Preaiubiți frați și surori,
Evanghelia duminicii de astăzi este la prima vedere o prezentare a suferinței și a întristării. În mijlocul acestor suferințe și întristări, Hristos Domnul, iubitorul de oameni, Doctorul sufletelor și al trupurilor, arată marea Lui milostivire pentru oameni, vindecându-i. Fiica lui Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum și om de vază în comunitatea iudaică, se zbătea între viață și moarte. Aceasta era singurul copil pe care îl avea Iair. Auzind că Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat o mulțime de bolnavi și a ridicat o mulțime de oameni căzuți în păcate, Iair și-a făcut loc printre cei care-L împresurau pe Iisus, a îngenuncheat la picioarele Lui, i-a spus durerea sa și L-a rugat să meargă la casa sa pentru a o vindeca pe fiica sa grav bolnavă. În general, mai-marii sinagogilor erau ostili Domnului Iisus Hristos. Iair, însă, avea multă încredere în Mântuitorul nostru apropiindu-se de El cu respect și profundă smerenie. El cade la picioarele Lui ca în fața lui Dumnezeu și Îi cere vindecarea fiicei sale care se lupta cu moartea. Conducătorul sinagogii, deși risca să fie disprețuit de membrii sinagogii care-L contestau pe Domnul, se apropie de El cu respect și credință, căzând în genunchi în fața Lui și cerându-I să meargă să-i vindece fiica. Gestul lui arăta că avea încredere că în Mântuitorul Iisus Hristos sunt prezente și lucrătoare puterea, înțelepciunea și iubirea lui Dumnezeu față de oameni. După ce a văzut smerenia și credința lui Iair, Iisus i-a spus că va veni să-i vindece fiica bolnavă.
Preaiubiți credincioși și credincioase,
Evanghelia de astăzi ne spune că Mântuitorul Hristos înainte de a merge la casa lui Iair a vindecat o femeie bolnavă de hemoragie. Femeia bolnavă are credinţă și mult curaj. Ea şi-a cheltuit toată averea cu doctori și cu tratamente ca să oprească izvorul sângelui, dar n-a putut să scape de această boală cumplită. Ea nu putea să se apropie de Mântuitorul Hristos, pentru că aşa era obiceiul la iudei ca femeile să nu intre în contact cu bărbații. Cine dintre femei ar fi putut să intre în faţa bărbaților şi să mai spună pe deasupra că-i bolnavă de curgeri de sânge? Era o situație greu de imaginat. Ne rușinăm și astăzi să spunem anumite lucruri. Nu le putem mărturisi pentru că le considerăm intime. Aceleași sentimente le avea şi femeia din Evanghelia de astăzi. Dar ea știa că, dacă se va atinge pe la spate de haina Mântuitorului, va dobândi vindecare. Prin credința și gestul ei, femeia aceasta se ridică mai sus decât credinţa unora care făceau publice suferințele lor, cum ar fi fost cazul orbilor sau al acelor leproși, de exemplu. Femeia se ridică pentru că în mod delicat nu își spune suferința înaintea Mântuitorului Hristos, dar cunoaște că El este Împăratul Vieții și Tămăduitorul sufletelor. Ea crede că Dumnezeu, îmbrăcat în haină omenească, poate să vindece orice neputință. Dacă bolnavii se adresau Mântuitorului Hristos prin cuvânt, femeia se apropie de El numai cu fapta. Ea gândește că Dumnezeu poate să facă minuni prin hainele Sale, prin pașii Săi și chiar prin umbra Sa. Şi într-adevăr, deodată ce se atinge de haina Domnului se vindecă de boală și izvorul sângelui ce curgea fără să se oprească încetează.
Prin această minune, Mântuitorul a vrut să ne arate că nicio boală, indiferent cum ar fi ea, nu este necurată, ci dimpotrivă, ea poate fi vindecată de El. Deci Domnul Hristos Se întoarce către Sfinţii Apostoli şi le spune: „Cine este cel ce s-a atins de mine?” (Luca 8, 45). Închipuiți-vă, câtă lume era în jurul Mântuitorului și totuși Domnul întreabă: „Cine s-a atins de mine?”. Oricum te-ai mișca și oricum ai vrea să mergi, ești atins de cei din jur. Dar nu despre această atingere era vorba. Mântuitorul nu vrea să arate că s-ar fi atins cineva din întâmplare sau din nebăgare de seamă sau din mulțimea oamenilor, ci era vorba de o atingere de El din credinţă. Deci, apropierea de haina Mântuitorului Iisus Hristos este din credinţă, este din încredere în vindecare, este din evlavie, este din toată inima, cu convingerea că se poate face bine. Așa că Mântuitorul a continuat să spună mai departe: „S-a atins de Mine cineva. Căci am simțit o putere care a ieșit din Mine” (Luca 8, 46). Este foarte importantă această subliniere a Domnului. Oamenii care erau în jurul lui şi-L îmbulzeau, nu s-au atins de El din credinţă, ci numai pentru că erau mulți și nici nu erau atenți la ceea ce făceau. Numai femeia bolnavă s-a atins de Domnul din credinţă și pentru vindecarea ei. Tocmai pentru aceasta numai ea a primit o putere vindecătoare de la Dumnezeu. Ca atare, răspunsul credinței ei este vindecarea, în puterea primită şi însănătoșirea ei. Aceasta înseamnă că femeia bolnavă de scurgerea sângelui pierduse puterea prin boală și în ultimă instanță pierduse de fapt harul lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne spune că păcatul alungă din noi harul Duhului Sfânt, plata păcatului fiind moartea, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „pentru că plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Dacă păcătuiești, dacă te apropii de satana, dacă încalci Legea lui Dumnezeu, pierzi puterea harului din interiorul tău şi devii slăbănog, bolnav şi neputincios. Aşa se face că orice boală este o lipsă de putere dumnezeiască, este o pierdere a energiei dumnezeiești, este o slăbiciune a trupului şi a sufletului. Dimpotrivă, cel ce se atinge de Mântuitorul Hristos cu inima curată este ridicat la viață. Sfântul Chiril al Alexandriei spune despre lucrarea Domnului: „El nu dădea numai cuvântului să lucreze învierea morţilor, ci, ca să arate de viaţă făcător şi trupul Său. Se atinge de morţi prin el, şi prin el comunică viaţă celor ce au murit. Şi dacă prin simpla atingere a trupului Său face viu pe cel mort, cum nu dobândim o mai bogată binecuvântare de viaţă făcătoare, când Îl şi mâncăm? (Adică ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui.) Căci va preface în mod sigur în binele propriu, adică în nemurire, pe cei ce se vor împărtăşi de el. Şi să nu te minunezi de aceasta, nici să nu întrebi în tine în mod iudaic: cum. Cugetă mai bine că apa este rece pentru suflet, dar când, turnată în căldare, se întâlneşte cu focul, uită de firea ei şi trece la lucrarea focului care a biruit-o. În acelaşi mod şi noi, deşi suntem stricăcioşi prin firea trupului, părăsind prin amestec (cu Viaţa adevărată) slăbiciunea proprie, ne prefacem în ceea ce e propriu aceleia, adică în viaţă” (SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în coll. PSB, vol. 41, traducere, introducere și note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000, p. 285).
Preaiubiți frați și surori,
Din Evanghelia de astăzi aflăm că omul este bolnav pentru că a pierdut puterea lui Dumnezeu. Fără puterea lui Dumnezeu, omul este o făptură neputincioasă și aproape moartă. Cel lipsit de această energie n-are nicio vlagă în el. Așa se face că oameni care, din punct de vedere biologic, sunt sănătoși dar sunt paralizați la pat pentru că n-au puterea lui Dumnezeu. Cel neputincios efectiv n-are nicio putere să se ridice din pat. Acești oameni neputincioși și paralizați au pierdut harul lui Dumnezeu din pricina vieții lor păcătoase, viața fiind cheltuită în desfătări și păcate de tot felul. Deci, această putere dumnezeiască sălășluiește în noi numai dacă suntem curați sufletește, credincioşi şi apropiați de Dumnezeu.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos este atent și preocupat de suferința umană. Dumnezeu nu a creat nici boala, nici suferința, nici moartea. Acestea nu fac parte din chipul lui Dumnezeu Cel veșnic Viu, după care a fost creat omul. Suferința, boala și moartea sunt urmările păcatului, iar Hristos Domnul a venit în lume ca să vindece pe oameni de păcat, de boală, de stricăciune și de moarte. Vedem în această minunată lucrare vindecătoare a lui Iisus, relatată de Evanghelie, și o împlinire în Hristos a profeției prorocului Isaia, care, cu multe veacuri înainte de Întruparea sau Înomenirea Fiului lui Dumnezeu, a profețit despre Mesia ca fiind un „Om al durerilor și cunoscător al suferinței” (Isaia 53, 3). Femeia bolnavă de hemoragie, simțind că a fost oarecum văzută sau descoperită, a început să tremure de sfială și de emoție. Dar pe când ea tremura, Mântuitorul Iisus Hristos a încurajat-o și i-a zis: „Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace!” (Luca 8, 48). Nu i-a spus: „îndrăznește, femeie”, cum de obicei se exprima când vorbea cu femeile, ci i-a zis fiică. Adesea, când Mântuitorul numește pe cineva fiu sau fiică acest fapt înseamnă că El a recunoscut în persoana respectivă o credință foarte puternică. De aceea, femeia vindecată este numită de El fiică. Apoi Mântuitorul îi spune: „Mergi în pace!”. Vedem cum Domnul, după ce a remarcat smerenia acestei femei, a prețuit și multa ei credință numind-o fiică, apoi a binecuvântat-o zicându-i: „Mergi în pace!”.
Trei daruri i-a oferit, așadar, Mântuitorul acestei femei care a suferit timp de doisprezece ani de hemoragie, și anume: darul sănătății, onoarea de fiică duhovnicească și binecuvântarea unei vieți sănătoase, fără boală. Desigur, multa ei smerenie și credința ei puternică proveneau și din îndelunga ei suferință. Deși ea a făcut tot ce s-a putut pentru a fi vindecată de medici, totuși nu a primit vindecare. De aceea, a căutat pe Singurul Doctor Care o mai putea vindeca: pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Cel Care „vindecă toată boala și toată neputința în popor” (Matei 9, 35).
Dragii mei credincioși și credincioase,
Femeia s-a vindecat îndată ce s-a atins de Mântuitorul nostru, pentru că sufletul ei era plin de credință în Dumnezeu. Ea s-a atins de haina Domnului așa cum și noi trebuie să ne apropiem și să ne atingem de veșmintele preotului și de sfintele icoane. Mai mult decât această femeie, noi avem nevoie nu numai să ne atingem de Domnul, ci mai mult să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui ca să dobândim sănătate sufletească și trupească. Sfânta Împărtășanie este din acest punct de vedere medicamentul nemuririi. Dacă veți mânca din pâinea aceasta, zice Domnul, şi veți bea din paharul acesta, veți avea viaţă veșnică (Ioan 6, 51). Deci, Sfânta Împărtășanie este viaţa veșnică. De îndată ce luăm această Sfântă Împărtășanie, nu la sfârșitul vieţii noastre, cum rău înțeleg unii, ne vindecăm de orice boală și orice neputință. Chiar dacă unii sunt tineri căsătoriți trebuie să se spovedească și să se împărtășească cu Sfintele Taine pentru sănătate și bunul mers al vieții lor. Fac rău aceia care după ce se căsătoresc nu se mai împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului, ca şi cum Taina Căsătoriei ar fi o piedică în viața lor duhovnicească. Deci, nu trebuie să ajungi bătrân, neputincios și la pat, ca să ceri Sfânta Împărtășanie, că s-ar putea să n-o mai poți primi niciodată. Uneori, e prea târziu. Așadar, întotdeauna omul trebuie să vină la Domnul Hristos să se spovedească și să primească medicamentul nemuririi, adică scump Trupul Său.
Să învățăm de la această femeie smerită și suferindă de doisprezece ani, care, de fapt, murea lent, în fiecare zi, prin hemoragia neîntreruptă din trupul ei, cum să câștigăm și să păstrăm sănătatea sufletului și a trupului. Doisprezece ani de căutare a vindecării, doisprezece ani de stăruință pentru a dobândi sănătatea au făcut din femeia aceasta un mare povățuitor pentru noi toți! Ea nu cade în deznădejde sau disperare, ci este pe deplin încrezătoare în iubirea lui Dumnezeu. Desigur, ea caută medici, se luptă cu boala, dar se roagă, stăruie să-și recapete sănătatea și să-și aline suferința. Acest moment a sosit atunci când, în sfârșit, puterile ei au ajuns la capătul științei medicale umane a doctorilor. Acum ea a întâlnit pe Mântuitorul, Hristos Domnul, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre. Preamilostivul Dumnezeu îi dăruiește sănătate deplină și o numește fiică duhovnicească și o binecuvintează.
Iubiții mei, frați și surori,
În Evanghelia de astăzi mai aflăm și despre învierea fiicei lui Iair. După ce Mântuitorul a vindecat femeia bolnavă de hemoragie, cineva din casa lui Iair vine și-i spune acestuia: „A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învățătorul” (Luca 8, 49). La vestea morții fiicei sale, Iair este copleșit de durere. Mântuitorul Iisus Hristos îi înțelege suferința de aceea îi spune: „Nu te teme; crede numai și se va izbăvi” din moarte! (Luca 8, 50). După acest moment de cumpănă, Mântuitorul a mers la casa lui Iair unde se afla fiica lui moartă. Într-o atmosferă de liniște și numai în prezența a trei dintre ucenicii Săi, Petru, Iacob și Ioan, precum și a părinților copilei, Domnul Hristos a săvârșit minunea învierii din morți a acestei fiice. În acel moment sublim, Hristos Mântuitorul S-a adresat fetei al cărei trup fusese deja părăsit de suflet, zicând: „copilă, scoală-te!” (Luca 8, 54). La auzul acestor cuvinte, ne spune Sfântul Evanghelist Luca, „duhul ei s-a întors și a înviat îndată” (Luca 8, 55). Și pentru ca să arate realitatea învierii ei, Mântuitorul „a poruncit să-i dea să mănânce”. Evident, părinții fetei au rămas uimiți de această putere dumnezeiască a Domnului. Dar pentru ca să acopere cu smerenie minunea, Mântuitorul „le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat” (Luca 8, 56). Erau suficienți ca martori ai săvârșirii minunii cei trei Apostoli și părinții copilei, oamenii credincioși și îndurerați, nu cei curioși și iscoditori. În felul acesta Mântuitorul nostru a făcut din această înviere semnul smerit al iubirii Sale dumnezeiești milostive și compătimitoare. Aceasta explică de ce, în casa lui Iair, voind să arate că nu face minuni pentru a fi lăudat, El a poruncit părinților celei înviate să nu spună nimănui ce s-a întâmplat în casa lor.
Vedem, așadar, legătura dintre smerenia lui Iair și smerenia femeii bolnave de hemoragie. Iair, părintele copleșit de durere, este model pentru părinți, întrucât are smerenie adâncă, credință puternică și dragoste de părinte care se identifică până la capăt cu suferința fetei sale bolnave. Tocmai pentru că este un părinte bun și grijuliu, Mântuitorul nostru îi arată bunătate și milostivire, prin învierea fiicei sale. Cât privește femeia vindecată de hemoragie, aceasta devine exemplu pentru toți oamenii care trebuie să ceară în necazuri ajutorul lui Dumnezeu. În consecință, din Evanghelia de astăzi învățăm că un bun creștin iubitor de Dumnezeu și smerit nu cade în deznădejde, ci caută tot timpul cum să-și redobândească împăcarea cu Stăpânul vieții și sănătatea ca dar al Lui. El știe că și atunci când nu se vindecă imediat de boala trupului său, totuși Dumnezeu nu-l uită niciodată, ci îi dăruieşte mântuirea sufletului său și darul vieții veșnice.
Având deci aceste mărturii, vă îndemnăm să rămâneți aproape de Sfânta Biserică și să fiți nelipsiți de la sfintele slujbe care se săvârșesc în sfântul lăcaș al lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
† DR. IRINEU POPA,
Arhiepiscopul Craiovei, Mitropolitul Olteniei, Membru de onoare al Academiei Române,
„Cuvântul Tău, Doamne, rămâne în veac. Omilii la Duminicile de peste An”. Editura Academiei Române, Bucureşti, 2022, pp. 401-408.