Cuvântul de învăţătură al ÎPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica a XXVII-a după Rusalii, tămăduirea femeii gârbove (Luca 13, 10-17)

În această duminică am ascultat la Sfânta Evanghelie una dintre minunile săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos asupra unei femei bolnave, „gârbove”. Această vindecare ascunde multe înțelesuri duhovnicești, fiind într-o legătură strânsă cu perioada de post în care ne aflăm. Postul în care ne aflăm, așa cum știm, este un timp de pregătire pentru marea sărbătoare a Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Această Evanghelie ne dezvăluie, în același timp, puterea vindecătoare a Mântuitorului Iisus Hristos și virtuțile ascunse ale femeii gârbove, care de optsprezece ani era robită de o legătură nevăzută a satanei, sub forma unei neputințe trupești.

Evanghelia ne spune că Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, venind la sinagogă, a văzut în mulțime, printre oameni, o femeie bolnavă, plecată cu fața spre pământ și care suferea, astfel, de optsprezece ani. Bolnava era posedată de un duh de slăbiciune, de neputință care-i venea de la cel rău. Ea nu putea să ridice privirea, nici să vadă fețele oamenilor, nici albastrul cerului. Sfântul Luca, precizând că minunea s-a făcut în ziua sâmbetei, a scos în evidență rigorismul inuman și legalist al iudeilor. Femeia bolnavă a fost, deci, văzută de Mântuitorul, a chemat-o la El și i-a zis: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu” (Luca 13, 12-13). Atunci, mai-marele sinagogii, fățarnic și plin de invidie, a spus celor prezenți, fără să se adreseze direct lui Iisus, că șase zile sunt în care poate omul să lucreze, dar în ziua sâmbetei nu trebuie să se săvârșească nicio lucrare, nici chiar o vindecare de boală. Mântuitorul Iisus Hristos, însă, văzând invidia și fățărnicia mai-marelui sinagogii și a celor care gândeau ca el, a răspuns: „Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și nu îl duce să îl adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?”. Acest răspuns ferm al lui Iisus a rușinat pe mai-marele sinagogii și pe cei care erau potrivnici lui Iisus. În final, Evanghelia spune că „poporul întreg se bucura de faptele slăvite, săvârșite de El”.

Duhul de neputință, despre care se vorbeşte în Evanghelia de astăzi, este o lucrare a satanei. Mântuitorul Hristos, răspunzând fariseilor care Îl acuzau că săvârșește asemenea minuni sâmbăta, subliniază aceasta când spune că femeia a fost legată de satana de optsprezece ani. Cum satana n-are niciun drept asupra oamenilor, fără îndoială că se cuvenea să fie dezlegată de legătura acestei suferințe indiferent de zi (Luca 13, 16).

Gârbovia femeii era o stare de neputință care îi afectase coloana vertebrală. Femeia bolnavă era obligată să stea permanent aplecată. Așa se face că optsprezece ani reprezenta o perioadă îndelungată pentru suferința ei. Desigur, femeia, atât înainte de vindecarea ei, cât și în ziua când a fost vindecată de Domnul venea frecvent la sinagogă. Credem că de fiecare dată spera să plece acasă vindecată, dar vindecarea întârzia. Deci, ea de fiecare dată a plecat acasă nevindecată și cu suferința din ce în ce mai avansată. A venit la sinagogă, locul de rugăciune al evreilor, și în ziua rânduită de Dumnezeu pentru vindecarea ei. Venirea ei la rugăciune intrase, de fapt, în preocuparea ei de îngrijire a sufletului său şi bineînțeles de boala pe care o avea. Sfântul Evanghelist Luca nu ne spune dacă femeia L-a rugat pe Mântuitorul Hristos să o vindece, dar faptul că Domnul S-a îndreptat către ea, confirmă faptul că ea era foarte credincioasă şi trăia efectiv cu nădejdea vindecării. O altă femeie, într-o împrejurare asemănătoare, cu credinţa că va fi vindecată de scurgerea sângelui, s-a atins de haina Mântuitorului şi a primit tămăduire. De data aceasta, fără să se exprime în vreun fel, femeia gârbovă avea credinţa că Domnul o va vedea şi o va vindeca, ceea ce s-a şi întâmplat. Atitudinea femeii gârbove este un model de credință și evlavie pentru fiecare dintre noi. Sfântul Petru Damaschinul ne îndeamnă spunând: „să nu-ţi pierzi nădejdea, uitând de ajutorul lui Dumnezeu, căci El poate face câte vrea. Ci nădăjduieşte în El, şi îţi va face una din acestea: sau îţi va pregăti îndreptarea prin niscai încercări şi alte mijloace, precum El ştie, sau îţi va dărui cu iubire de oameni o altă cale pe care nu o ştii pentru a mântui sufletul tău, numai să nu părăseşti pe Doctor” (SF. PETRU DAMASCHINUL, „Învățături duhovnicești”, în coll. „Filocalia”, vol. 5, traducere de pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1976, p. 147).

Femeia gârbovă, suferindă și răbdătoare, nu a cerut nimic de la Mântuitorul Hristos, nu îndrăznea să-L roage pe Domnul ceva. Ea purta crucea suferinței în tăcere și așteptare. Trupul ei era încovoiat de boală, dar sufletul ei era drept, în stare de rugăciune înaintea Celui Care știe toate. Nu cunoștea taina legăturii ei nedezlegate, adică nu cunoștea originea neputinței ei. Și cu toate că nici ea, nici altcineva nu a intervenit pe lângă Domnul Hristos, El, din multă milă față de această femeie suferindă, a vindecat-o în văzul tuturor celor adunați în sinagogă. De luat aminte că în cazul acestei vindecări, Dumnezeu este Cel Care are inițiativa minunii, chiar dacă bolnava nu rostește niciun cuvânt. Mântuitorul a ales să săvârșească această minune, întrucât este Creatorul nostru care cunoaște viața și suferința fiecăruia, dar și credința, smerenia și răbdarea fiecăruia. Tocmai pentru că este Atoateștiutor, El alege locul și timpul când eliberează pe oameni de boală și suferință. Astfel, Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat pe această femeie, atunci când a dorit și cum a voit El. Așa că felul Lui de lucrare este pedagogic și înțelept. Chiar dacă, aparent, El a întârziat vindecarea femeii, până la optsprezece ani, în chip ce rămâne tainic pentru noi, El lucrează totdeauna pentru mântuirea oamenilor. Uneori, El nu răspunde imediat cererilor noastre, dar întârzierea Sa e ziditoare pentru sufletul nostru. El iubește pe toți oamenii și tuturor le oferă mângâiere.

Mântuitorul Iisus Hristos săvârșește această minune nu doar pentru că El cunoștea suferința ei îndelungată, ci și pentru că El cunoștea credința puternică, smerenia profundă și îndelunga răbdare a femeii gârbove. De aceea, a numit-o „fiică a lui Avraam” și a întrebat mustrând pe mai-marele sinagogii și pe cei care gândeau ca el: „Aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?”. Cuvintele, „fiică a lui Avraam”, după tâlcuirea Sfinților Părinți, înseamnă femeie credincioasă și împlinitoare a voii lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel consideră că Avraam este părintele credinței, iar cine este fiul sau fiica lui înseamnă că este fiu al credinței trăite, încercate, verificate în timp, în necazurile și greutățile vieții. Credința aceasta este statornică sau neclintită, la bine și la rău, nu numai când oamenii primesc daruri de la Dumnezeu, ci și când El îngăduie ca ei să treacă prin încercări. Aceasta este credința lui Avraam, care a lăsat țara sa de origine și a mers spre o patrie necunoscută, ascultând de Dumnezeu, călătorind spre un loc necunoscut și făgăduit. Prin credință vedea Avraam pe Dumnezeu Cel nevăzut și pregusta ceea ce i-a fost promis ca binecuvântare. Prin credință, înaintăm și noi spre ceva încă necunoscut în mod sensibil, dar promis sau făgăduit, și anume Împărăția cerurilor. În acest sens, conținutul credinței, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, este Împărăția cerurilor. Așadar, prin credință puternică, prin evlavie, prin rugăciune smerită, prin osteneala venirii la rugăciune, această femeie păstra legătura vie cu Dumnezeu Cel nevăzut. Iar când Cel nevăzut S-a făcut văzut, adică S-a făcut Om și a venit printre oameni, atunci El, Iisus Hristos, a ridicat-o, a dezlegat-o din legăturile satanei și a îndreptat-o în starea de om sănătos care privește în față pe ceilalți oameni și vede lucrarea lui Dumnezeu în lume, adică în natură și în istorie.

Când a vindecat pe femeia gârbovă, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a avut în vedere, de bună seamă, și pe fiecare dintre noi. Noi avem diverse slăbiciuni, diverse neputințe. La noi s-a gândit Domnul şi pe noi ne vede şi ne dezleagă pe fiecare în parte de duhul gârbovirii. El vine permanent în viaţa noastră, mai ales în Sfânta Biserică, la Sfânta Liturghie, duminica şi în celelalte sărbători, ca să ne dăruiască vindecare şi sănătate trupurilor şi sufletelor noastre. Deci, pentru a fi vindecați trebuie să venim la Biserică. După cum constatăm, femeia gârbovă nu a fost vindecată nici acasă la ea, nici pe drum, nici acolo unde lucra, ci a fost vindecată în locul de rugăciune al iudeilor. Aici, în Casa Sa, Mântuitorul vine să vindece toate neputințele noastre pe care le poartă ca pe o sarcină pentru noi.

Apoi, prin relatarea acestei minuni a Mântuitorului Hristos, Sfântul Evanghelist Luca, evident, ne aduce aminte şi de gârbovirea noastră sufletească. El n-a dorit neapărat să prezinte simplu o minune a Mântuitorului nostru. Domnul a venit la sinagogă şi cu alte ocazii și a vindecat și alte multe persoane. Dar acum, vindecând pe femeia gârbovă, El a vrut să ne arate că venirea Sa se face pentru îndreptarea noastră din robia duhurilor necurate. Prezenţa Sa în lume este tocmai pentru ca mintea, sufletul şi toate ale noastre să fie dezrobite de cel rău și să se îndrepte spre Tatăl Cel ceresc. Tocmai de aceea, pericopa evanghelică de astăzi este aşezată în Postul Crăciunului, pentru a înţelege că El este Cel Care are să Se nască în ieslea din Betleem pentru a ne vindeca de gârbovirea noastră. De asemenea, femeia care a fost dezlegată de duhul diavolesc ce o stăpânea, reprezintă însăşi neamul omenesc vindecat de păcatul strămoșesc prin Jertfa și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Ca atare, noi am fost răscumpărați de Domnul și ridicați iarăși la starea de comuniune şi iubire cu Preasfânta Treime.

Evanghelia acestei duminici ne arată și cât de mare este binecuvântarea de a ne întâlni cu Mântuitorul Hristos, cu Dumnezeu-Omul, Care ne ridică sau ne îndreaptă când suntem prea aplecați spre cele pământești și ne ajută să privim spre ținta noastră finală, care nu este mormântul, ci Împărăția cerurilor. Așadar, vindecarea femeii gârbove, ca ridicare din apăsarea sau din aplecarea ei îndelungă, reprezintă, în mod tainic, și lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos ca vindecare și sfințire a naturii umane pe care a asumat-o prin Întrupare, prin Înomenire. Atât Învierea Domnului, cât și Înălțarea Sa la ceruri înseamnă ridicare. Prin Învierea Sa din morți, Mântuitorul ne ridică din moarte, iar prin Înălțarea Sa la cer ne ridică de pe pământ la ceruri, adică de la viața trecătoare sau biologică la viața cea netrecătoare, duhovnicească și veșnică. În ziua în care Mântuitorul, din iubire pentru oameni, a ridicat-o, a vindecat-o, femeia bolnavă a început să preamărească pe Dumnezeu în ființa ei. De acum ea adaugă la virtuțile sale: credință puternică, smerenie profundă și răbdare îndelungă, multa ei recunoștință ca act de preamărire a lui Dumnezeu. Prin urmare, ea devine un mare dascăl pentru noi toți, fiind o purtătoare de lumină mai ales în această perioadă a Postului Nașterii Domnului, ca timp de pregătire pentru primirea Mântuitorului Iisus Hristos în peștera inimii noastre, în intimitatea sufletului nostru, care, din cauza păcatelor, devine întunecos și rece, dar se luminează și se încălzește prin rugăciune, post și milostenie, prin Spovedanie și Împărtășanie. Din acest motiv, trebuie să ne întărim credința prin smerenie și rugăciune, să ne întărim răbdarea în timpul încercărilor și să facem milostenie. Să nu uităm să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru faptul că existăm, că suntem sănătoși, că suntem iubiți de Dumnezeu, chiar dacă trecem prin necazuri, boli și ispite.

Această vindecare este un îndemn la fapta milostivă izvorâtă din iubire. Mântuitorul Iisus Hristos săvârșește binele fără să fie rugat, fără să I se ceară. Femeia gârbovă nu a cerut nimic de la Iisus, ci El din proprie inițiativă a chemat-o și a vindecat-o. A chemat-o la El și i-a spus: „Ești dezlegată de neputința ta”, a pus mâinile Sale asupra ei și a vindecat-o. A unit cuvântul eliberator cu fapta milostivă. Prin această lucrare, Mântuitorul Iisus Hristos ne învață și pe noi să nu așteptăm ca să fim rugați sau solicitați stăruitor, ci dacă vedem că un om are nevoie de ajutorul nostru, să mergem spre el și să-l ajutăm. Prin urmare dacă vrem să ne vadă Dumnezeu și să ne vindece trebuie să urmăm poruncile Lui, să ascultăm de glasul Lui și să-L vedem în Sfânta Sa Icoană cu ochii minții şi să ne închinăm Lui. Nimic nu ne va împiedica să ne apropiem de El, numai dacă avem voință. Nici legătura pusă în orice chip asupra noastră de cel rău, nici viaţa noastră păcătoasă nu va putea să ne facă vreun rău dacă avem încredere în Mântuitorul Iisus Hristos și în puterea Sfintei Sale Cruci. Domnul ne va apăra întotdeauna de otrava aducătoare de moarte a vrăjmașului nostru și ne va vindeca de orice boală și neputință. Așa că dacă venim la Sfânta Biserică și participăm cu evlavie la Sfintele Slujbe vom primi de fiecare dată putere divină de la Duhul Sfânt. Primim de la Dumnezeu nu numai puterea Sa dumnezeiască ci, atunci când ne rugăm și ne facem semnul Sfintei Cruci, Îl avem chiar pe El Însuși în sufletele noastre. Sfânta Cruce, pentru cel credincios, este cu adevărat mângâierea şi apărarea lui, acest semn fiind cu adevărat arma de biruință împotriva celui rău. Aşadar, ori de câte ori ne facem Sfânta Cruce corect, diavolul fuge de la noi şi răul lui se risipește, așa cum ne spune Psalmistul: „precum se stinge fumul şi nu mai este, precum se topește ceara de la faţa focului, aşa să piară păcătoșii de la faţa lui Dumnezeu, iar drepții să se veselească” (Psalmul 67, 2-3).

Să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos ca să ne dea putere să luptăm împotriva gârbovirii noastre sufletești şi trupești. Să ne îngrijim pentru a-L avea pe Dumnezeu prezent în mintea și inima noastră ca să ne înmiresmeze cugetul şi gândurile noastre. Cel care Îl are pe Dumnezeu în inima sa nu poate să fie biruit de cel rău, așa cum ne-a făgăduit Domnul: „Iar celor care vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoși” (Marcu 16, 18). Prin urmare, cel credincios se luptă împotriva răului, rugăciunea fiindu-i antidotul împotriva veninului diavolesc. Și pentru că ne apropiem de marele praznic al Nașterii Domnului, să mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a învrednicit să parcurgem această perioadă de pregătire pentru mântuirea noastră. Cu cât vom fi mai curați cu sufletul și cu trupul nostru cu atât Dumnezeu ne va ajuta ca să-L vedem Prunc tânăr înfășat în ieslea din Betleem. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simțim bucuria ajutorului Său și a săvârșirii faptelor bune, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin!