Cuvântul de învăţătură al ÎPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica a XXVI-a după Rusalii, Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 16-21)

Iubirea de sine şi întunecimea minții îl cuprind pe omul păcătos ca pe bogatul din Evanghelia de astăzi. Mântuitorul, rostind această parabolă, ne spune că unui om bogat i-a rodit țarina. Şi în loc să se gândească să împartă şi la săraci din bogăția aceasta, a socotit altfel: „Ce voi face cu atâta bogăție? Iată ce voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi face. Şi după ce voi strânge toată avuția mea, voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te»” (Luca 12, 19). Ca răspuns la gândul său cel păcătos, Stăpânul Dumnezeu i-a rostit condamnarea: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20). La finalul acestei pilde, Mântuitorul conchide: „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieși şi nu se îmbogățește în Dumnezeu” (Luca 12, 21).

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVI-a după Rusalii a fost rânduită de Biserică să fie citită în această primă duminică a Postului Nașterii Domnului, pentru că este plină de învățături în ceea ce privește urcușul nostru duhovnicesc spre marea sărbătoare a Crăciunului. Praznicul acesta este în contradicție cu atitudinea bogatului, este descoperirea iubirii fără de margini a lui Dumnezeu pentru lume, dăruirea Sa desăvârșită pentru mântuirea noastră. Dumnezeu, „bogat fiind întru milă” (Efeseni 2, 4), a voit ca prin Fiul Său „să arate în veacurile viitoare covârșitoarea bogăție a harului Său” (Efeseni 2, 5-7). De asemenea, Biserica a rânduit ca această Sfântă Evanghelie să se citească acum, când omul a strâns de pe câmp bucatele pe care i le-a dat Dumnezeu, pentru a aminti despre importanța recunoștinței. De multe ori, omul în loc să mulțumească Ziditorului său pentru darurile Sale cele bogate, se aseamănă bogatului din Evanghelie. El stă de vorbă cu sine însuşi și gândește cum să se desfăteze mai bine, adică să mănânce şi să bea, uitând de Dumnezeu şi de sufletul său. Mai mult, ca și bogatul din Evanghelia de astăzi, omul stă de vorbă cu sufletul său şi gândește că acesta poate să mănânce şi să bea, uitând că sufletul nu se hrănește cu hrană trecătoare. Evident că pe unul ca acesta, Mântuitorul îl numeşte „nebun”.

Hrana pământească şi băutura sunt de folos trupului acestuia. Cu alte cuvinte, mâncăm şi bem pentru a întreține viaţa aceasta până la ceasul în care Dumnezeu ne va chema la Sine, atunci când vom muri şi vom ajunge înaintea Înfricoșătoarei Judecăți. Dacă ne lipim inima de aceste lucruri pământeşti, nu vom putea scăpa de Înfricoșătoarea Judecată a lui Dumnezeu, urmând a primi negreșit mustrarea: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău”. Prin cuvintele: „vor cere de la tine sufletul tău”, Mântuitorul ne arată că sufletul omului necredincios, lacom, al celui care uită de Sfânta Biserică, este stăpânit de vrăjmașii diavoli. Din Evanghelia „Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr” (Luca 16, 19-31), citită cu două duminici în urmă, am învățat că acela care a fost nemilostiv a căzut pradă diavolilor şi a fost dus de aceştia în iad. De acolo, a privit spre Rai şi l-a văzut pe Lazăr petrecând în sânul lui Avraam, cel care mai înainte fusese sărac şi plin de bube, zăcând nemiluit în faţa casei sale.

În Sfânta Scriptură, bogăția și sărăcia nu sunt un scop în sine, ci ele pot fi prilej de apropiere sau de îndepărtare de Dumnezeu și de semeni. Iată de ce Sfânta Evanghelie se încheie cu aceste cuvinte: „Așa se întâmplă cu cel care își adună comoară pentru sine și nu se îmbogățește în Dumnezeu”. Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina nu se referă la un om anume, ci la bogatul lacom, nemulțumitor și nemilostiv. Or, fiecare dintre noi poate cădea într-o astfel de robie a sufletului, printr-un atașament exclusiv de bunurile materiale limitate și trecătoare din lumea aceasta. A avea lucruri materiale nu este un lucru rău, deoarece acestea sunt date de la Dumnezeu, dar modul folosirii lor poate fi în rău sau în bine. Faptul că Dumnezeu i-a făcut bogatului o surpriză cu o recoltă foarte mare de cereale, a vrut să vadă de la el cum o folosește. Dumnezeu l-a miluit din belșug pe bogat fără ca acesta să fi avut vreun merit; i-a făcut un mare dar, așteptând ca și el, la rândul său, să fie milostiv față de alții. Dar nu a fost așa. Recolta neașteptată a bogatului, în loc să îl umanizeze, îl îndobitocește; în loc să îl apropie de Dumnezeu și de cei săraci, îl îndepărtează de Dătătorul bunătăților și de cei care sunt în suferință, îl însingurează. De ce? Pentru că fapta lui față de un dar trimis pe neașteptate de la Dumnezeu devine o atitudine păcătoasă, care-i schimbă chiar şi modul de a gândi. Această bogăție îl „înnebunește” efectiv din cauza lăcomiei după bunurile materiale.

În loc să-I mulțumească lui Dumnezeu și să îi ajute pe cei care aveau nevoie de hrană, bogatul uită de Dumnezeu și de cei din jurul său. El nici nu-I mulțumește lui Dumnezeu, nici nu-i miluiește pe săraci, ci se gândește egoist doar la sine. În felul acesta, bogatul păcătos se pierde duhovniceşte. Iată ce poate spune mintea unui astfel de om: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te”. Bogatul își spune sieși folosind cuvintele: „odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te”. Dintre toate aceste vorbe lipsește, cum constatăm, cuvântul „mulțumesc Doamne”. Sufletul bogatului nemulțumitor și nemilostiv, cum constatăm, a devenit întru totul trupesc, el nu mai este suflet duhovnicesc. Singura lui grijă este aceea de a se preocupa de trupul său lacom, de a mânca, de a bea și de a se veseli. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că: „iubirea trupească de sine este pricina tuturor gândurilor pătimaşe. Din ea se nasc cele trei gânduri mai generale ale poftei: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de arginţi şi al slavei deşarte. La rândul lor, din lăcomia pântecelui se naşte gândul desfrânării; din iubirea de argint gândul lăcomiei şi al zgârceniei; iar din slava deşartă, gândul mândriei. Şi toate celelalte gânduri izvorăsc din aceste trei: al mândriei, al întristării, al pomenirii răului, al deznădejdii, al pizmei, al clevetirii, şi celelalte. Aceste patimi leagă mintea de lucrurile materiale şi o ţin la pământ, stând cu toate deasupra ei asemenea unui bolovan foarte greu, ea fiind prin fire mai uşoară şi mai sprintenă decât focul” (SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, „Capete despre dragoste”, în coll. „Filocalia”, vol. 2, traducere de pr. Dumitru Fecioru, Sibiu, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, 1947, p. 114).

În felul acesta, bogatul se arată în totală uitare de Dumnezeu și de cei din jurul său. Vorbind despre odihnă, bogatul nu face altceva decât să se îngroape în cele materiale. Tocmai pentru aceasta, Dumnezeu îi spune: „Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău!”. Sufletul, fiind înrobit de trupul care după moarte se va îngropa în pământ, ajunge într-o moarte spirituală sigură. Astfel, bogatul cade din harul lui Dumnezeu și din demnitatea umană prin reducerea vieții umane la starea ei biologică, la dimensiunea ei pur materială. Deci, cuvintele: „Mănâncă, bea și te veselește, suflete!” nu arată decât că veselia bogatului este legată de moartea sa iminentă.

Deșertăciunea bogatului lacom de a-și construi fericirea numai pe lucrurile materiale și trecătoare, pe care le adună în hambare noi, este condamnată ca nebunie. De aceea, Dumnezeu îi spune acestui om: „Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău! Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”. Domnul îi arată că moartea îl va despărți de toate averile sale, iar sufletul său va fi luat de cei răi. Mântuitorul nu ne spune că Dumnezeu va cere sufletul, ci altcineva „va cere” sufletul său. De bună seamă că demonii sunt cei care după ce au pus deja stăpânire asupra acestui om bogat prin patimile lăcomiei și ale plăcerilor trupești, tot ei sunt aceia care-i vor lua sufletul. Deci, moartea fizică a bogatului are și o dimensiune spirituală, de judecată a vieții pământești: „vor cere de la tine sufletul tău”, adică vor cere să răspunzi de modul cum ai trăit viața pe pământ. Ca atare, concluzia este una singură: „Așa se întâmplă cu cel care își adună bogății (materiale) pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu”. Sfârșitul nebun al bogatului lacom și nemilostiv este pricinuit de patima lui pentru a aduna pentru sufletul său averi materiale trecătoare.

Faptul că Evanghelia ne spune că există o îmbogățire în Dumnezeu, ne arată că mai este și o altă formă de îmbogățire decât cea cu averi materiale trecătoare. Și anume, îmbogățirea duhovnicească în Dumnezeu, adică îmbogățirea sufletului cu daruri duhovnicești: credința, nădejdea, iubirea, smerenia, răbdarea, dărnicia. Aceste bogății duhovniceşti se adună în sufletul omului credincios pe care moartea nu le poate risipi. Ele sunt lumina sufletelor celor drepți în Împărăția cerurilor. Așadar, credinciosul trebuie să se îmbogățească în Dumnezeu, Căruia trebuie să-I mulțumim pentru darurile vieții și sănătății, pentru ajutorul primit. Această mulțumire o aducem Milostivului Dumnezeu prin rugăciune, iubirea și ajutorarea aproapelui nostru aflat în lipsuri materiale și duhovniceşti. Deci, dăm celui care are nevoie de ajutorul nostru din darurile primite de la El, ca semne ale iubirii noastre față de Atotputernicul Părinte ceresc. De fapt, acesta este și scopul Sfintei Evanghelii de astăzi: să ne învețe că dărnicia lui Dumnezeu ne îndeamnă să fim și noi darnici sau milostivi, potrivit îndemnului Mântuitorului Iisus Hristos: „Fiți milostivi, precum Tatăl vostru Cel ceresc milostiv este!”.

Având acest cuvânt al Domnului Hristos, Biserica ne îndeamnă permanent să unim postul cu rugăciunea și cu milostenia. Milostenia poate fi materială (hrană, îmbrăcăminte, adăpost) sau duhovnicească, atunci când oferim cuiva în dar un cuvânt bun, o vizită unui bolnav, o încurajare unui om deznădăjduit, o mângâiere unui om întristat, un sfat înțelept unui om dezorientat. Dacă nu vom fi milostivi, vom lucra potrivit lăcomiei. O mulțime de războaie au avut ca mobil principal lăcomia și duhul de stăpânire asupra altora. La fel, sărăcia, dacă nu este îmbogățită cu dorința de comuniune cu Dumnezeu, aduce multe rele, ca invidie, răzvrătire, ură, furt, violență și deznădejde. Cel milostiv face ca milostenia sa să fie spre dobândirea Raiului așa cum spune vorba noastră înțeleaptă: „Dar din dar se face Rai”. Adică din darurile primite de la Dumnezeu trebuie să facem și noi daruri, ca să intrăm în Împărăția iubirii lui Dumnezeu, după ce ne-am îmbogățit sufletește în relația noastră cu Dumnezeu, în har. De fapt, numai când devenim milostivi primim bucuria Raiului în sufletul nostru, întrucât ne asemănăm cu Dumnezeu Cel Milostiv și Iubitor de oameni. Așadar, Biserica ne îndeamnă pe toți să facem milostenie celor săraci din darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu. Totodată, nici cei săraci să nu considere starea lor ca fiind o stare de disperare, ci să transforme sărăcia lor materială într-o îmbogățire duhovnicească, prin rugăciune și smerenie, prin cuvânt bun și faptă bună, prin hărnicie și speranță.

În concluzie, Evanghelia de astăzi ne învață cât de mult trebuie să ne ostenim pentru a ne desprinde de lucrurile pământeşti. Dincolo de ele ne așteaptă răsplata cea veșnică, bunătățile pe care Părintele ceresc le gătește celor care Îl iubesc pe Dânsul. Pentru întâlnirea cu El trebuie să ne pregătim aşa cum este de cuviință, ca să-L putem ruga să Se îngrijească de viaţa noastră şi de sufletul nostru. Prin urmare, Îl căutăm pe Dumnezeu pentru a câștiga de la Dânsul, prin ostenelile noastre, tămăduire sufletească şi trupească. Astfel, înțelepciunea cea sălășluită de Dumnezeu înlăuntrul nostru ne spune şi ne învaţă că trebuie să avem mintea la ceruri, că trebuie să ne rugăm, că trebuie să postim, că trebuie să iubim pe Dumnezeu și pe aproapele și să venim la Biserică! Câte ore stăm de fapt la sfintele slujbe? Dacă le calculăm bine nu depășesc două ore într-o zi de duminică. Foarte puțină osteneală şi stăruință în comparație cu bogăția pe care Domnul o revarsă neîncetat peste casele şi sufletele noastre. Așadar, avem nevoie să revenim la vechile noastre obiceiuri. Odinioară, bătrânii știau că aici în Casa Domnului, în Sfânta Biserică, îi așteaptă Dumnezeu ca să le dăruiască darurile Sale cele bogate. Dacă nu vii la Sfânta Liturghie ești cu adevărat păgubit de această milostivire a Creatorului nostru. Deci, cei care ați venit la sfânta slujbă, primiți de la Milostivul Dumnezeu nenumărate daruri. Pentru aceasta să mulțumim lui Dumnezeu şi să-L rugăm neîncetat să reverse peste noi toţi binecuvântările Sale. Amin!