Cuvântul de învăţătură al ÎPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica a XX-a după Rusalii, Învierea fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-16)

În Evanghelia Duminicii de astăzi învățăm despre milostivirea lui Dumnezeu față de oamenii îndurerați și puterea Lui de a învia pe cei morți. Mântuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat, cunoaște desăvârșit pe fiecare om, durerea și măsura răbdării lui. Minunea despre care am auzit vorbindu-se nu s-a făcut la cererea cuiva. Nimeni nu L-a invitat pe Domnul Iisus Hristos împreună cu ucenicii Săi, în acest sat, și nimeni nu L-a chemat să aducă alinare durerii acestei mame care-și jelea fiul pe ultimul drum. Aici și acum, Mântuitorul a venit, din cunoștință dumnezeiască, din iubire milostivă față de cei îndurerați.

Sfântul Evanghelist Luca, doctorul iubit, ne prezintă deci pe un tânăr care a murit, fiul unei văduve din cetatea Nain. Mântuitorul Hristos S-a apropiat de această cetate Nain unde a auzit bocete mari şi a văzut mulțime de oameni care îl duceau la groapă și îl plângeau pe singurul fiu al femeii. Dintotdeauna oamenii plâng, când cineva moare şi trebuie să îl ducă la mormânt. Rudele, prietenii îl însoțesc pe cel mort şi tristețea îi cuprinde pe toţi, mai ales pe familia celui care este dus la groapă. Cu atât mai mult sunt întristați oamenii atunci când moare un tânăr, în floarea tinereții lui. Totuși, Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă să nu ne asemănăm păgânilor, ci să ne întărim mintea prin cugetarea la cele pe care Dumnezeu le dăruiește celor care adorm în nădejdea Învierii. „Ușurează greutatea celor prezente cu nădejdea celor viitoare. După cum cei bolnavi de ochi își întorc privirile de la obiectele foarte strălucitoare odihnindu-le pe flori și pe câmpiile înverzite, tot așa și sufletul nu trebuie să privească necontenit la cele ce pricinuiesc întristare, nici să se lipească de nenorocirile prezente, ci să-și plimbe privirea spre contemplarea adevăratelor bunătăți” (SF. VASILE CEL MARE, Omilii și cuvântări, în coll. PSB, vol. 1, seria nouă, traducere și introducere de pr. prof. Dumitru Fecioru, text revăzut și notă asupra ediției de Constantin Georgescu, Bucureşti, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2009, p. 95).

Cei din cetatea Nain aveau un motiv apăsător pentru a plânge, pentru că acest tânăr era „singurul copil al mamei sale” (Luca 7, 12). De bună seamă că mai înainte de a-l duce la groapă pe fiul ei, femeia îl îngropase pe soțul ei. Cu el dusese la mormânt speranța şi sprijinul ei. Ea pierduse nădejdea şi bucuria din casă, cu toții știm câtă tristețe aduce despărțirea de unul dintre cei din familia noastră. Cel pe care îl duce la groapă acum, împreună cu toţi din sat, este fiul ei şi cea din urmă speranță a vieţii sale pământeşti parcă a dispărut definitiv. Murind unicul ei copil, femeia văduvă trăia cea mai intensă și mai puternică durere fără mângâiere. Mântuitorul Iisus Hristos, venind în satul Nain, ca și când n-ar fi știut nimic, deși El știa totul despre această înmormântare, alină durerea acestei mame îndoliate, întrucât Lui Îi este milă de toți oamenii suferinzi și îndurerați. În același timp, El dorește să dăruiască viață tânărului care a plecat prea devreme din viața pământească.

Nu știm cum îl chema pe fiul văduvei din Nain și nici cum se numea mama lui, pentru că Sfântul Luca trece sub tăcere acest detaliu. Aceasta înseamnă că mama îndurerată, care își ducea spre cimitir pe unicul său fiu, reprezintă toate mamele îndoliate, iar tânărul mort, purtat în sicriu spre cimitir, reprezintă pe toți tinerii care mor și lasă în urma lor multă durere părinților care i-au născut și i-au crescut. Drept urmare, Mântuitorul Iisus Hristos săvârșește minunea învierii tânărului din Nain din iubire desăvârșită. Această dragoste care poartă suferințele celorlalți se numește compasiune, adică împreună-pătimire cu aceia care suferă durerile sufletești și trupești. Așadar, Mântuitorul Iisus Hristos, Iubitorul de oameni, Se întâlnește cu moartea și cu durerea oamenilor, pentru a le lua asupra Sa. El Însuși este, cum ne spune profetul Isaia, un „om al durerii” și al suferinței, dar și biruitorul morții prin Înviere.

Evanghelia ne spune că văzând-o pe mama celui mort, Domnului I S-a făcut milă de ea și i-a zis: „Nu plânge!”. De ce spune Domnul aceste cuvinte, câtă vreme plânsul este o manifestare firească a durerii? Mântuitorul spune aceste cuvinte pentru că știa că femeia se află la capătul puterilor ei, la limita răbdării unei dureri. În iubirea Domnului, durerea omului are limită pentru că El, ca Dumnezeu, intervine cu milostivirea Sa, întrucât Îi este milă de orice om îndurerat. El participă la suferința femeii văduve și la durerea și întristarea tuturor oamenilor. Deși El a înviat din morți și S-a înălțat la ceruri, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, suferă în continuare până la sfârșitul veacurilor, potrivit suferinței fiecărui om. În felul acesta înțelegem mai bine cum taina Crucii Lui, ca iubire răstignită, este asumată în Învierea Lui, iar Învierea Lui arată slava Crucii Lui ca biruință a iubirii răstignite asupra păcatului și morții. Arătându-Și deci mila Sa față de femeia văduvă și spunându-i să nu mai plângă, El ne-a arătat cum trebuie să ne comportăm când vedem în jurul nostru durere și întristare, oameni îndurerați sau îndoliați, să mergem spre ei, să nu așteptăm să ne cheme. Așa cum nici Mântuitorul nu a fost chemat în satul Nain ca să participe la această înmormântare, ci S-a dus acolo unde durerea era copleșitoare, tot așa și noi trebuie să venim în sprijinul celor amărâți și întristați. Domnul Hristos a săvârșit această minune pentru a întări sufletește pe femeia suferindă, ca aceasta să nu se simtă singură, neajutorată și părăsită. Urmând pe Mântuitorul Hristos și noi avem datoria să fim solidari cu toți oamenii îndoliați și în mare durere. Mai ales, trebuie să ajutăm pe cei rămași văduvi, bărbați și femei, care pierd pe copiii lor sau pe unul din soți.

Din atitudinea Mântuitorului Iisus Hristos față de femeia îndurerată învățăm că avem datoria să fim alături de toți oamenii îndoliați, care plâng pe morții lor. În acest sens, Biserica săvârșește slujbele de înmormântare ale celor decedați, și deodată cu rugăciunile pentru aceștia, ea îi mângâie pe cei întristați, ca ei să nu se prăbușească de prea multă durere, ci să simtă iubirea Mântuitorului Hristos. De asemenea preotul repetă de multe ori rugăciunea „Doamne, miluiește!” și cere lui Dumnezeu iertarea păcatelor, odihnă și pomenire veșnică pentru cel trecut dincolo în veșnicie, indiferent de vârsta lui. Prin aceasta dovedim că prezența noastră lângă persoanele îndoliate este necesară și benefică. Totodată, Biserica a rânduit, după înmormântare, ca la anumite zile după îngropare să se facă rugăciuni de pomenire a celui decedat, la care preotul și credincioșii să fie prezenți alături de cei îndoliați, pentru a-i mângâia și încuraja cu rugăciunile lor. Este important să stăm alături de cei îndoliați, pentru că sunt oameni care nu au fost consolați sau ajutați la timp să dea un sens durerii lor, s-au descumpănit sufletește, iar alții chiar și-au pus capăt vieții pentru că nu au mai putut suporta durerea pierderii celor dragi. Deci, a mângâia pe cei în suferință este un ajutor sufletesc de mare preț și un semn de mare dragoste, o dovadă a iubirii pe care Mântuitorul Hristos ne-a poruncit s-o avem pentru semenii noștri. Tocmai pentru aceasta, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: „Plângeți cu cei ce plâng și bucurați-vă cu cei ce se bucură” (Romani 12, 15). Prin urmare, trebuie să fim alături de cei îndurerați, așa cum Mântuitorul Iisus Hristos a fost prezent alături de femeia văduvă din Nain. Astfel, noi arătăm că iubirea Domnului Hristos lucrează în noi și prin noi, în sufletele noastre și prin prezența noastră alături de cei care plâng pe cei dragi ai lor care au decedat.

Mântuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. El, ca Ziditor al făpturii, știa despre suferința femeii văduve, pentru că El este Învierea şi Viaţa oamenilor. El este Acela Care a dat viaţă tânărului de când s-a născut. El este cel care ne dă viaţă nouă, tuturor, pentru că este Creatorul nostru. Fără El, noi nu putem face nimic. În acest caz, toate le primim de sus, după cum spunem în rugăciunea: „Că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor, şi Ţie slavă şi mulţumire şi închinăciune înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor” (Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2012, p. 198). Dumnezeu este Cel Care ne plăsmuiește din pântecele mamei noastre şi ne aduce pe lume. Noi suntem alcătuiți de mâinile Sale și suntem chemați să ascultăm de glasul Lui şi să împlinim poruncile Sale. Fără El nimeni din cei creați nu poate face nimic. Ca Ziditor al nostru El are viaţă veșnică şi nemuritoare şi o dă cu generozitate fiecăruia dintre noi, cu multă dărnicie. Unora le dă să trăiască mulți ani, alţii sunt luați mai devreme, dar niciodată Părintele ceresc nu face nedreptate nimănui. Acolo, în ceruri, viaţa noastră va continua veșnic în iubirea Lui, întrucât sufletul nostru nu moare niciodată.

Cu toții am văzut pe cineva mort. Privindu-l pe cel plecat dintre noi am constatat de bună seamă că îi lipsește ceva, iar acel ceva care îi lipsește mortului nu este decât sufletul său. Deci, sufletul celui decedat a părăsit trupul și s-a dus la Dumnezeul Care l-a dat, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost luat (Eclesiastul 7, 12: „Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat”), cum ne spune Sfânta Scriptură. Trupul trebuie dus în mormânt, ca să se desfacă „din cele întru care a fost alcătuit” (Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2019, p. 272). Sufletul se desprinde, astfel, de trup pentru a merge la Dumnezeul Care l-a dat. Prin urmare, ce-i lipsește mortului să fie ca noi? Sufletul care este veşnic și care trebuie să se întoarcă la Dumnezeu, ca să primească răsplata pentru faptele pe care le-a făcut în lumea aceasta. Și tânărul din Evanghelia de astăzi a murit. Era dus la groapă de mama sa și de prietenii săi. Toţi erau întristați nu numai pentru că era tânăr, ci mai ales că era secerat de moarte în floarea tinereții. Însăși Mântuitorul Hristos, deşi știe că-l va învia şi El era trist, ca om, participând firește la tristețea celorlalți. Aceasta ne arată că şi Dumnezeu Se întristează, când ne vede că suntem triști, bolnavi şi suferinzi; îi pare rău de viaţa noastră şi de sufletele noastre, îi pare rău că murim fiind departe de El.

Mântuitorul Hristos se apropie de cei care purtau trupul neînsuflețit al tânărului şi le spune să se oprească. Pe mama celui adormit o privește în chip deosebit și o îndeamnă să nu mai plângă. De îndată ce toți s-au oprit, Domnul Hristos porunceşte tânărului și-i zice: „Tinere, ție îți zic, scoală-te” (Luca 7, 14). Mortul, auzind glasul Stăpânului, sufletul lui s-a întors în trup și de îndată s-a ridicat şi a început să vorbească. În felul acesta, tânărul înviat a arătat tuturor că este viu. Din acel moment tristețea s-a transformat în cea mai mare bucurie, revărsată peste cei de faţă şi mai ales peste mama îndurerată de mai înainte. Prin această minune, Mântuitorul Hristos a adeverit că este cu adevărat Învierea şi Viaţa şi odihna tuturor. Că El înviază pe cei morţi, pentru că este Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos este Învierea şi Viaţa. El este singurul Care poate să poruncească sufletului să se întoarcă în trupul mort. În învierea tânărului din Nain, Domnul ne încredințează de puterea Sa dumnezeiască, precum și de faptul că El ne va învia şi pe noi. Puterea de a învia pe cei morți o are Mântuitorul nostru pentru că este Creatorul şi Ziditorul celor văzute și nevăzute. El poate așadar face ca trupul nostru să fie viu, nestricăcios şi plin de slavă dincolo în viaţa cea fără de sfârşit. Așa că după moartea trupească, cu toţii ne vom înnoi şi nu vom mai avea nevoie de cele stricăcioase, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (1 Corinteni 15, 42-44). Acolo sufletele noastre se vor hrăni cu lumina și iubirea harului şi cu vederea lui Dumnezeu. În viaţa veșnică, vom fi permanent în unire cu Preasfânta Treime, cu Maica Domnului și cu toți sfinții lui Dumnezeu.

Evanghelia de astăzi ne mai arată că Cel Care ridică suferințele şi durerile celor apăsați este Însuși Dumnezeul nostru, Mântuitorul Iisus Hristos. Întrucât El este Ziditorul nostru nu numai că ne ascultă cererile noastre, dar și știe mai dinainte de ce avem nădejde. Așa că dacă avem vreo durere sau vreo suferință în trupurile şi în sufletele noastre, să alergăm degrabă la El cu rugăminte și ne va cerceta de îndată suferința noastră. Desigur, toate încercările vieții prin care trecem sunt pricinuite de păcat, cum spune Psalmistul: „Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalmi 50, 6). Ne îmbolnăvim, deci, suferim şi suntem apăsați de greutăți în viaţa noastră, pentru că suntem păcătoși. Sufletele noastre sunt de multe ori atât de întunecate, încât nici nu mai distingem binele de rău. Există şi momente când oamenii ajung să-şi dea seama de neputința lor. Mulți constată, de pildă, că, atunci când se îmbolnăvesc, n-au niciun leac, poate nicio vindecare. Se duc la doctori şi vin acasă tot mai bolnavi. De multe ori, sărmanii, în loc să vină la biserică, stau departe prin spitale, parcă ar aștepta, nu știu de unde, să le vină un ajutor. Nici nu mai știu dacă se mai pot aștepta la ceva. Copleșiți de boală se adâncesc și mai mult în disperare, lipsindu-se cu totul de speranță şi nădejde. Dar dacă am asculta de cuvântul lui Dumnezeu, cât de bine ar fi! Dumnezeu are milă de noi și nu dorește „moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11). Lui îi pare rău de păcatele noastre şi vrea ca să ne întoarcem şi să fim vindecați, să revenim la Dânsul spre a primi mângâiere pentru durerile şi suferințele noastre. Prin urmare, dacă vrem ca toate suferințele vieții noastre să ne fie ușor de suportat, trebuie să alergăm la Mântuitorul Iisus Hristos, Doctorul sufletelor și trupurilor noastre. Pentru aceasta avem nevoie ca să venim duminica şi sărbătoarea la Sfânta Liturghie, să ne spovedim și să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului. Dacă Duminica muncim la câmp sau stăm acasă, toate greutățile pe care le avem acum le vom înmulți cu bună știință îndoit şi însutit. Numai cel care vine la biserică se ușurează de suferință şi întristare, întrucât nu mai este singur, ci trăiește împreună cu Mântuitorul Hristos, Cel Care-i risipește cu mână Sa cea nevăzută tot răul. Aşadar, dacă avem o suferință, dacă avem o boală, dacă avem o neîmplinire, dacă suntem săraci şi lipsiți de mijloace materiale, să alergăm la Dumnezeu care este Părintele și Stăpânul vieții noastre. El este Dătătorul de tot binele Care ne răsplătește aici pe pământ, dar şi în viaţa veșnică. El ne îndeamnă întotdeauna să ne sculăm, adică să ne ridicăm din moarte, și să mergem spre El. Ați auzit ce i-a spus tânărului din Evanghelia de astăzi: „Tânărule, ție îți zic: scoală-te!” (Luca 7, 14). Desigur, şi nouă care suntem morţi sufletește ne porunceşte, „Ioane, Gheorghe, Marie, Vasile, îţi poruncesc: scoală-te!”.

Hristos Mântuitorul a înviat din morți trei persoane: fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair și Lazăr din Betania, fratele surorilor Marta și Maria. Înviind un tânăr și o tânără, El ne-a arătat că tinerii sunt chemați la viața de comuniune cu părinții, frații și surorile lor, nu la înstrăinare și izolare prin despărțire de ei. Orice însingurare, chiar dacă nu este moarte fizică, poate deveni o moarte spirituală, o existență tristă și tragică în egoism. Însă, comuniunea de iubire părintească, frățească și duhovnicească ajută pe tineri să crească spiritual și să se maturizeze creștinește. De aceea, familia, Biserica, școala și societatea trebuie să-i ajute pe copii și pe tineri să nu confunde libertatea cu îndepărtarea de Dumnezeu, de propria lor familie și de credința noastră strămoșească. Ca atare, din Evanghelia de astăzi trebuie să reținem că Dumnezeu este permanent prezent în viaţa noastră, a celor tineri și a celor vârstnici. El știe când ne moare cineva, știe când suferim de ceva, știe când trebuie să ne dăruiască cele necesare vieţii. Dumnezeu așteaptă, în schimb, întoarcerea noastră din calea răului și primește rugăciunea noastră de pocăință. Ne rugăm Domnului să primească toată osteneala noastră şi să răsplătească fiecăruia după faptele sale, că El este bun şi iubitor de oameni şi ne iubeşte pe toţi. Amin!