Cuvântul de învăţătură al ÎPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica a XXII-a după Rusalii, Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr (Luca 16, 19-31)

Astăzi, la Sfânta Liturghie, am ascultat la Sfânta Evanghelie o parabolă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cunoscută sub numele de Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Ascultând cele spuse de Domnul învățăm multe lucruri referitoare la viaţa noastră și la felul cum să ne îngrijim de sufletul nostru. Și noi, ca săracul Lazăr, suntem înconjurați de oameni mai bogați decât noi sau mai săraci, mai buni sau mai răi. Toţi vom trece din lumea aceasta, care nu e statornică, într-o altă lume, care este veșnică. Dincolo de mormânt ne vom înfățișa înaintea Înfricoșătoarei Judecăți a Domnului nostru Iisus Hristos pentru a primi răsplată în Rai sau pedeapsă în iad.

Domnul nostru Iisus Hristos ne vorbește despre viețuirea pământească a doi oameni și despre chipul în care această experiență este judecată de Dumnezeu. Cel dintâi era un om bogat care îşi petrecea zilele vieţii sale în ospețe, în petreceri lumești, cu multe mâncăruri şi băuturi. Bogatul oferă imaginea unei vieți plină de îndestulare și, totuși, lipsită de orice preocupare pentru suflet. Cel de al doilea om era un sărac pe nume Lazăr. Acest om era atât de sărac, încât se hrănea cu fărâmiturile ce cădeau de la masa bogatului. El se bucura și de aceste fărâmituri. Mai mult, era bolnav și plin de răni, iar singurele vietăți care aveau milă de el erau câinii care îi lingeau rănile. Aşa a petrecut Lazăr lângă acest bogat până ce a murit. Sfântul Evanghelist ne spune că „sufletul lui a fost dus de îngeri în ceruri”. În ceruri Lazăr este dus în sânul lui Avraam. Mântuitorul ne spune, în continuare, că a murit şi bogatul. Acesta, spre deosebire de fericitul Lazăr, a fost îngropat de prieteni, adică l-au pus în mormânt. De la această descriere a vieții bogatului și a săracului Lazăr, Sfântul Luca trece imediat la viața sufletelor acestora după moarte.

Această pericopă ne arată că, după moartea trupului, sufletul trăiește și își aduce aminte de toate faptele săvârșite în timpul vieții pe pământ. Mai mult, Mântuitorul Însuși ne dă mărturie despre aceste adevăruri privind existența și viața sufletului după despărțirea sa de trup, după moartea fizică a omului. Deci, sufletul omului după despărțirea sa de trup nu stă într-o stare de nepăsare, de indiferență, într-un somn sau într-o amorțire, ci are conștiința luminată și poate comunica cu alte suflete, mai ales cu sufletele drepților din Rai care au trăit pe pământ în credință, împlinind voia lui Dumnezeu prin credință și fapte bune. De asemenea, vedem că sufletele după moarte sunt conștiente de starea în care se află și de deosebirea care există între Rai și iad. Focul despre care vorbește Evanghelia de astăzi, adică văpaia în care se afla sufletul bogatului nemilostiv, este o mustrare aspră a conștiinței, un regret, o suferință cumplită pentru faptele rele săvârșite sau pentru binele pe care putea să-l facă pe pământ, dar nu l-a făcut. Cu alte cuvinte, focul nematerial al iadului este durerea groaznică a sufletului lipsit de fapte bune și de iubire.

Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr reprezintă două persoane diferite, două stări sociale diferite și două stări spirituale diferite. Bogatul, spune Sfântul Luca, trăia toate zilele sale în multă și mare slavă. Era îmbrăcat în porfiră, vison și haine de in, adică în haine scumpe. Toată ziua se afla în veselie, în ospețe, pe când săracul Lazăr era bolnav, plin de bube și suferind, iar la suferința lui se adăuga și multă singurătate. El nu mai era un om printre oameni, ci un om printre câini, pentru că numai câinii erau aproape de el și îi lingeau bubele ca și cum i le-ar fi pansat. Câinii din jurul lui deveniseră mai omenoși decât omul bogat și nemilostiv care nu-l prețuia pe Lazăr deloc. Vedem, deci, două stări de viață diferite, una trăită în lux, ospețe și veselie, iar alta trăită în sărăcie, suferință și singurătate. Cele două stări sociale și spirituale opuse, trăite de doi oameni diferiți, ne arată că Dumnezeu respectă libertatea omului de a-și trăi viața pe pământ în mod diferit.

Bogatul își sfârșește viața în păcate și este înmormântat. Din acest moment Evanghelia vorbește numai despre trupul lui, fiindcă bogatul a trăit numai trupește. De multă vreme, prin viața pe care o ducea el își îngropase sufletul în plăceri trupești. Sufletul său, în loc să înduhovnicească trupul său, a făcut din el un mormânt înainte de vreme. Sfântul Ioan Gură de Aur ne lămurește, spunând: „Şi să nu-mi arăţi doar că cineva mănâncă bucate de multe feluri, că are haine de mătase, că îl însoţesc pretutindeni cete de robi şi că se fuduleşte prin piaţă – ci descoperă-mi conştiinţa lui, şi vei vedea înlăuntrul ei mare tulburare din pricina păcatelor, frică neîncetată, vifor, gâlceavă. Vei vedea mintea suind ca la un tribunal pe tronul cel împărătesc al conştiinţei, aşezându-se ca un judecător, aducând de faţă, ca pe nişte călăi, gândurile, legând cugetul, chinuind-l pentru greşale şi strigând cu glas mare, fără să ştie cineva afară de Cel Ce poate vedea tainele sufletelor. Astfel, curvarul, chiar dac-ar fi de o mie de ori bogat, chiar dacă n-ar avea niciun pârâş, nu încetează a se pârî pe sine în chip lăuntric; şi plăcerea lui e vremelnică, iar durerea neîncetată – din toate părţile frică şi cutremur, bănuială şi nelinişte. El se teme de uliţele dosnice, se teme până şi de umbre, se teme de slugile sale, de cei ce îl cunosc şl de cei ce nu îl cunosc, de cea pe care a nedreptăţit-o, de cel pe care l-a jignit. Oriunde ar merge, nu are conştiinţa ca pârâş amarnic, de sine însuşi fiind osândit şi neputând afla cât de puţină tihnă: că şi în pat, şi la masă, şi în oraş, şi acasă, şi ziua, şi noaptea, şi chiar în vis, i se nălucesc păcatele săvârşite şi duce viaţa lui Cain, «suspinând şi tremurând pe pământ» (Facere 4, 12), şi are pururea foc adunat înlăuntrul său, fără să ştie nimeni. Aşa pătimesc şi răpitorii, şi lacomii; aşa pătimesc şi beţivii şi, pe scurt, şi cei ce vieţuiesc în păcate: că nu poate fi mituit acel judeţ ci, chiar dacă nu urmăm calea faptei bune, ne întristăm totuşi pentru că n-o urmăm; şi chiar dacă urmăm calea răutăţii, odată cu încetarea plăcerii păcatului simţim totuşi durerea lui” (SF. IOAN GURĂ DE AUR, „Omilii la parabola despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv”, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2002, pp. 13-14).

Despre moartea săracului Lazăr, Evanghelia spune că sufletul acestuia a fost dus de îngeri în ceruri, „în sânul lui Avraam”, adică în fericita bucurie a drepților din Rai. Aici, Lazăr și-a găsit fericirea cu sfinții care în timpul vieții lor pământești au împlinit voia lui Dumnezeu în rugăciune, răbdare și fapte bune. Ca atare, sufletul bogatului păcătos merge în iad, iar trupul lui e pus în mormânt, pentru a se desface în cele din care a fost alcătuit. Sufletul bogatului iubitor de plăceri lumești, după judecată, ajunge deci în iad, la un loc de chin și de suferință, la un loc de pedeapsă pentru păcatele sale. Deși iadul este un loc al nevederii, totuși de aici, el poate să şi vadă pe Lazăr și chiar să converseze cu Avraam. Bogatul nemilostiv vede pe săracul Lazăr, pe care îl recunoaște şi îl numeşte chiar după nume. Datorită acestui fapt, bogatul are îndrăzneala să se adreseze lui Avraam cu rugămintea de a-l trimite pe Lazăr să-i răcorească setea printr-o picătură de apă ce se prelinge pe deget.

„Sânul lui Avraam”, despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Luca, este un loc de linişte şi pace, este un loc de fericire. Fericirea, cum vedem, este asimilată sânului strămoșilor. Astfel, după cum mama strânge la sânul ei pe copil, arătând, pe de o parte, dragostea și grija sa, iar, pe de altă parte, exprimând bucuria și liniștea copilului, tot aşa şi Lazăr se odihnește în sânul lui Avraam după ce a ieșit din lumea aceasta. Din Sfânta Scriptură știm că sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu şi de ele nu se poate atinge niciun rău. Cel drept este la adăpost de răutatea vrăjmașului, deoarece acesta şi-a închinat toată viaţa, inima şi mintea lui Dumnezeu. Ca atare, cel care are mintea la Dumnezeu este înconjurat de lumina Duhului Sfânt. Razele binefăcătoare ale harului apără pe omul credincios de cel viclean și de chinurile iadului. Credinciosul este protejat de căldura Duhului Sfânt întrucât s-a nevoit în lumea aceasta cu postul și rugăciunea. Aceste virtuți ţin sufletul în comuniune de iubire cu Dumnezeu, inima lui devenind lăcaș al Preasfintei Treimi. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos ne spune: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzește, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). În felul acesta noi suntem cu adevărat locuințe ale Duhului Sfânt, biserici ale lui Dumnezeu.

Bogatul nemilostiv, după ce a murit și a ajuns în iad, tocmai acum i s-au deschis ochii şi a văzut grozăvia iadului. Bogatul a văzut, de asemenea, cine a fost Lazăr şi cum se fericește în Rai. I se limpezește mintea şi conştiinţa, îl mustră cugetul şi petrece în chinuri şi în văpaia flăcărilor iadului, tocmai pentru că a uitat pe pământ ce înseamnă a fi om cu adevărat. Și-a dat seama că omul trebuie întotdeauna să-şi recunoască neputințele, slăbiciunile şi limitele. Dar diavolul atât de mult l-a înșelat pentru a-l face să creadă că nimeni nu mai este ca el, că este cineva, până ce l-a prăbușit în adâncurile întunericului cel veşnic. De fapt, smerenia care i-a lipsit bogatului era tocmai aceea care ar fi putut să-l lumineze, care l-ar fi înălțat, care i-ar fi dat o bunăcuviință și o apreciere justă a faptelor sale. Oricum, și dacă am împlini toate faptele bune, cum ne spune Mântuitorul Iisus Hristos, „tot slugi netrebnice am fi, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10). Ce ar putea face omul atât de măreț în lumea aceasta, încât să se mândrească în deșert pentru faptele sale? Când vedem că slăbiciunile, bolile, suferințele sunt în noi, că în jurul nostru oamenii mor şi noi la rândul nostru ne apropiem de groapă de pe o zi pe alta, în ce ne-am putea mândri, pământ şi cenușă fiind? N-avem prin ce ne mări înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, decât cu neputințele noastre. Tot ceea ce am primit să facem în lumea aceasta, nu facem decât cu ajutorul, cu bunăvoința şi cu milostivirea lui Dumnezeu.

Noi uităm deseori de starea decăzută în care ne aflăm, uităm că în jurul nostru e atâta necaz și suferință. Văzând aceste slăbiciuni ale firii noastre, oare nu se cade să fim mai cu luare-aminte şi cu mai multă purtare de grijă faţă de cei din jurul nostru, faţă de cei din casa și familia noastră, față de comunitatea în care trăim? Desigur că trebuie să privim cu luare aminte că bogații mor, mor şi săracii. Unii merg în Împărăţia cerurilor, dar nu pentru că sunt săraci sau bogați, ci pentru că au sufletele curate şi pline de fapte bune. Unul dintre aceștia este fericitul Lazăr care a îndurat și a răbdat greutățile sărăciei și ale suferințelor, mulțumind lui Dumnezeu pentru puţinul pe care îl avea. El niciodată nu a cârtit, nu a defăimat pe cineva, nu a blestemat pe bogatul nemilostiv, ci a mulțumit permanent lui Dumnezeu pentru puținul dăruit.

Săracul Lazăr este dus de îngeri în Rai nu atât pentru că ar fi făcut multe fapte bune, cât pentru starea de curățenie a sufletului său. Săracul Lazăr era curat la suflet și luminat la minte, fiind înfrumusețat cu virtutea răbdării și a nădejdii în Dumnezeu. El nu cârtea pentru sărăcia lui și nu osândea pe cel bogat pentru nemilostivirea lui, ci își ducea viața în liniște smerită și pașnică. Deși sărac din punct de vedere material, Lazăr era bogat sufletește, viața lui fiind plină de virtuți, trăind în lume cu trupul dar cu sufletul și cu mintea fiind la Dumnezeu. În singurătatea lui, Lazăr era ca un pustnic, care postea și se ruga îmblânzind animalele prin smerenia sufletului său. Înainte de trecerea din această lume, având un suflet bun, el s-a bucurat din această lume de pacea sufletească netrecătoare. Sărac și bolnav, Lazăr nu s-a supărat pe Dumnezeu, nu s-a răzvrătit, nu a cârtit și nu a zis: „Doamne, de ce eu sunt atât de sărac, iar bogatul acesta nemilostiv atât de avut? De ce eu sunt atât de bolnav, iar el atât de sănătos?”. Dimpotrivă, și-a întărit, luminat și curățit sufletul său în bunătate, răbdare și iubire. Lazăr, deci, nu s-a plâns de suferința sa, ci s-a bucurat de prietenia câinilor care deveniseră mai milostivi cu el decât oamenii indiferenți și păcătoși.

Evanghelia de astăzi ne descoperă un adevăr fundamental: înaintea lui Dumnezeu sunt de mare valoare faptele bune și bunătatea sufletului. Evident, nu trebuie ca faptele bune pe care le-am săvârșit să ne ducă la mândrie și laudă de sine. Când suntem buni la suflet și milostivi, ne deschidem spre Rai, spre bunătățile netrecătoare ale lui Dumnezeu, iar când în sufletul nostru lăsăm să se înrădăcineze nemilostivirea, răutatea, egoismul, atunci ne îndreptăm spre iad. Cea mai mare bogăție a noastră, indiferent că suntem bogați sau săraci, că avem sau nu avuții, este dragostea față de Dumnezeu. Nu ai credinţă, frate creştine, nu ai nimic! Nu ai iubire de Dumnezeu, ești mai de ocară şi mai de plâns decât orice creatură de pe lumea aceasta. Când ai credinţă, ești bogat, chiar dacă suferința și boala s-au cuibărit în sufletul tău. Ai credinţă în Dumnezeu, El te vindecă și te ocrotește de tot răul. Chiar dacă n-ai reuşit în viața aceasta și n-ai putut să realizezi prea multe lucruri, dacă ai credinţă, Dumnezeu te ajută să depășești toate obstacolele și toate necazurile zilnice. Credinţa este virtutea care ne apropie de Tatăl ceresc, Cel Care poartă de grijă de toţi oamenii și de sufletele noastre. Dacă ai credință ți se deschid ochii sufletului și ai trupului ca să vezi care e planul lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Ai credință, sesizezi imediat ceea ce Dumnezeu vrea de la tine. Dumnezeu vrea să fii curat sufletește și trupește, lipsit de patimi și păcate. Toate aceste strădanii sunt firește legate de Crucea Mântuitorului Iisus Hristos, pusă înaintea noastră pentru a merge spre ea ca la asalt, pentru a cuceri ceea ce este neveștejit, de mare preț şi veşnic, adică cununa Împărăţiei cerurilor (2 Timotei 4-8).

Prin urmare, Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă să deschidem ochii şi urechile noastre, pentru a auzi glasul Mântuitorului Iisus Hristos Care ne cheamă întotdeauna: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34), respectiv pentru a vedea bunătatea Sa nemărginită. Să venim, deci, la Mântuitorul Hristos, să-L urmăm ca şi Lazăr întreaga noastră viaţă, să-I cerem ajutorul, să ne ferească de chinurile şi văpaia veșnică. Să ne deschidă ochii atât cât ne este de trebuinţă, înainte de sfârșitul zilelor noastre, pentru a-L vedea cu adevărat. Așadar, nu vom moșteni Împărăția cerurilor și nu vom putea vedea pe Dumnezeu, dacă nu ne vom curăța de păcate prin Taina Spovedaniei, dacă nu ne vom ruga cu stăruință Preabunului nostru Stăpân și dacă nu vom face fapte de milostenie.

Să ne rugăm Atotputernicului Dumnezeu ca să ne dăruiască puterea de a ne aduce aminte de El tot timpul, de a-I mulțumi pentru binefaceri și a-I cere ajutorul, de a fi sensibili la suferința semenilor noștri care sunt săraci, bolnavi și întristați. De asemenea, să rugăm pe Maica Domnului să ne dea înțelepciune și pricepere să înțelegem cât de prețioasă este viața noastră pe pământ ca pregătire pentru viața veșnică fericită. Prin cuvântul bun, rugăciunea pentru alții, ajutorarea săracilor, cercetarea bolnavilor vom realiza negreșit ceea ce spune poporul nostru luminat de Sfânta Evanghelie: „Dar din dar se face Rai”. Ajutând pe cei săraci, din cele ce am primit de la Dumnezeu, și le-am cultivat, prin rugăciune și muncă, vom dobândi fericirea vieții veșnice, spre slava lui Dumnezeu, bucuria îngerilor și a noastră mântuire. Amin!