Preaiubiți credincioși și credincioase,
Evenimentele sfinte petrecute de la Naşterea Domnului, cum sunt descrise în Evanghelia de astăzi, au legătură cu viața Pruncului Iisus și a Preacuratei Sale Maici. După ce magii au plecat din Betleem, unde au adus daruri şi s-au închinat Pruncului mântuitor, au primit imediat veste de la înger să meargă pe altă cale în patria lor. Îngerul Domnului i-a îndemnat să-l ocolească pe Irod întrucât acesta, întunecat la minte și la suflet de diavol, dorea cu ardoare să-L ucidă pe Pruncul de curând născut, de frică să nu îşi piardă scaunul de domnie. Nefiind iudeu după neam, ci din părţile Idumeii, Irod s-a străduit tot timpul domniei sale să placă poporului iudeu pe care îl conducea. Deci pentru a face pe plac supușilor săi a rezidit chiar templul din Ierusalim. Cu toate aceste eforturi, din istorie se știe că Irod a trăit toată viața cu teama de a pierde împărăţia şi de a fi detronat. Având această patimă, el a ucis fără milă pe toţi cei care erau în preajma sa şi chiar pe proprii săi copii. Fiind captivat de această răutate, la auzul veştii că S-a născut Mesia, Împăratul lui Israel, împăratul Irod s-a tulburat şi a căutat cu orice preţ să-L omoare. Nu a cugetat nici o clipă că Domnul Hristos nu este nicidecum un împărat pământesc, ci Însuşi Împăratul Cerurilor. Așa că pentru a duce la îndeplinire planul său criminal, el i-a chemat pe Magii de la Răsărit şi s-a sfătuit cu ei despre steaua care apăruse şi pe care ei o urmau. Și după ce s-a încredinţat despre locul prorociei, i-a lăsat pe oaspeții săi să meargă şi să se închine Pruncului, îndemnându-i cu vicleșug să se întoarcă la el pentru a-i spune locul unde se născuse Acesta. Mare i-a fost însă mânia, atunci când a aflat că Magii l-au ocolit şi au plecat pe o altă cale în ţara lor. Atunci, plin de mânie, a poruncit de îndată ca toţi copii de la doi ani în jos să fie ucişi, cu scopul vădit de a-L ucide și pe Pruncul mântuitor. Uciderea pruncilor a împlinit, din nefericire, cuvintele profetice spuse de prorocul Ieremia: „Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahela îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt” (Ieremia 31, 15; Matei 2, 18). Istoria a consemnat un număr foarte mare de prunci ucişi de Irod, aproximativ paisprezece mii.
Dreptmăritori creștini,
La puțin timp după Nașterea Sa, Pruncul Iisus Se află pentru prima dată în primejdie de moarte; regele Irod căuta să-L ucidă cu orice preț. Domnul Hristos este astfel încă de la începutul vieții Sale pământești născut pentru suferință și primejdie de moarte. Profetul Isaia vorbise despre această dramă a Celui Care S-a născut din Preasfânta Fecioară, atunci când vorbea despre Slujitorul Domnului ca fiind un „om al durerilor și cunoscător al suferinței” (Isaia 53, 3). Și dacă bunătatea și generozitatea păstorilor și a magilor, arătate Pruncului Iisus, au fost atât de mari și copleșitoare, iată că deodată toate aceste onoruri sunt umbrite de răutatea pătimașă și de dorința de stăpânire a lui Irod, regele Iudeii. Dumnezeu, însă, Care cunoștea firea robită de păcat a lui Irod, lucra cu multă chibzuință și înțelepciune în viața Pruncului binecuvântat. Prin urmare, în acest vârtej al evenimentelor, Pruncul Iisus S-a descoperit că nu este un prunc oarecare, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu înomenit. El este Logosul Tatălui, Creatorul cerului şi al pământului, Cel Care S-a zămislit de la Duhul Sfânt în pântecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Ca Unul Născut al Tatălui prin Care toate s-au făcut, Domnul este împreună Creator cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, El fiind Acela prin care toate s-au făcut „şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”, cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul (Ioan 1, 3).
Desigur, Irod n-a putut să-L ucidă pe Prunc, tocmai pentru că El este Dumnezeu, firea Sa umană fiind permanent păzită de Dumnezeu în virtutea unirii cu firea divină. Dumnezeirea lucra în Domnul Hristos şi, de aceea, niciodată răutatea umană n-a putut s-o învingă. Referitor la această biruință, Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune că Lumina a venit în lume și întunericul n-a putut s-o cuprindă, deși încă de la începutul venirii Ei a dorit S-o anuleze definitiv dar n-a reușit. Lumina S-a arătat mai tare și mai copleșitoare decât întunericul. Prin urmare, „În Fiul Tatălui era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 4-5). Lumina Tatălui Ceresc este, așadar, în Fiul Care a venit în lumea noastră întunecată de păcat ca să ne scoată din întuneric și să ne facă fii ai luminii neînserate. Aceasta înseamnă că prin Pruncul mântuitor noi suntem moștenitori ai Luminii Tatălui și ne împărtășim de ea în Trupul tainic al Fiului Său prin Sfintele Taine. În felul acesta noi purtăm în sufletele noastre Lumina dumnezeirii, sau cum spune Psalmistul: „întru lumina Domnului vom vedea lumină” (Psalmul 35, 9).
Preaiubiți credincioși,
Bucuria pe care o aduc îngerii Maicii Domnului și dreptului Iosif, când cântă la Betleem: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14), este foarte curând umbrită de neliniște și amenințarea cu moartea din partea regelui Irod. Regele Irod, robit de patima puterii lumești și a slavei deșarte, considera că Pruncul născut în Betleem putea fi unul dintre aceia care într-o zi l-ar fi detronat și i-ar fi luat împărăția. De aceea a poruncit slujitorilor săi ca toți pruncii din Betleem și împrejurimi să fie uciși, cu scopul ascuns de a-L ucide pe Cel nou-născut, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Deci, Pruncul mântuitor, prigonit fiind de Irod, împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu dreptul Iosif, s-au grăbit să fugă în Egipt. Dreptul Iosif, pentru a face acest drum, a fost îndemnat de înger în vis, zicându-i: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă” (Matei 2, 13). Dacă mai înainte Sfântul Evanghelist vorbea despre Iosif ca despre „logodnicul” (Matei 1, 19) Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de data aceasta îl arată ca pe un ocrotitor al Pruncului şi al Mamei Sale. Observăm că de această dată îngerul a vorbit lui Iosif despre „mama Lui”, nu despre „soția ta”, fiindcă Maica Domnului îl avea pe Dreptul Iosif ca protector, nu ca soț. Iosif nu era soțul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și nici tatăl Pruncului Iisus, pentru că Părintele Ceresc era Tatăl adevărat al Pruncului născut în Betleem. Pentru această sarcină, Dreptul Iosif a fost binecuvântat de Dumnezeu să poarte grijă de Copilul Iisus, ca și când ar fi fost tatăl Lui. De aici învățăm că, totdeauna, copiii au nevoie atât de afecțiunea mamei, cât și de afecțiunea tatălui. Nu era suficientă afecțiunea mamei. Prin aceasta, Dumnezeu ne arată binecuvântarea familiei. După cum la început prin familie a intrat păcatul în lume, întrucât Adam și Eva formau prima familie umană, tot așa acum la venirea Sa în lume, Fiul Tatălui, Noul Adam, are o familie în lume. Prin nașterea și creșterea Sa într-o familie, Mântuitorul ne învață că fiecare copil trebuie păzit și ocrotit. El nu trebuie lăsat pradă frigului și foamei, neștiinței și nesiguranței, violenței și morții. Într-o vreme în care unii părinți își abandonează pruncii, iar unii copii uită pe părinții lor, lumina Evangheliei Mântuitorului Hristos ne arată că binecuvântarea lui Dumnezeu se manifestă acolo unde familia este unită și luptă împotriva relelor și a primejdiilor din viața ei.
Așadar, Maica Domnului cu Pruncul Iisus și Dreptul Iosif au plecat în Egipt ca să se ascundă de mânia regelui ucigaș. Fuga lor, în afară de acest eveniment dureros, a reconfigurat fuga poporului iudeu în Egipt și întoarcerea lui din robia egipteană. Deci Mântuitorul Hristos a mers în Egipt ca să refacă drumul poporului evreu în Egipt și să arate că toate popoarele păgâne, care până atunci se aflau „în întunericul şi în umbra morţii”, sunt chemate să moștenească Împărăția Cerurilor. Ca atare, Fiul lui Dumnezeu a făcut din prigonirea Sa o șansă de scăpare de robia morții și de sclavia diavolului a tuturor celor care vor crede într-Însul. Având în vedere această chemare și pe noi, El ne îndeamnă că deși: „În lume necazuri vom avea; dar să îndrăznim că El a biruit lumea” (Ioan 16, 33). Deci Însuşi Domnul a fost prigonit mai înainte ca oamenii să fie „ocărâți şi prigoniți” pentru credința în El. După această ședere plină de lipsuri, de greutăți, Pruncul şi mama Sa au fost aduşi înapoi de Dreptul Iosif, ca să se împlinească prorocia: „din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Matei 2, 15). Dar pentru că aflaseră că pe tronul Iudeii domnea Arhelau, fiul lui Irod, nu s-au întors în Betleem, ci s-au stabilit în Nazaret, „ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proroci, că Nazarinean Se va chema” (Matei 2, 23).
Dreptmăritori creștini,
Prin urmare, după cum vedem, Nașterea Domnului Iisus Hristos este înfățișată încă de la început sub semnul Crucii și al Învierii Sale. Dumnezeu Cuvântul preschimbă în mod minunat răul în bine, prigoana în libertate. El fuge în Egipt, locul considerat de evrei ca fiind pământul robiei și al idolatriei păgâne. Aici, evreii au ajuns odinioară în robie în timpul lui Iosif, fiul lui Iacov, preînchipuire a lui Mesia. Dar, tot de aici, mai târziu, prin Moise, iudeii au fost eliberați de Dumnezeu din robia lui Faraon. Acum, fugind în Egipt, Mântuitorul binecuvântează aceste locuri ca apoi prin revenirea Sa în pământul lui Israel să împlinească cuvintele prorocului Oseea, care spune: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11, 1). Deci Pruncul Iisus chemă la Sine nu doar pe poporul iudeu, ci pe toate neamurile păgâne reprezentate prin țara Egiptului, unde a primit adăpost pentru un timp.
Aşadar, Mântuitorul, fiind biruinţa şi slava noastră, să-L rugăm să ne dăruiască un început de an binecuvântat şi plin de nădejde sfântă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel Care este Domn şi Împărat al nostru, al celor cereşti şi al celor pământeşti! Amin!
