Cuvântul de învăţătură al ÎPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, în ziua praznicului Tăierii-împrejur cea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei și Anul nou, 1 ianuarie

Data de întâi ianuarie este o întreită sărbătoare în calendarul nostru ortodox. Prăznuim în primul rând tăierea-împrejur a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, apoi cinstim pe Sfântul Vasile cel Mare și, în final, comemorăm Anul nou. Sărbătoarea „Tăierii împrejur” deși este legată de prescripțiile rituale din Vechiul Testament, aceasta este o sărbătoare destul de cunoscută în viața noastră. Această practică a tăierii împrejur a fost schimbată de Mântuitorul Iisus Hristos prin Taina Sfântului Botez. Despre ce era vorba în Legea Veche cu referire la tăierea împrejur a iudeilor? Pe când Moise se afla în pustiu și era cu familia sa, s-au abătut duhurile rele asupra copiilor săi și atunci soția sa Sefora a luat inițiativa și a tăiat împrejur pe prunci (Ieșire 4, 25). Bineînțeles, tăierea împrejur era legată de legea păcatului, a trupului. Adam a introdus în lume această neputință prin neascultare, atunci când a greșit înaintea lui Dumnezeu și a mâncat din rodul oprit. Nu numai mâncarea din „pomul binelui și răului cunoștinței” a constituit substanța păcatului lui Adam, ci însăși încălcarea poruncii care împreună cu mâncarea din pomul oprit au adus o mulțime de alte căderi și consecințe. Cea din urmă consecință a căderii în păcat a fost aceea care a schimbat felul de înmulțire al oamenilor, marcat de urmările păcatului. Dacă înainte Dumnezeu rânduise o cale duhovnicească de înmulțire pentru desăvârșirea oamenilor, Adam și Eva, prin căderea în păcatul neascultării, a adus un alt fel de a se înmulți pe pământ prin relația trupească dintre un bărbat și o femeie. Prin acest alt fel de înmulțire s-a transmis și păcatul strămoșesc la toți oamenii, cum precizează Psalmistul David: „întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalmul 50, 6). Având în vedere că strămoșii noștri s-au înmulțit pe calea împreunării, Dumnezeu i-a îmbrăcat, cum ne spune Sfânta Scriptură, în haină mortală, de piele (Facere 3, 21). Îmbrăcându-ne în această haină a morții, Dumnezeu a avut în vedere ca nu cumva răutatea să rămână fără de moarte. Dacă omul ar fi rămas în Rai și ar fi mâncat din pomul vieții, evident păcatul ar fi devenit veșnic, adică odată cu nemurirea omului ar fi ajuns nemuritor și păcatul. Deci Cel Atotputernic a avut grijă ca omul să nu rămână veșnic în această stare de durere, ci l-a îmbrăcat în haină mortală și l-a scos din Rai, cu atât mai mult că nici nu mai era vrednic să rămână în acel loc. Prin urmare, Adam, fiind îmbrăcat în haina suferinței, unde și natura înconjurătoare îi era ostilă, a trebuit să aibă un alt fel de înmulțire și o altă stare legată de naștere, cum spune Scriptura: „iar femeii i-a zis: «Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni»” (Facere 3, 16). Prin urmare, Dumnezeu, pentru că vrăjmașul a atacat pe om în ceea ce era sămânța sau urmașii lui și a viciat această odraslă și pentru ca să taie rădăcina păcatului care intrase tocmai esența propășirii neamului, a pus tăierea împrejur care avea în vedere o formă simbolică de redresare și refacere a legăturii oamenilor cu Dumnezeu. Acest semn, cum am văzut, era legat de relația conjugală a bărbatului cu femeia și de înmulțire a neamului omenesc. Și pentru că tăierea împrejur devenise lege în Vechiul Testament, Însuși Mântuitorul Hristos S-a supus acestei rânduieli. Deci la opt zile, ne spune Sfântul Evanghelist Luca, Maica Domnului și Dreptul Iosif au dus pe Pruncul Iisus la templu ca să-L taie împrejur. Aici, El, fiind tăiat-împrejur, a primit simbolul și rânduiala iudeilor. Domnul Hristos a fost circumcis nu pentru că ar fi moștenit păcatul strămoșesc, deoarece El S-a zămislit mai presus de fire și S-a născut fără urmele acestui păcat, ci ca să împlinească Legea și prorocii, ca noi și să ne izbăvim de îndepărtarea de Dumnezeu și de robia diavolului.

Fiind tăiat împrejur, Mântuitorul Iisus Hristos, S-a supus Legii Vechiului Testament. El a îndurat durerea și suferința în trupul Său fără să aibă vreo legătură cu păcatul strămoșesc sau cu vreun păcat personal. Zămislindu-Se de la Duhul Sfânt și născându-Se din Preacurata Fecioară Maria, venirea Lui pe lume a fost mai presus de fire și fără prihană. Deci, făcându-Se om fără păcatul strămoșesc, El nu avea nevoie de tăierea-împrejur, care era obligatorie celor supuși păcatului adamic. Dar, făcându-Se om pentru mântuirea noastră, Mântuitorul a suferit această tăiere împrejur izbăvindu-ne în felul acesta de legea iudaică și de suferința păcatului și a morții. Și întrucât Domnul nu era vinovat față de nimic și de nimeni, a corectat desăvârșit greșeala lui Adam. În atare caz, Mântuitorul Hristos a dat Bisericii Sale Taina Botezului, care este superioară tăierii împrejur din Vechiul Testament. În apa botezului noi ne afundăm întru moarte și ne ridicăm întru Învierea Mântuitorului, primind înfierea Tatălui și darul Sfântului Duh. Prin această afundare și ridicare în locul hainei morții, pe care am luat-o de la strămoșul Adam, primim haina luminoasă a Domnului Hristos, adică veșmântul vieții celei noi. Deci, câți în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am și îmbrăcat” (Galateni 3, 27). În această Taină, Mântuitorul Hristos ne dă haina luminoasă a Învierii ca prin El să devenim copii ai Tatălui Ceresc, unși de puterea Duhului Sfânt. Există deci o diferență substanțială între Taina Botezului și tăierea împrejur din Vechiul Testament. Prin Botez noi suntem înfiați de Tatăl Ceresc și devenim moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu. Astfel, fiind îmbrăcați în Domnul Iisus Hristos, intrăm în comuniune de iubire cu Tatăl în Duhul Sfânt. Cei din Legea Veche chiar dacă se tăiau împrejur nu se împăcau cu Tatăl ceresc, ci doar își ușurau viața lor păcătoasă ca să poată rezista până la venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu. Fiul Tatălui, intrând în lumea noastră, ne-a ridicat din osânda păcatului și ne-a ridicat din moartea veșnică. Astfel, Cel fără de moarte și veșnic a venit de la Tatăl și iarăși s-a întors la Tatăl cu firea noastră omenească unită cu firea divină în ipostasul Său, cum ne spune și Sfântul Evanghelist Ioan: „ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (Ioan 16, 28). Prin urmare, Cuvântul Tatălui: „întru ale Sale a venit” (Ioan 1, 11), adică a venit la chipul Său din porunca Tatălui Ceresc, ca pe noi toți să ne readucă la Tatăl, prin Jertfa și Învierea Sa.

Evanghelia de astăzi ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos sporea cu înţelepciunea, cu vârsta şi cu harul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Această înțelepciune de care vorbește Sfântul Evanghelist Luca ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos, la vârsta de 12 ani, avea o cunoaștere desăvârșită a tainelor lui Dumnezeu Tatăl, neobişnuită pentru vârsta Lui. Potrivit tradiţiei iudaice, El a mers de sărbătoarea Paștilor la Templul din Ierusalim cu Maica Sa şi cu Dreptul Iosif. Acest pelerinaj la Ierusalim era o lege care avea o semnificaţie spirituală deosebită, poruncită de Legea lui Dumnezeu. Templul avea o valoare spirituală aparate pentru poporul iudeu și de bună seamă și pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Templul, ca loc de închinare al iudeilor era marcat de prezenţa lui Dumnezeu în interiorul său, fiind și spațiul tainic de adăpostire a simbolurilor din Legea Veche. Și dacă în templul făcut de oameni locuia Dumnezeu, cu toată strălucirea și puterea Sa, cu atât mai mult Mântuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat, era mai mare și mai important decât Templul din Ierusalim. Fiind Fiul lui Dumnezeu Cel Veşnic, Mântuitorul este de o ființă cu Tatăl, după Dumnezeire, și de o ființă cu noi după omenitate. Și pentru că templul trupului Său nu se putea asemăna cu Templul din Ierusalim, acesta din urmă nefiind decât o prefigurare a sălăşluirii lui Dumnezeu printre oameni. Așa că trupul Domnului este plin de Duhul Sfânt, fiind prezenţa plinătăţii lui Dumnezeu Fiul în umanitatea pe care Şi-a asumat-o şi Şi-a împropriat-o din Preacurata Fecioară Maria, Maica Sa. Prin urmare, Templul din Ierusalim era casa sfântă care-L aștepta pe Cel Unul Sfânt, Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat din iubire pentru oameni. Mântuitorul Iisus Hristos, când S-a apropiat de Sfintele Sale Pătimiri, a zis iudeilor, referindu-se la trupul Său: „Dărâmaţi acest templu şi în trei zile Eu îl voi rezidi” (Ioan 2, 19). Prin aceste cuvinte El a făcut legătura între Templul din Ierusalim al poporului evreu şi Templul Trupului Său. Prin intermediul Trupului Domnului Hristos, Care S-a făcut temelie a Bisericii, se realizează legătura dintre templul Vechiului Testament şi Trupul Său tainic, Biserica. În consecință, Templul din Ierusalim prefigura înomenirea Mântuitorului Hristos, sălăşluirea Lui în umanitatea nostră şi, în acelaşi timp, preînchipuia Biserica. Astfel, Domnul Iisus Hristos întemeind Biserica, a reunit într-însa pe toți oamenii aduși în iubirea Tatălui. În acest Trup tainic al Domnului se sălășluiește harul lui Dumnezeu care se împărtășește prin botez tuturor celor înnoiți prin apă și prin Duh. Relația dintre Trupul tainic al Domnului și Templul din Ierusalim este consemnată în rugăciunea cunoscută sub numele de rugăciunea lui Solomon de la sfinţirea templului din Vechiul Testament. Această rugăciune se citește de către episcop la sfinţirea bisericii celei noi. Legătura dintre cele două Temple vrea să ne arate că atât templul din Vechiul Testament cât şi Biserica nou-sfinţită reprezintă Taina cea mare a unirii ipostatice, a unirii ființiale a lui Dumnezeu Tatăl cu Fiul și a unirii Tatălui cu noi oamenii prin Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos, în Duhul Sfânt.

Sfântul Evanghelist Luca ne istorisește în continuare, în Evanghelia de astăzi, că după ce Pruncul Iisus a fost tăiat împrejur în Templul din Ierusalim și după ce au trecut doisprezece ani de la acest moment, Preacurata Fecioară Maria şi Dreptul Iosif au adus din nou pe Domnul Iisus Hristos la Templul din Ierusalim. După ce au săvârșit rugăciunile și au adus jertfă lui Dumnezeu, după Legea iudaică, ei s-au reîntors acasă. Pe drumul de întoarcere Maica Domnului şi Dreptul Iosif au constatat că Iisus nu se află printre rudele şi vecinii cu care au venit la templu. De bună seamă că s-au îngrijorat foarte tare şi s-au întos deîndată la Ierusalim ca să-L caute. Trei zile a durat căutarea lor. Într-un sfârșit ei L-au aflat în Templu printre cărturarii și învățații poporului. Domnul Şi-a găsit locul Său printre aleșii poporului cu care cerceta Scripturile, îi asculta și-i întreba. Acești învățători de lege se preocupau de o viaţă întreagă în a studia legea şi prorocii din Vechiul Testament. Dar în fața tânărului Iisus cu toţii era cuprinși de uimire și fascinați de înțelepciunea Lui. Ei nu puteau să-și imagineze cum un copil în vârstă de 12 ani cunoștea Scripturile pe de rost şi înţelesurile lor cele mai adânci. Tocmai când se aflau în toiul dezbaterilor a sosit Maica Domnului și L-a văzut pe Fiul ei între învăţaţii Legii. Desigur, ca o Mamă îngrijorată, fiind cuprinsă de uimire, a zis: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aceasta? Eu şi tatăl tău, Iosif, te-am căutat. Şi am fost îngrijoraţi” (Luca 2, 48). La auzul acestor cuvinte Mântuitorul nostru, Fiul Tatălui Ceresc, i-a răspuns Preacuratei Sale Maici cu cuvinte neaşteptate și pline de înțeles: „De ce trebuia să Mă căutaţi? Nu ştiaţi că se cuvenea ca Eu să fiu întru cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2, 49). Firește, cum ar fi putut să înțeleagă cineva cuvintele acestea? Deci nici Preabinecuvântata Maica Domnului n-a înțeles taina acestor cuvinte, dar le-a păstrat în inima sa. Prin urmare, cele spuse de Copilul mântuitor, la vârsta de 12 ani, ne arată adevărul veșnic că El este Fiul Tatălui Care a venit în lume să ne mântuiască de păcatele noaste. Așadar, El avea conştiinţa că este Fiul Tatălui din ceruri și că Dreptul Iosif nu este tatăl Său, ci numai protectorul Său legal. Mântuitorul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Tatăl înomenit, iar Templul din Ierusalim este casa Tatălui Său și evident casa Sa.

Astăzi mai prăznuim pe Sfântul Vasile cel Mare, un mare părinte din secolul al IV-lea. El este dascălul Bisericii și învățătorul adevărului. Ca ierarh al Ortodoxiei, Sfântul Vasile a scris, a vorbit și s-a străduit prin cuvânt și epistolă să combată învățăturile cele rătăcite ale ereticilor și să aducă pe cei necredincioși la dreapta credință. Întrucât Biserica era în vremea sa în mare primejdie din pricina ereticilor arieni, Sfântul Vasile a alcătuit scrieri de apărare și lămurire a dreptei credințe ortodoxe. Totodată, Sfântul Ierarh a îndreptat prin cuvânt și faptă obiceiurilor rele ale creștinilor. Din Istoria Bisericii aflăm că rătăcirea ariană a făcut mari necazuri credincioșilor din timpul Sfântului Vasile cel Mare. Diavolul, urâtorul binelui, nu s-a lăsat înfrânt de Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic din anul 325 de la Niceea, ci a răzvrătit şi întunecat pe credincioșii și păstorii care au urmat acestui Sinod. Ei au continuat să ducă la rătăcire pe cei înșelați până în vremurile noastre. Arienii tăgăduiau dumnezeirea Mântuitorului, nerecunoscând că este Fiul lui Dumnezeu, ci Îl considerau un om oarecare. Sfântul Vasile cel Mare a arătat prin cuvântul său că Mântuitorul Hristos este Fiul lui Dumnezeu adevărat, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii. El S-a făcut și Om adevărat, născut de la Duhul Sfânt și din Preasfânta Fecioară Maria. Fiind Cuvântul lui Dumnezeu, El a venit în lume și S-a făcut Om ca să mântuiască neamul omenesc și să ne ridice în comuniune de iubire cu Tatăl Ceresc.

Sfântul Vasile cel Mare, aducând mărturii din Sfânta Scriptură despre Mântuitorul Iisus Hristos, a dovedit că există o relație strânsă între firea noastră omenească luată de Cuvântul Tatălui din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Cuvântul și firea dumnezeiască din Persoana Sa veșnică. Această legătură, ca să o înțelegem mai bine, este ca aceea dintre trup și suflet sau ca aceea dintre foc și fierul înroșit. Noi avem trup și suflet, deci făcând o analogie putem considera trupul ca fiind firea omenească, iar sufletul ca fiind firea dumnezeiască. Este adevărat că Domnul Hristos a luat și trupul și sufletul din firea noastră omenească și le-a unit pe ambele într-o singură persoană. Cu aceste două firi unite într-un singur ipostas, Mântuitorul Hristos S-a arătat în lume, S-a jertfit pe Sfânta Cruce și a înviat din morți. Mai mult, relația dintre cele două naturi a fost atât de strânsă încât Sfântul Ștefan L-a văzut pe Mântuitorul Hristos stând de-a dreapta Tatălui, după ce El S-a înălțat la ceruri. Iată deci cum Sfântul Vasile cel Mare ne lămurește despre legătura dintre firea umană și cea dumnezeiască în persoana Mântuitorului Iisus Hristos. El a dovedit în scrierile sale că Mântuitorul nostru este Fiul lui Dumnezeu, Unul născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut” (Simbolul de credință Niceo-Constantinopolitan). Cuvintele sale sunt din Crezul nostru și noi le rostim permanent în Biserică, atât la Taina Sfântului Botez, cât la fiecare Sfântă Liturghie. Profunzimea învățăturilor și viața lui sfântă au făcut ca Biserica să dea Sfântul Vasile apelativul de „cel Mare”. Sfântul Ierarh a lucrat în ogorul Domnului pentru cei săraci, s-a îngrijit de cei bolnavi, de cei necăjiți și amărâți. El s-a îngrijit de cei lipsiți și asupriți întemeind pentru prima dată spitale, numite „Vasiliada”, pentru cei săraci, bolnavi și străini. Și noi avem, în amintirea Sfântului Vasile, în cadrul Arhiepiscopiei noastre, Asociația Vasiliada care se ocupă de cei săraci, de hrana celor bătrâni și de cei imobilizați în locuințele lor.

Sfântul Vasile cel Mare, autorul Sfintei Liturghii cei-i poartă numele, este ocrotitorul și apărătorul nostru. El se roagă înaintea lui Dumnezeu pentru noi, mai ales pentru cei care-i poartă numele. Rugăciunile și cererile noastre sunt primite și împlinite de Bunul Dumnezeu datorită mijlocirilor sale. Sfântul Ierarh, ca să avem un model de rugăciune, ne-a lăsat mai multe rugăciuni pe care le rostim la slujbele și rugăciunile noastre particulare. El ne-a alcătuit de asemenea rugăciunile și exorcismele împotriva diavolului, care se citesc în special în această zi de prăznuire a Sfântului. Din viața marelui Vasile cunoaștem că el însuși s-a rugat lui Dumnezeu înfruntând pe satana care chinuia pe oameni cu diferite dureri și suferințe. Astfel, slujitorii satanei care lucrau împotriva credincioșilor și a lui Dumnezeu, au fost înfrânți de puterea sfințeniei Sfântului Ierarh Vasile și a rugăciunilor sale. Sfântul, nu numai că a alungat pe demoni cu rugăciunile sale, ci a și sfătuit pe vrăjitori, slujitorii întunecaților diavoli, să se lepede de rătăcirea și răutatea lor. De la Sfântul Vasile cel Mare acești vrăjitori și descântători, săvârșitori de fapte rele, trebuie să înțeleagă că nu vor avea iertare de la Dumnezeu, nici în veacul de acum și nici în cel veșnic, deoarece sunt hulitori împotriva Duhului Sfânt.

Așadar, Sfântul Vasile cel Mare se roagă și astăzi pentru noi. Rugăciunile sale sunt ascultate de Bunul Dumnezeu și împlinite de Duhul Sfânt. Atunci când îl chemăm el ne vine în ajutor pentru că este milostiv și mijlocitor înaintea Tatălui Ceresc. Astăzi, când noi avem această triplă sărbătoare îl cinstim pe Mântuitorul Hristos, pe Sfântul Vasile cel Mare și aniversăm anul nou civil. Întrucât timpul este în mâna lui Dumnezeu să începem acest an rugând pe Atotputernicul Dumnezeu să binecuvânteze lucrarea și eforturile noastre. Tuturor vă dorim să aveți un an îmbelșugat și cu sănătate. „La mulți ani cu sănătate”! Amin!