Cuvântul de învăţătură al ÎPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica a XXXII-a după Rusalii, a lui Zaheu (Luca 19, 1-10)

În duminica de astăzi, la Sfânta Liturghie, am ascultat relatarea unei întâmplări din viața Mântuitorului, consemnată de Sfântul Evanghelist Luca. Pe când trecea prin Ierihon, un oraș din apropierea Ierusalimului, Mântuitorul, înconjurat de Sfinţii Săi Apostoli şi de mulțime mare de credincioşi, a fost întâmpinat de un vameș cu numele Zaheu. În viaţa Sa pământească, Domnul nostru Iisus Hristos S-a întâlnit cu mulți vameși, între ei numărându-se şi Sfântul Evanghelist Matei, cel chemat la slujirea apostolească. În vremea Mântuitorului vameșul era un perceptor de taxe, nu neapărat unul care stătea la vamă lângă o graniță de țară, ci unul care adună impozite. De ce era atât de defăimat în rândul poporului iudeu?

În primul rând, vameșii, dornici de îmbogățire, colectau cu lăcomie de la populație mai multe biruri decât se cuvenea ori decât permitea legea. În al doilea rând, vameșii erau urâți de iudei pentru că adunau impozite pentru romani, iar romanii erau stăpânitorii și asupritorii lor, cei care îi cuceriseră și îi subjugau. Marea dorință a poporului a fost întotdeauna legată de dobândirea libertății faţă de această stăpânire. Aşa se face că oricine strângea impozite pentru aceștia era disprețuit și batjocorit de către iudei. Este adevărat că acești perceptori abuzau mult de drepturile lor şi măreau impozitele fără vreo poruncă împărătească. Astfel, îşi adunau averi multe, cum vedem şi din cuvintele lui Zaheu.

Cu toate că era vameș, sufletul lui Zaheu nu a fost cuprins întru totul de patima lăcomiei, de strângerea de averi. În adâncul inimii lui Zaheu mai rămăsese ceva din sclipirea divină. Acest dar divin, nemuritor și ceresc îl făcea să fie atent la sine şi preocupat de sufletul său. Chiar dacă la început acesta s-a arătat curios ca să Îl vadă pe Mântuitorul Iisus Hristos, dorința sa era determinată de o preocupare sufletească.

Sfântul Evanghelist ne spune că Zaheu era mic de statură şi oricât ar fi dorit să-L vadă pe Domnul, nu ar fi putut din pricina staturii sale. Chiar dacă ar fi făcut uz de funcția lui, de perceptor, nici aceasta nu l-ar fi ajutat să se așeze în faţa mulțimii. Aşadar, ce trebuia să facă? A alergat înainte şi s-a suit într-un pom. Știa el că pe acolo avea să treacă Mântuitorul Hristos. Ne spune Sfântul Evanghelist că „s-a suit într-un dud”. Şi astăzi în Ierihon, aproape de căminul nostru românesc, se află dudul lui Zaheu, vechi de peste două mii de ani. Mulți pelerini vin aici să vadă locul unde vameșul a aflat iertare de păcate şi binecuvântare de la Însuşi Mântuitorul Hristos. Deci, în acest pom s-a urcat Zaheu şi stătea ca să Îl vadă pe Mântuitorul Iisus Hristos, fără să știe că Domnul va aprecia fapta sa. Cel Care știe toate, cunoştea că Zaheu se întoarce de la răutatea lui, de la păcatele săvârșite în viaţă şi dorește să facă pocăință, să se arate cu adevărat ucenic credincios al Mântuitorului Iisus Hristos.

Domnul, trecând cu mulțimea, S-a oprit lângă acest dud și i-a spus vameșului: „Zaheu, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân” (Luca 19, 5). S-a coborât Zaheu şi de îndată cu bucurie mare L-a primit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în casa sa. Fariseii, care erau și ei de faţă, au început să cârtească şi să-L învinuiască „zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos” (Luca 19, 7). Cu alte cuvinte, Îl învinuiau pe Mântuitorul că a intrat în casa unui vameș, a unui om păcătos.

Lui Zaheu, din dorința de a-L vedea pe Mântuitorul, i s-a născut dorul de schimbare. El și-a dat seama că nu era atât de fericit pe cât spera să fie, când luase hotărârea de a aduna multe averi, indiferent de mijloacele folosite. Bogăţiile adunate de el nu-l mulțumeau sufletește. Dimpotrivă, el simțea că lucrurile materiale nu pot înlocui pacea, bucuria și fericirea. Agonisirea de bunuri materiale diminuează sporirea bunătății spirituale din interiorul omului, din sufletul său. Sufletul lacom și nedrept al lui Zaheu vameșul se trezește la realitate și dorește o schimbare iminentă în apropierea Mântuitorului Hristos. Mic de statură și mic la suflet, Zaheu se urcă într-un dud, pentru a reuși să-L vadă pe Domnul Iisus Hristos Cel Care schimbase felul de viață al multor oameni, inclusiv al ucenicilor Săi. Deşi fapta lui Zaheu ar părea, mai degrabă, o simplă curiozitate, totuşi, în adâncul său, vameșul simțea că Domnul poate să-l elibereze de povara păcatelor și să-i dăruiască eliberarea conștiinței de greutatea fărădelegilor sale. Zaheu se urcă în copac ca un păcătos și se coboară la porunca Mântuitorului pentru a începe o nouă viață pe calea comuniunii cu Dumnezeu în iubire și cu frații săi.

Dovada că Zaheu era mânat de o căutare sinceră și de o tainică dorință de schimbare a vieţii, rezultă din faptul că Mântuitorul Hristos, Cunoscătorul inimilor, l-a chemat tocmai pe el din mulțimea de oameni. Mai mult, Domnul i-a spus că doreşte să fie primit în casa lui. Din chemarea Mântuitorului vedem că El nu-l judecă pe Zaheu, după aparențe, cum au făcut cei care au început să cârtească. Zaheu, la îndemnul Domnului Hristos, pășește pentru prima dată pe calea mântuirii. Această hotărâre a sa, ca vameș și păcătos, de a primi în casa sa pe Domnul Hristos ne arată că oricine dorește să-L urmeze pe Mântuitorul trebuie să fie hotărât în decizia sa și să trăiască acest eveniment al schimbării vieții sale. Dumnezeu oferă întotdeauna posibilitatea mântuirii celor care Îl caută și le răspunde celor care-L primesc într-un mod nou, surprinzător și adesea neașteptat. Aşa s-a întâmplat cu Zaheu, mai marele vameșilor, un om bogat și lacom, un om nedrept și asupritor al semenilor săi. Chemarea lui Zaheu ne învață că Mântuitorul Hristos este permanent atent la noi și la viața noastră. Pentru că El este Creatorul nostru ne vede din interiorul nostru. Pe când se afla în drum spre Ierihon, El privea pe cei de lângă El nu numai pe cei de aproape sau pe cei din fața Lui, ci și pe cei de departe sau de pe marginea drumului. Apoi, apropiindu-se de Zaheu, Mântuitorul n-a văzut în el doar un om mic de statură și un curios urcat într-un dud, ci mai degrabă un suflet frământat de dorința de schimbare duhovnicească. De aceea, Domnul Iisus Hristos i-a spus: „Zaheu, grăbește-te și dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta”.

Iată, un îndemn neașteptat adresat unui vameș, spre mirarea tuturor celor care-l cunoșteau pe Zaheu ca fiind un om rău și lacom. Mântuitorul Hristos adresează în felul acesta și în auzul tuturor dorința Sa de-a intra în casa unui vameș păcătos care n-ar fi îndrăznit niciodată să-I adreseze o astfel de invitație. Ținând seama de atitudinea celor de atunci și mai ales de răutatea fariseilor, atitudinea Mântuitorului Iisus Hristos a provocat imediat mirare și murmur. Deci cei care-L însoțeau pe Mântuitorul au reacționat negativ la hotărârea neașteptată a Domnului. La prima vedere, poate că toţi cei care cunoșteau faptele rele ale vameșului Zaheu erau îndreptățiți să se mire că Mântuitorul „a intrat să găzduiască la un păcătos”. Fără îndoială, judecata lor era omenească, Mântuitorul Iisus Hristos însă, ca Dumnezeu, nu judecă așa cum gândește omul. Fiind Fiul lui Dumnezeu, El a venit în lume să-i ajute pe oameni înainte de a-i judeca, a venit să-i vindece de patimi și să-i ridice din păcate, după cum spune El Însuşi: „n-am venit să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea” (Ioan 12, 47). Așadar, iubirea și bunătatea Mântuitorului Hristos a trecut dincolo de păcatele lui Zaheu și de răutatea cărturarilor și a fariseilor.

Sfântul Evanghelist Luca nu ne spune că Zaheu mai avea şi alte păcate, ci doar că era vameș şi că avea multe avuții strânse pe nedrept. Mântuitorul a intrat în casa lui şi acesta, de îndată ce Domnul i-a trecut pragul, a făgăduit că va face pocăință şi se va îndrepta: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19-8). Prin aceste cuvinte, Zaheu făgăduiește că va da la toată lumea ceea ce luase, ca să-şi răscumpere agoniseala nedreaptă şi pe deasupra, spune că va împărți săracilor tot ceea ce li se cuvenea de drept. Din faptul că a agonisit pe nedrept, el dă înapoi, iar din ceea ce i se cuvenea, împarte şi la sărăci, ca să aibă plată în ceruri. Auzind aceste cuvinte, Hristos Domnul arată bunătatea Sa dumnezeiască şi totodată de ce S-a oprit să vorbească cu vameșul Zaheu: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam!” (Luca 19, 9). Această sentință a Mântuitorului ne arată că sufletul lui Zaheu s-a înnoit și s-a curățit de păcate, primind iertare de la Însuși Creatorul său. Astfel, vameșul lacom de altădată devine darnic și se schimbă radical. Acest lucru îl face nu pentru că a fost mustrat cu asprime, ci pentru că a fost onorat de Mântuitorul cu o cinste neașteptată. Prezenţa Domnului în casa sa l-a copleșit și l-a înnobilat, acordându-i-se o prețuire pe care știa că nu o merită. El se știa un păcătos care nu merita cinstire din partea oamenilor, întrucât era lacom și nedrept în relațiile cu ei. Totuşi, milostivirea și iubirea copleșitoare a Mântuitorului Hristos i-au pătruns inima atât de puternic încât s-a simțit liber să dea aproape toată bogăția sa câștigată nedrept. El trece în felul acesta dincolo de întunericul și răutatea păcatului lăcomiei care stăpânea sufletul său de multă vreme.

Vameșul păcătos este dintr-odată răscolit în sufletul său de bunătatea lui Dumnezeu. Deși avea numai puține scântei din darul iubirii lui Dumnezeu date de la naștere, acestea s-au reaprins în el transformându-se în focul iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Ca atare, cărbunele credinței, acoperit de cenușa și zgura păcatului, a fost aprins de focul iubirii milostive și salvatoare a Fiului lui Dumnezeu, Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși. Din această inimă plină de dorințe păcătoase a răsărit, prin dragostea Domnului Hristos, lumina unei vieți din care au țâșnit cuvintele: „iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Vedem aici marea înțelepciune a Mântuitorului Iisus Hristos și bunătatea Lui dumnezeiască, Singurul doctor desăvârşit, care vindecă și dezleagă din mrejele diavolului sufletele păcătoșilor, aducând la Sine pe cel pierdut. Zaheu, deoarece a căutat să vadă pe Mântuitorul a întâlnit pe Izbăvitorul său din robia păcatului și a morții. Și pentru că a întâlnit Bunătatea în persoană, a devenit bun și milostiv față de săracii pe care i-a nedreptățit. Eliberându-se pe sine de păcate, Zaheu a mântuit și pe ai săi pe care i-a cuprins în această stare nouă de viaţă. Domnul vorbind despre casa lui Zaheu ne-a arătat că dacă cineva se mântuiește și membrii familiei lui sunt părtași la binecuvântarea lui Dumnezeu.

Sfânta Evanghelie ne spune la final că Mântuitorul Hristos a zis: „astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și Zaheu este fiul lui Avraam”. Mântuitorul, spunând că Zaheu este „fiul lui Avraam” ne arată că acesta a devenit foarte credincios, în ciuda păcătoșeniei sale. Zaheu avea credință puțină atunci când s-a suit în dud, iar după ce a făgăduit Domnului că se schimbă de faptele sale credința lui s-a desăvârșit prin iubire. Această credință a putut fi descoperită în interiorul lui Zaheu numai de Dumnezeu-Omul. Viața cea nouă impunea desigur și o credință puternică și lucrătoare prin fapte bune. Așadar, mai întâi harul Domnului Iisus Hristos a atins tainic sufletul lui Zaheu și a făcut posibilă prezența Domnului în casa sa, apoi același har a desăvârșit pocăința și vindecarea sufletului acestuia. Toate acestea s-au împlinit pentru că în casa lui Zaheu a intrat Dumnezeu. În casa unui păcătos a venit Lumina lumii și binecuvântarea cerească. În casa acestui om care a nedreptățit a venit Însuşi Doctorul care dă sănătate şi bucurie celor cu inima înfrântă și smerită. Venind Domnul în casa lui Zaheu a arătat că acolo unde intră El, acolo este şi Împărăţia cerurilor. Dacă Zaheu era desconsiderat că strânge dările pentru romani, Mântuitorul Hristos a arătat în momentul acesta că el nu împlinește decât o datorie vremelnică din care îşi câștigă existenţa.

După ce s-a curăţit prin spovedanie, după ce s-a dezbrăcat de obiceiul său rău, de lăcomie, de înavuțire pe nedrept şi de asuprire a altora, Zaheu se face cu adevărat „fiul lui Avraam”. Cum constatăm, Mântuitorul Hristos nu a spus că este fiul lui Avraam înainte, deşi Zaheu făcea parte din poporul iudeu. El ne-a arătat că a fi „fiul lui Avraam” era rezultatul curățirii de păcate. Prin urmare, cei care se considerau că sunt fiii lui Avraam, cum erau fariseii, nu se arătau nicidecum prin faptele lor vrednici de această cinste. Ne întrebăm totuşi, de ce l-a amintit aici Domnul pe patriarhul Avraam? Pentru că acesta era considerat părintele iudeilor credincioși și iubitori de Dumnezeu. Aceasta o vedem şi din parabola cu bogatul nemilostiv și săracul Lazăr. Bogatul a zărit pe Lazăr în sânul lui Avraam (Luca 16, 23). Deci pe de o parte, există o legătură familială cu Avraam, iar pe de altă parte, constatăm o ocrotire părintească a acestuia faţă de toţi cei care se pocăiesc cu adevărat, se curățesc de păcate, se spovedesc şi devin copii ai lui Dumnezeu. Aceasta vrea să arate, cu certitudine, cuvântul Mântuitorului Hristos: „căci şi acesta este fiul lui Avraam”. Prin urmare, a fi fiul lui Avraam, înseamnă a te curăți de păcate, a îndepărta toată răutatea pentru a-L putea vedea pe Dumnezeu. Exemplul îl avem în fapta vameșului Zaheu, care printr-o nevoință scurtă, de a se urca în copac, câștigă încrederea lui Dumnezeu. Printr-o dorință de a-L vedea pe Hristos, câștigă mântuirea casei sale.

Sfântul Simeon Noul Teolog arată în Cuvântările sale că, prin pocăință, omul se face casă a lui Dumnezeu: „Nimeni să nu vă înşele cu cuvinte deşarte şi meşteşugite, că cineva ar putea înţelege tainele credinţei noastre fără înțelegerea şi luminarea Duhului; nici că fără blândeţe şi smerită cugetare se poate face cineva vas al harismelor Duhului. Căci în mod incontestabil trebuie ca noi toţi să punem mai întâi bine în adâncurile sufletului nostru temelia credinţei, apoi prin felurite chipuri ale virtuţii trebuie să înălţăm pe ea ca pe un zid şi virtutea fiind împlântată în el ca pe o temelie bună, abia atunci trebuie ridicat şi acoperişul edificiului acestuia, care este cunoaşterea cea dumnezeiască a lui Dumnezeu, întregindu-se casa Duhului. Fiindcă atunci când pe măsura pocăinţei şi a împlinirii poruncilor sufletului se curăţeşte prin lacrimi, mai întâi omul se învredniceşte să recunoască sub har cele ale sale şi pe sine însuşi în întregime. Apoi după multă şi stăruitoare curăţie şi adâncă smerenie începe să înţeleagă în chip nedesluşit puţin câte puţin şi cele despre Dumnezeu şi lucrurile dumnezeieşti şi, pe cât înţelege, e izbit de uimire şi dobândeşte o smerenie încă şi mai mare, socotindu-se pe sine însuşi nevrednic de cunoaşterea şi descoperirea unor asemenea taine” (SF. SIMEON NOUL TEOLOG, Discursul etic 9, în „Discursuri teologice și etice, Scrieri 1”, Traducere și studiu introductiv diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, p. 306.).

Zaheu vameșul este un exemplu asupra felului în care trebuie să-L primim pe Mântuitorul Hristos în sufletele noastre. El vine astăzi la noi şi ne ridică prin Sfânta Liturghie ca să-L vedem, să-L mărturisim şi să spunem: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată” („Liturghier”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2012, p. 195). Cu adevărat, în Sfânta Liturghie noi vedem lumina dumnezeiască şi ne imprimăm sufletele noastre de fericirea cerească a Tatălui. Din Sfânta Liturghie iradiază, ca dintr-un soare dumnezeiesc, razele binefăcătoare ce rămân în noi atâta vreme cât păstrăm sufletul pregătit pentru primirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pătrunși de lumina Duhului Sfânt, de la împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, ne întoarcem acasă şi ne bucurăm pe mai departe de prezența Domnului Hristos. La această stare de sfințenie rămâne să mai adăugăm puțină osteneală prin pocăință și fapte bune.

Să întoarcem toate celor pe care i-am nedreptățit, să facem milostenie celor săraci, să ne rugăm mai mult şi să păstrăm cu multă grijă harul Domnului în sufletul nostru. Cel care iubește pe Domnul Hristos se silește să petreacă vreme îndelungată în rugăciune şi în citirea Sfintelor Scripturi. Gustând din această dulceață a rugăciunii să ne ferim să-L alungăm din viaţa noastră cu păcate, cu hulă, cu blesteme şi cu alte vorbe de ocară! Totdeauna să avem mintea curată şi ridicată la ceruri, ca ea să fie străjerul nostru şi cel care poartă grijă de viaţa noastră.

Cu mintea la Dumnezeu, cu inimile la Împărăţia Sa cea veșnică, să-L avem în sufletul nostru întotdeauna pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care ne cheamă să fim permanent cu El aici și în viaţa veșnică! Zaheu vameșul este oricare dintre noi. Și noi poate să fi nedreptățit pe cineva, poate să fi agonisit cu lăcomie lucruri care nu sunt ale noastre. Dar, ca și el, de îndată ce am auzit această Sfântă Evanghelie trebuie să-L primim pe Mântuitorul Hristos spre a dobândi binecuvântarea cerească de a fi fiu al lui Avraam şi moştenitor al Împărăţiei cerurilor. Să-L primim pe Mântuitorul prin Sfânta Liturghie, prin venirea la biserică şi apoi să-L păstrăm permanent în viaţa noastră ca să se facă mântuire şi sufletului nostru şi casei noastre. Să-L rugăm pe Hristos Domnul să ne ajute să ne schimbăm și noi viaţa nu numai când trecem prin necazuri, ci și când primim daruri și binecuvântări nemeritate de la Dumnezeu. Dumnezeu să întărească viaţa noastră şi s-o facă plină de sfințenie, aşa cum s-a arătat Zaheu și casa lui din Evanghelia de astăzi! Să devenim buni și să împlinim poruncile Domnului prin fapte bune, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin.