesc. Mântuitorul Hristos a săvârșit minunea pentru cei care au lucrat toată noaptea, pentru niște pescari harnici, care s-au ostenit din greu. Întrucât Domnul i-a aflat în stare de osteneală și de smerenie, le-a și dăruit ajutorul Său care face minuni. Un mare părinte bisericesc, Sfântul Isaac Sirul, spunea: „Dumnezeu ne dăruiește harul Său pentru smerenia care vine din multe osteneli”. Așadar, noi vom primi harul Duhului Sfânt după multă priveghere, post și rugăciune. După aceste nevoințe Dumnezeu va cântări râvna noastră și ne va răsplăti osteneala. De exemplu, cineva se străduiește să facă o lucrare mare cu scop nobil, dar nu mai ajunge să o termine; intervine o situație neprielnică și toată lucrarea a eșuat. Totuși, ceea ce respectivul om nu poate înțelege, lucrarea lui Dumnezeu la un moment dat se va lumina, când Dumnezeu îi va împlini cererea. Ca atare, ajutorul lui Dumnezeu se dăruiește celor ce prin rugăciune cu smerenie și iubire de Dumnezeu, duc până la capăt osteneala lor în răbdare multă. Numai când omul recunoaște că are nevoie de harul lui Dumnezeu, el poate deveni slujitor al lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Deci, chemarea de astăzi trebuie să ne răsune în sufletul nostru că şi pe noi ne-a ales Dumnezeu să fim ucenicii Săi, deşi nu am avut niciun merit în această alegere. Nu am făcut nicio faptă bună pentru a fi vrednici de această demnitate, mai ales că dreptatea noastră nu este decât ca o cârpă lepădată. Dar, totuşi, din iubire de oameni Dumnezeu ne-a făcut să fim frați ai Fiului Său și slujitori ai tainelor Sale. Datorită acestui fapt, noi suntem copii ai Tatălui ceresc şi frați ai Mântuitorului Iisus Hristos chemați ca să slujim Bisericii, să slujim unii altora ca întru credinţă şi cu dragoste să mărturisim pe Preasfânta Treime.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simțim puterea Lui când Îi cerem ajutorul, să nu deznădăjduim niciodată, chiar dacă nu se împlinește dorința noastră când voim noi și cum voim noi. Să învățăm că înțelepciunea Lui este mai mare decât înțelegerea noastră, puterea Lui este mai mare decât slăbiciunile noastre, iar harul Lui și sfințenia Lui sunt izvor nesecat de lucrări minunate și mântuitoare, în Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvin slava şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin!