Cuvântul de învăţătură al ÎPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica a XXIII-a după Rusalii, Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor (Luca 8, 26-39)

În duminica de astăzi am auzit la Sfânta Evanghelie istorisindu-se despre o minune pe care Domnul nostru Iisus Hristos a săvârşit-o prin vindecarea unui îndrăcit. Nenumărate sunt minunile săvârșite de Mântuitorul Hristos, fie cu vindecarea orbilor, a șchiopilor sau a celor care nu găseau vindecare la oameni. Spre deosebire de alți bolnavi, boala celui demonizat era cu totul specială. Diavolul îl muncea pe sărmanul om zi și noapte. Deși el era legat în lanțuri şi în obezi, le rupea pe toate, producând multă suferință atât lui, cât și celor din jurul său. Și nu doar în aceasta stătea chinul său, ci demonul îl mâna și purta prin locuri pustii, în cimitire, silindu-l să doarmă printre morţi, departe de locuința sa. Puţin mai lipsea ca bolnavul să nu fie omorât de acest vrăjmaș rău și fără de milă. În această stare de suferință nimeni nu putea să-l ajute cu nimic. Cine ar fi putut să alunge duhul necurat de la el? Cine ar fi putut să vindece pe cel posedat de această boală? De aceea, suferința lui era mai grea și mai îngrozitoare şi înspăimântătoare decât a tuturor bolnavilor vindecați de Domnul Iisus Hristos. Sfânta Evanghelie ne spune că oamenii din localitatea din care provenea cel posedat se temeau să treacă prin locurile în care acesta își ducea viața nefericită. Cu toții, de la cei mici și până la cei mari, se temeau de chipul și puterea demonizatului. După cum vedem duhul necurat, pe lângă faptul că îl chinuia pe acest om, îi dădea și o înfățișare îngrozitoare, încât cei care treceau pe lângă el se înspăimântau şi se înfricoșau de ceea ce vedeau.

Descrierea stării jalnice în care se afla omul chinuit de demon din ținutul Gherghesenilor este foarte tulburătoare. Demonizatul nu se îmbrăca în haine și nu locuia în casă, era un om gol și înstrăinat de familie, de prieteni și de rude. Deși era viu, el se comporta oarecum ca un mort care locuiește în morminte. Fiind posedat de duhul necurat, nefericitul nu mai gândea, întrucât mintea și trupul lui nu-i mai slujeau, ci erau folosite de demonii care îl chinuiau. În această stare jalnică l-a găsit Mântuitorul Iisus Hristos pe acest om chinuit de demoni. Când Mântuitorul Hristos S-a apropiat de cel bolnav, duhul necurat care-l stăpânea a strigat cu spaimă: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui”. Demonii, cum vedem, vorbeau prin glasul celui bolnav, spunând aceste cuvinte. Ei chiar spuneau adevărul că Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt și știau că Mântuitorul îi va judeca și-i va osândi în ziua Judecății de Apoi. Cel bolnav nu putea să ceară vindecare de la Domnul pentru că nu era lăsat de duhurile rele. Numai Fiul lui Dumnezeu Care cunoștea inima și suferința lui putea să îl vindece.

Evanghelia ne mai spune că Mântuitorul a întrebat pe duhul necurat care îl stăpânea pe cel posedat: „Care-ți este numele?”, iar el a răspuns: „Legiune”. Pe atunci o legiune militară avea între 4.200 și 6.000 de soldați. Deci o legiune de demoni pusese stăpânire pe acest om, dându-i o putere neobișnuită. Încercarea celor din familia lui de a-l menține între oameni nu a dat niciun rezultat. Pentru că el, fiind chinuit de demoni, căuta singurătatea și înstrăinarea, nu apropierea de oameni și nici comuniunea. Viața lui era un chin, deși era viu, totuși el trăia printre cei morți, adică în morminte. El era mort din punct de vedere spiritual și din punct de vedere social. Cu toate acestea, tocmai cel chinuit de demoni și înstrăinat de oameni a fost cercetat de Mântuitorului Iisus Hristos, Cel Milostiv și Iubitor de oameni. Vedem că până și în cazul demonizatului vindecarea nu se lucrează în afara unui dialog, a unei comuniuni și a unei împreună-petreceri. Tămăduirea pe care o săvârșește Mântuitorul este o adevărată judecată. Domnul întreabă ca un Judecător: „Care-ți este numele?”. Este o întrebare care se adresează atât demonilor, cât și omului. Ea repune în centrul dialogului problema identității personale și a responsabilității creaturilor raționale înaintea lui Dumnezeu. De remarcat este că doar demonul dă un răspuns fățiș. Răspunsul omului nu este consemnat de Sfântul Evanghelist. Aceasta înseamnă că răspunsul omului se poate încă schimba, adică omul mai are încă vreme să poată să-și declare identitatea sa prin pocăință. Sfântul Luca descrie doar starea bolnavului de după vindecare. Vindecarea lui este mai importantă înaintea apostolilor, ea fiind un răspuns fericit: „au găsit pe omul din care ieşiseră demonii […] şezând jos, la picioarele lui Iisus”. Deci, omul vindecat se așază în rândul ucenicilor Domnului, primind numele Celui Care i-a dat viață și încă viață veșnică.

Pentru că se temeau cumplit de Mântuitorul nostru, demonii I-au cerut ca să-i lase să intre într-o turmă de porci, pentru a nu-i trimite în adâncul iadului. Mântuitorul a acceptat ca demonii să intre în turma de porci, ieșind astfel din omul pe care îl chinuiau. Când însă demonii au intrat în turma de porci, aceasta s-a aruncat în mare și s-a înecat. Mântuitorul le-a îngăduit diavolilor să iasă din omul posedat și să intre în turma de porci, eliberând astfel un om și sacrificând o mulțime de porci, pentru a arăta valoarea sufletului celui bolnav față de celelalte creaturi. De ce are sufletul omului această valoare inegalabilă? Mai întâi, pentru că omul este creat după chipul lui Dumnezeu Cel veșnic viu și, ca atare, este chemat la viață veșnică. Datorită acestui fapt, omul are o dorință veșnică să trăiască în comuniune de iubire cu Dumnezeu aici și în veșnicie. În al doilea rând, locuitorii din aceste părți erau prea mult preocupați de lucrurile materiale, fiind interesați de câștigul lumesc și prea puțin de viața duhovnicească. Acest fapt ne dă să înțelegem că uneori, Dumnezeu, ca să ne facă să căutăm mai mult cele ale vieții spirituale, îngăduie sau permite unele pagube materiale. Nu știm de ce ni se întâmplă să ne moară animalele, să vină o furtună care ne distruge casele sau inundații care fac să pierdem într-o clipă agoniseala noastră de o viață. Totuși, în această rânduială divină, Dumnezeu nu Se răzbună pe noi pentru a ne pedepsi, ci folosește aceste mijloace aspre pentru a ne trezi la realitate și a ne chema spre El, spre viața duhovnicească, spre mântuire. În acest fel, Doctorul sufletelor noastre, ne dă unele suferințe și încercări ca să nu ne mai legăm de averile trecătoare, ci să-L căutăm pe El, Cel netrecător și veșnic. Așa se explică îngăduința Mântuitorului ca vindecarea unui om demonizat să se facă pricină a unei pagube materiale a locuitorilor cetății din care provenea acest om.

Evanghelia ne mai arată că, fiind înspăimântați de această minune, locuitorii cetății Gherghesenilor L-au rugat pe Iisus să plece din hotarele lor. Nu știm exact de ce L-au rugat să plece. Se spune că erau înspăimântați, dar nu știm dacă spaima sau frica lor era cauzată doar de paguba făcută sau că se temeau că, stând mult în apropierea cetății lor, Mântuitorul ar putea să-i mustre că au călcat Legea lui Moise. Oricum, ne-am fi așteptat ca oamenii din acest ținut să-I fi spus Domnului, ca gest de recunoștință: „Deși porcii s-au înecat, e bine totuși că s-a vindecat acest om chinuit de demoni atât de cumplit. Este totuși bine că s-a făcut sănătos un om care prin purtarea lui violentă, plină de ură și de răutate față de oameni era un pericol pentru noi”. Dimpotrivă oamenii din cetate nu gândeau astfel și nu I-au mulțumit Mântuitorului nostru pentru vindecarea celui bolnav dintre neamurile lor. Ei nu s-au bucurat de vindecarea acestui nefericit posedat, ci, mai mult, I-au cerut Domnului să plece din ținuturile lor. Este adevărat că oamenii din cetate erau cuprinși de frică, dar este înspăimântător că ei sunt lipsiți de recunoștință.

Mântuitorul a respectat dorința lor și a plecat din ținutul acela. Și ca să nu uite de această binefacere și de minunea vindecării celui îndrăcit a încredințat omului vindecat misiunea de a binevesti iubirea lui Dumnezeu printre cei care-l cunoșteau când era chinuit de demoni. Astfel, ei vor avea permanent printre ei pe cel care trăia oarecând ca un sălbatic și un înstrăinat, fiind violent și rău. Domnul, cu toate că omul devenit pașnic și liniștit, după ce a fost eliberat de diavoli, a cerut să-l ia cu Sine oriunde va merge, îi poruncește să rămână printre ai săi. Cel vindecat voia să fie mereu cu Binefăcătorul, Vindecătorul și Mântuitorul Său. Se simțea bine lângă Mântuitorul nostru, pentru că a simțit puterea iubirii Lui milostive. A dorit să fie ucenic al Domnului Iisus Hristos, să-L însoțească, pentru că nimeni nu l-a ajutat mai mult decât El, Cel Care l-a eliberat de demoni. Așa se face că Mântuitorul Hristos îi încredințează o altă lucrare: „Spune tuturor cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu”. Mântuitorul, dacă l-ar fi luat cu Sine foarte puțină lume l-ar fi cunoscut în alte cetăți ori în alte ținuturi. Ca atare, doar în ținutul acela de unde era și unde a pătimit atât de mult și a fost violent cu oamenii, îl cunoștea foarte multă lume. Ca atare, acest om vindecat a fost făcut de Mântuitorul un Apostol și mărturisitor statornic. El devine, astfel, un propovăduitor în locul pătimirii lui, pentru a vesti tuturor milostivirea lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni și Mântuitorul lumii. În felul acesta, Domnul și Dumnezeul nostru i-a schimbat viața după ce l-a vindecat de duhurile necurate. Eliberându-l de această chinuire și lăsându-l printre ai săi, Mântuitorul a dorit să spună tuturor celor care l-au cunoscut sau l-au văzut pătimind cât bine i-a făcut lui Dumnezeu. Astfel, cel vindecat avea să vorbească despre binefacerile dăruite lui de Dumnezeu și să fie recunoscător pentru acestea pentru întreg restul vieții sale. Deci, Evanghelia de astăzi ne învață să-L mărturisim pe Dumnezeu ca fiind milostiv și binefăcător și să-I aducem mulțumire prin rugăciune și prin fapte bune.

Cel bolnav din Evanghelie suferea într-un fel aparte față de alți oameni bolnavi. Sfântul Evanghelist nu ne spune dacă el ar fi săvârşit vreun păcat sau ar fi moștenit vreun păcat pentru care ar fi suferit atât de mult de la duhul necurat. Cert este că diavolul se manifesta în el cu toată răutatea iadului. Acest lucru ne face să înțelegem că suferința celui îndrăcit era îngrozitoare și fără de vindecare. Atunci când diavolul asuprește pe cineva, nu are limită, ci merge până la extrem. Satana dorea cu tot dinadinsul să îl omoare pe om şi să-i ducă sufletul în focul cel veşnic. Însă numai puterea lui Dumnezeu îl mai putea apăra de acest tiran și să nu fie ucis de răutatea lui. Bineînţeles că diavolul ar fi dorit de mult să îl piardă, dar Dumnezeu nu i-a îngăduit. Acestea le ştim din viața lui Iov, care nu era îndrăcit, dar diavolul primise de la Dumnezeu îngăduința să-l ispitească. Dumnezeu i-a îngăduit dar i-a spus: „Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta” (Iov 1, 12). Diavolul, după cum citim în cartea lui Iov, s-a atins de trupul său şi l-a lovit cu boală cumplită, cu lepră şi cu dureri îngrozitoare. În același chip se petrece și cu omul din Evanghelia de astăzi, Dumnezeu îi îngăduie să se apropie, dar fără să-i ia viața. Prin această îngăduință, Domnul a arătat cât de rău se comportă satana cu omul ca şi ceilalţi oameni să vadă şi să se înfricoșeze de cel viclean. Astfel, toți au văzut cu ochii lor cum este muncit un om de duhurile rele și și-au putut da seama ce-i așteaptă atunci când săvârșeau fapte rele.

Cu toate acestea, oamenii de atunci nu realizau cât de tiran este cel rău și cât de mult îi urăște. Prin urmare, gândul cel rău şi fapta cea rea sunt slujitoarele diavolului. Atunci când gândul rău ne chinuie, când faptele rele pun stăpânire pe viaţa noastră, atunci când suntem copleșiți de ispitele diavolului, vom constata că suntem sub stăpânirea celui rău. Răutatea și săgețile diavolului sunt uneltele lui cu care ispitește şi influențează mintea și sufletul nostru. Noi avem libertatea ca să stăm împotriva satanei şi să ne împotrivim lui. Cel care deschide larg ușa sufletului său şi îl primește nu are decât să se aștepte să fie stăpânit de el. Diavolul îl ispitește dându-i pentru scurtă vreme dulceaţa păcatului. Omul înșelat de cel rău este dus apoi să săvârșească păcatul cu fapta. În felul acesta, cel rău deodată cu veninul lui introduce în existenţa noastră răutatea iadului. De bună seamă că omul care ascultă de cel rău este stăpânit de acesta și nu este lăsat să se liniștească până ce nu moare în păcate. Vai, dacă am vedea rănile pe care ni le prilejuiește satana, ne-am înspăimânta, negreșit. Cât de cumplit se comportă diavolul cu sufletul nostru. Fiecare gând, fiecare idee rea care intră în inima noastră, aduce mult întuneric, durere şi dezordine. După cum cel din Evanghelie era stăpânit şi trântit la pământ şi chinuit printre morminte, la fel şi sufletele noastre sunt stăpânite de multe ori de păcate şi chinuite de răutatea diavolului. De exemplu, dacă privim la cel care este stăpânit de duhul beției, nu vedem oare pe chipul lui pe diavolul care-l stăpânește? Nu vedem într-însul pe vrăjmașul care lucrează în interiorul lui şi-i desfigurează faţa? În loc să aibă o faţă luminată şi strălucită de harul lui Dumnezeu, bețivul este întunecat la chip de păcatul care-l stăpânește. O singură vindecare au aceștia, spune Sfântul Filotei Sinaitul, să umple inima lor de Numele dumnezeiesc al Fiului: „Dracii au obiceiul să vorbească cu sufletul şi să-l înveţe păcatul prin gânduri, ascunzându-se de el. Dar rugăciunea lui Iisus omoară şi preface în cenuşă amăgirile diavolilor, căci Iisus Fiul lui Dumnezeu chemat de noi necontenit şi fără lenevire, nu le îngăduie acestora să-şi facă început intrării în cugetarea noastră, nici să ne grăiască niscai cuvinte în inimă” (SF. FILOTEI SINAITUL, Capete despre trezvie, în coll. Filocalia, vol. 4, traducere de pr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană Sibiu, 1948, p. 102).

Iubiții mei prieteni,

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să ne izbăvească din robia morţii şi a diavolului. El este Acela Care a ridicat păcatele noastre pe cruce și le-a pironit. Prin Răstignire și Înviere, Domnul a îngrădit puterea satanei ca să nu ne mai chinuiască până în sfârşit. El l-a legat astfel pe cel puternic şi l-a aruncat în iadul cel mai veşnic, până la sfârșitul veacurilor. În viaţa noastră, deşi diavolul este legat de Mântuitorul Hristos, totuşi simțim cum ispita şi gândul cel rău se întipăresc şi stăruie în interiorul nostru. Dar pentru că Dumnezeu l-a legat, puterea satanei este mărginită, fiind asemenea puterii unui câine care, deşi este rău şi ştim bine că ne poate face rău, nu ne va mușca atâta vreme cât noi nu ne apropiem de el. Altfel spus, dacă ne ținem departe de rău, vrăjmașul nu ne poate face nimic. Diavolul însuși se teme de mânia lui Dumnezeu pentru că știe că la Judecata din urmă îl va pedepsi în focul cel veşnic. Din Evanghelia de astăzi vedem că el se tânguie şi se plânge înaintea Mântuitorului Iisus Hristos de această osândă. Vremea sa este deci în timpul vieții noastre. În lumea aceasta el poate deci să ne ispitească cu multă viclenie şi cu multă răutate, cum spune Sfântul Apostol Petru: „potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5-8). Diavolul ne urăște pentru că suntem făcuți de Dumnezeu după chipul Său şi Dumnezeu ne iubeşte foarte mult. Ca să stăm împotriva diavolului, trebuie să avem întotdeauna gândul la Dumnezeu, să Îl iubim şi să Îi cerem ajutorul. Deci, văzând răutatea satanei, să ne înfricoșăm de păcat şi de rele şi să ne îndreptăm inima spre Dumnezeu care ne poate vindeca şi ne poate curăți de toată întinăciunea. Cel care nu se va lepăda de el și de slujitorii lui va ajunge să fie asuprit, chinuit și batjocorit de acest tiran, atât aici pe pământ, cât și în iad, acolo unde este „plângerea şi scrâșnirea dinților” (Luca 13, 28). Așadar, dacă în lumea aceasta, vrăjmașul are atâta putere asupra noastră cu atât mai mare putere va avea după ce vom trece din lumea aceasta și vom fi aruncați în chinurile veșnice pentru păcatele noastre. Încă de îndată ce sufletul se desparte de trup diavolii ne vor osândi înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre şi nu ne vor lăsa să trecem de vămile văzduhului. La aceste locuri de cercetare sufletul nostru va fi aspru verificat şi fără de milă. Oricine, cunoscând această analiză își poate da seama că este înspăimântătoare și fără de părtinire. Evident, nimeni nu va trece de aceste duhuri ale răutății dacă nu va avea credinţă în Dumnezeu. Ne temem de el pentru că ne poate face rău, dar avem credinţă în Dumnezeu şi stăm împotriva lui aşa cum ne învaţă Sfântul Iacob: „Stați împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4, 7). Când facem Sfânta Cruce, când ne rugăm, vrăjmașul diavol nu mai are putere asupra noastră şi fuge de la noi. Ne dăm seama de răutatea lui abia după ce am scăpat din chinurile lui. Atunci ne dăm mai bine seama că Dumnezeu ne face mare bine că ne izbăvește de cel viclean şi ne apără întotdeauna de săgețile lui, deşi noi suntem aplecați spre plăcerile trupești şi iubim viața plină de păcate mai mult decât pe Dumnezeu. Mântuitorul Hristos nu ne îndeamnă permanent să ne lepădăm de tot ceea ce este rău și să purtăm grijă de sufletul nostru, de lucrul cel nemuritor. Căci dacă pierdem sufletul, am pierdut deodată viaţa aceasta și cea veșnică. Tocmai pentru aceasta trebuie să ne înfrânăm întotdeauna de la mânie și poftă, de la mândrie și slavă deșartă.

Evanghelia de astăzi ne sfătuiește cum trebuie să luptăm împotriva vrăjmașului. Avem nevoie să-L chemăm pe Mântuitorul Iisus Hristos în rugăciunile noastre ca El să fie cu noi întotdeauna apărându-ne de cel rău, cum spunem în rugăciunea Tatăl nostru: „și ne izbăvește de cel viclean”. Dacă cineva nu se roagă acela va fi biruit de vrăjmașul diavol care-i va cuceri sufletul și va pune stăpânire peste mintea lui. Așa se face că omul pătimaș, fiind stăpânit de cel rău, nu mai gândește omenește, ci numai ceea ce-i dă acest tiran în minte. Dar când ne-am eliberat de el prin spovedanie, post și rugăciune, atunci cugetul nostru se ridică la Dumnezeu, gândul stăruind numai pentru Împărăţia cerurilor.

Omul păcătos cade repede în deznădejde și în rătăcire. Neavând credință și iubire de Dumnezeu și de Biserica Sa cel care se desparte de credința ortodoxă devine unealtă a diavolului, rătăcindu-se nu numai pe sine, ci și pe alții. Pentru aceasta, să ne rugăm Atotputernicului Dumnezeu să ne întărească în credinţa noastră sfântă ortodoxă şi să ne păzească întotdeauna de eretici, de cei răucredincioşi care nu iubesc pe Dumnezeu și pe Preacurata Sa Maică, deşi spun că sunt cinstitori de Dumnezeu. Aceştia s-au îndepărtat de la calea cea dreaptă şi rătăcesc pe căi lăturalnice. Pe aceștia vrăjmașul i-a prins în mreaja lui şi cu ei înșală pe mulți oameni puţin credincioşi. Cel care este căldicel, cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul, acela este ușor de prins de vrăjmașul nostru în mreaja sa. Așadar, păziți-vă de eretici, de atei şi de toţi cei care caută, ca şi diavolul, să vă fure sufletele şi să le arunce în focul cel veşnic. Și cum acel om cândva chinuit de demoni, a devenit misionar-mărturisitor și a ajuns să fie pentru noi un dascăl al recunoștinței, tot așa și noi să fim propovăduitori ai adevărului acolo unde ne aflăm. Să învățăm pe cei fărădelege căile Domnului și să arătăm tuturor iubirea Lui, spunând cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu. Bunul Dumnezeu să ne păzească şi să ne ajute întotdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!