Iubiții mei frați și surori,
În Sfânta Evanghelie de astăzi, Mântuitorul Iisus Hristos ne învață printr-o parabolă cum trebuie să trăim în lumea aceasta ca să moștenim viața veșnică. Astăzi, Domnul le vorbește Ucenicilor despre Împărăția Sa folosindu-se de Pilda talanților. Prin aceasta, Mântuitorul îndeamnă pe oameni să facă milostenie. Domnul ne îndeamnă, totodată, la înmulțirea talanţilor sau a darurilor proprii, pentru a simţi bucuria pe care El o dăruieşte. Pilda talanţilor are foarte multe înțelesuri duhovniceşti şi se referă nu numai la viaţa duhovnicească, ci şi la viaţa umană în general, la bucuria de a fi harnici, de a dezvolta sau de a îmbogăți diferitele calități şi a le pune în slujba apropiaților noștri.
În primul rând, Domnul ne spune că dobândirea Împărăției lui Dumnezeu este asemenea unui stăpân care, vrând să plece departe, împarte avuția Sa slujitorilor Săi, dându-le la fiecare după puterea lui de a lucra. N-a dat la niciunul mai mult decât ar putea să lucreze, pentru că Stăpânul știe capacitatea, tăria și istețimea fiecăruia. Remarcăm de aici că Dumnezeu diferențiază darurile oferite, nu dăruieşte tuturor oamenilor acelaşi număr de talanți: unora le dăruieşte mai puțini talanți, iar altora le dăruieşte mai mulţi. Așadar, unuia i-a dat Stăpânul cinci talanți, altuia doi și unuia doar un talant. Evident că această cantitate de argint are o valoare simbolică, proporțională cu puterea omului de a face și de a lucra. Darurile împărțite în mod diferit ca număr, fel şi intensitate sunt aducătoare de bucurie, dar şi purtătoare de responsabilitate. Ele sunt oferite de Dumnezeu pentru a fi înmulţite prin fapte bune în folosul oamenilor, a comunităţii umane. Cei care nu înmulţesc darurile primite de la Dumnezeu vor pierde comuniunea de iubire cu El: „Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o în întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30).
Mântuitorul a spus această pildă ca să îi învețe pe toți că Dumnezeu este bogat și generos față de toți oamenii dar și cunoscător al fiecărui om în parte. Stăpânul le-a dat acestor slujitori talanții fără să le impună ceva în afară de îndemnul de a lucra cu sârguință în vederea obținerii unor rezultate bune. Domnul le-a dat banii Săi ca toți să lucreze, să agonisească și să se îmbogățească din lucrul mâinilor lor. Prin această oferire, Mântuitorul a dorit să ne învețe că toți suntem înzestrați de Dumnezeu cu daruri bogate încă de la nașterea noastră pentru că știe Stăpânul pe fiecare dintre noi încă din pântecele mamei noastre. Am primit de la Dumnezeu câte ceva, El ne-a înzestrat în așa fel încât noi să ne ducem traiul de zi cu zi, să ne dezvoltăm sufletește și trupește și la sfârșit să avem roade bogate vrednice de Împărăția Sa.
Cei care au primit și au înmulţit talanţii i-au sporit proporţional cu ceea ce au primit. Cel care a primit cinci talanţi a dobândit zece talanţi, adică a dublat numărul lor; cel care a primit doi talanţi a adus patru talanţi, iar cel care a primit un talant, fiind „slugă vicleană şi leneşă”, a îngropat talantul; nu l-a cheltuit, dar nici nu l-a înmulţit. Deși darurile au fost diferite, Stăpânul talanţilor a dăruit aceeaşi răsplată celor care au lucrat potrivit poruncii Sale. El a dăruit celor care au înmulțit talanții așezare și putere în Împărăția Sa, zicându-le: „Slugă bună şi credincioasă, peste puţine daruri ai fost credincioasă, peste multe te voi pune!”. Prin aceste cuvinte, care subliniază recompensa pentru că au înmulţit darurile primite pe pământ, Mântuitorul a subliniat și răsplata majorată a acestei munci în ceruri. De aceea, le spune: „peste multe te voi pune! Intră în bucuria domnului tău!” (Matei 25, 23).
Pentru a ajunge la bucuria deplinătăţii atât cel care a primit mai puţin, cât şi cel care a primit mai mult, trebuie să se ostenească și să lucreze faptele bune pe acest pământ. Este de la sine înțeles că în acest caz fiecare are obligația să se silească în raport cu darurile primite. De aceea, nu trebuie ca unii să îi invidieze pe cei care au daruri mai multe, pentru că aceştia au o răspundere mai mare decât cei care au daruri mai puţine. Tocmai pentru aceasta Mântuitorul Hristos Domnul ne învață: „Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere” (Luca 12, 48). Domnul Hristos nu cere nimănui peste măsură omului, ci El cere ca omul să facă fapte bune după posibilităţile sale. Bucuria Stăpânului este aceeaşi şi pentru cel care din doi talanţi a făcut patru şi pentru cel care din cinci a făcut zece. El se bucură de osteneala și nevoința fiecăruia, dacă hărnicia lui este totală, adică fără lenevire şi fără viclenie.
Preaiubiți frați și surori,
Din parabolă nu rezultă că stăpânul va interveni în lucrarea pe care fiecare dintre cei dăruiți cu asemenea daruri aveau să o înfăptuiască. Însă, noi știm din viața noastră că milostivul Dumnezeu, după ce ne-a dat darurile Sale cele bogate, ne ajută și ne sporește lucrul mâinilor noastre ca să putem duce povara noastră și să ne bucurăm de succesul faptelor noastre. Am putea asemăna darurile acestea crucii mântuirii pe care noi am primit-o de la Mântuitorul Iisus Hristos. Unii au o viață destul de grea și în suferințe multe, cum sunt Sfinții Mucenici, care au fost aruncați în temnițe, au fost batjocoriți și au fost chinuiți până la moarte de alți oameni fără de credință și fără Dumnezeu. Aceștia au răbdat diferite munci și suferințe, cu nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu și în mila lui cea bogată. Alți oameni au suferit boli cumplite, în dureri, în necazuri, că uneori avem impresia că viața unor asemenea oameni e departe de fața lui Dumnezeu. Nici unii dintre aceștia n-au fost părăsiți de Creatorul lor și nici noi nu suntem lipsiți de ajutorul lui Dumnezeu, așa cum ne spune Mântuitorul Hristos: „că şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi” (Luca 12, 6-7). Toate sunt rânduite de Ziditorul nostru și providența dumnezeiască cunoaște totul despre noi.
Dreptmăritori creștini,
Existența noastră este în Dumnezeu sau Dumnezeu, mai bine spus, este în noi înșine, așa precum viața este în fiecare mădular al trupului nostru. Viața este darul lui Dumnezeu și cum știm, darul este deodată cu dăruitorul, pentru că Dumnezeu Se dăruiește odată cu darul Său. De când ne-a creat El Însuși vine să locuiască întru noi și, prin urmare, dacă avem darul vederii, al vorbirii, darul înțelepciunii, al gândului curat, al științei, toate aceste daruri nu sunt altceva decât o proiectare a lui Dumnezeu în sufletul nostru, o prelungire a Lui în viața noastră.
Atunci când Dumnezeu a dat darul Său, talanții Săi, S-a dat pe Sine, așa cum ne spune Sfânta Evanghelie, că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Avându-L pe Dumnezeu în noi, noi suntem protejați de El. Astfel, ajutați de Tatăl Cel ceresc Care totdeauna poartă de grijă de noi, vom trece cu ușurință peste toate necazurile vieții. În viața Sfântului Antonie cel Mare se vorbește despre un moment greu pe care l-a îndurat sfântul. Este vorba despre ispitele și necazurile lui din viața călugărească. La un moment dat, vrăjmașii diavoli atât de mult l-au bătut pe Sfântul Cuvios încât l-au lăsat aproape mort. În suferința lui grea, apăsătoare și chinuitoare, Sfântul Antonie și-a ridicat ochii la cer și din adâncul sufletului a grăit: „Doamne, oare nu vezi cum mă bat și mă chinuie vrăjmașii mei?”. Dumnezeu i-a răspuns: „Văd, dar așteptam să Mă chemi să te ajut”. Așadar, Dumnezeu este prezent totdeauna în viața noastră, dar chemarea Lui în ajutorul nostru este esențială. Ori de câte ori Îl chemăm, Dumnezeu ne ajută și ne răspunde. Ba mai mult, în Apocalipsă, Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Prin urmare, nu numai că Dumnezeu vine atunci când Îl chemăm, dar este chiar la ușa sufletului nostru și așteaptă numai să Îi deschidem și să rămână împreună cu noi. Glasul Său este irezistibil și poate să fie auzit, dacă avem urechi de auzit și ochi de văzut. Deci dacă avem aceste simțuri dezvoltate și auzim glasul Tatălui ceresc, noi vom deschide și El va veni la noi și se va sălășlui în noi pentru totdeauna.
Iubiții mei frați și surori,
Din Evanghelia de astăzi am învățat că Dumnezeu nu ajută pe cei leneși, pe cei care sunt indiferenți, pe cei care nu vin la El, pe cei care îngroapă efectiv darul lui Dumnezeu. Pe aceia îi mustră aspru și îi face slugi netrebnice și ticăloase. Cu toții știm că Dumnezeu există, chiar și cei necredincioși recunosc că există Dumnezeu, dar din păcate aceștia nu cred suficient în El. Ca să fim ajutați de Cel Atotputernic trebuie să ne ostenim și să ne silim, așa cum ne învață Sfânta Scriptură: „Împărăţia cerurilor se ia prin străduință şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12). Raiul este al celor smeriți și se ia cu silință, cu multă nădejde și credință. Ca atare, orice nevoință, orice faptă a dragostei noastre față de Dumnezeu este scrisă în Cartea vieții și noi vom fi răsplătiți pentru ceea ce am făcut în lumea aceasta. Judecătorul va veni și ne va cere socoteală pentru viața aceasta, pentru unii mai devreme, pentru alții mai târziu și pentru toți la sfârșitul veacurilor.
Atunci când vom trece din lumea aceasta vom fi întrebați de felul cum am chivernisit talanții, cum ne-am îngrijit de sporirea lor și cum am înmulțit darurile primite de la Dumnezeu. Dacă ne-am ostenit în fapte bune și milostenii vom ajunge în ceata drepților, întrucât orice semn al iubirii noastre ne luminează viața. Așa cum un obiect de mare preț are nevoie să-l curățăm și să-l șlefuim din când în când, tot așa avem nevoie să ne spălăm hainele sufletului prin spovedanie, rugăciune și lacrimi de pocăință. Cu adevărat lucru cel mai de preț pentru noi este sufletul nostru, este viața noastră. Dacă o curățim cu lucrarea harului Duhului Sfânt, strălucirea dobândită de la Dumnezeu ne va așeza în ceata drepților unde împreună cu ei vom moșteni viața veșnică. Acest loc în ceruri pe care l-am dobândit de la Dumnezeu prin nevoințe și osteneli, la Înfricoșătoarea Judecată, vom constata că ni se potrivește și că noi ne simțim acolo în Casa Tatălui ceresc. Vom merge acolo pentru că am dobândit asemănarea cu Dumnezeu și cu cei care sunt deja în Împărăția cerurilor. Dimpotrivă, dacă nu ne-am făcut datoria de creștini evlavioși și nu ne-am curățit sufletul de păcate, de bună seamă că vom fi aruncați de Dreptul Judecător cu cei întunecați, adică ne vom alătura celor cu care ne-am făcut asemenea prin viață întunecată și de ocară. Numai dacă suntem curați și luminați vom ajunge deci în Împărăția cerurilor și vom fi cu Sfinții împreună. Iar dacă viața noastră este păcătoasă și risipită vom primi pedeapsa celor care nu au lucrat talanții, ci i-au îngropat. Toți aceștia vor fi aruncați în întunericul cel din afară unde este „plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei 25, 30).
Fraților și surorilor,
Cel care nu a înmulţit talantul, Stăpânul nu l-a răsplătit și nici nu i-a adresat cuvinte de laudă, ci i-a spus: „Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii Mei la schimbătorii de bani şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă” (Matei 25, 26-27).
Prin aceste cuvinte Mântuitorul Hristos vrea să ne arate că Dumnezeu este supărat pe omul care ţine darul Său doar pentru sine. Schimbătorii de bani, firește, nu trebuie înţeleşi în mod financiar sau bancar, ci în sens duhovnicesc, ca fiind toţi oamenii cărora li se face binele, adică sunt ajutaţi de semenii lor talentaţi sau pricepuţi, sârguincioși și milostivi. Când un învățător se silește cu multă osteneală să învețe pe elevii săi, iar ei devin, la rândul lor, oameni buni și pricepuţi, atunci el se bucură de roadele muncii sale, de înmulţirea talanţilor primiți de la Dumnezeu. Chiar se spune că „profesorul bun sau preotul bun care înmulţeşte talantul, nu moare când este pus în mormânt, ci când moare ultimul său ucenic sau credincios”. Deci, omul bun trăiește prin exemplul său, dacă dă un exemplu bun. Cei care îi urmează exemplul, aceştia continuă bunătatea şi priceperea profesorilor buni din generaţie în generaţie. Când un medic bun tratează mulţi pacienţi şi îi vindecă, el le prelungeşte viaţa şi aduce bucurie familiei, care simte că binecuvântarea lui Dumnezeu a venit prin medicul priceput şi bun. Astfel, bucuria cea mai mare este aceea de-a fi adus bucurie celor întristaţi şi bolnavi. În această logică, Sfântul Chiril al Alexandriei atrage atenția slujitorilor Bisericii și spune: „Altfel, îngropând ca într-o tăcere neroditoare talantul dăruit nouă, adică harul ce ne vine prin Duhul, vom fi asemenea acelui slujitor viclean care a spus cu neruşinare stăpânului său: «Ştiam că eşti om aspru, care seceră de unde n-a semănat şi adună de unde n-a risipit şi, temându-mă, am îngropat talantul meu». Dar la ce sfârşit nimicitor a ajuns un astfel de netrebnic şi cu ce pedeapsă a plătit cunoaşte nu o dată cel ce iubeşte să studieze scrierile evanghelice. Deci să ne gândim şi să avem în vedere în chip drept că cel chemat (hirotonit) spre aceasta trebuie să biruie orice oboseală în datoria de a învăţa şi să nu se descurajeze niciodată, deşi nu toţi se vor convinge de cuvintele lui, ci să se bucure mai vârtos de ostenelile prin care câştigă pe unii” (SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, “Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”, în coll. “PSB”, vol. 41, traducere, introducere și note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000, pp. 416-7).
Darurile pe care oamenii le-au primit de la Dumnezeu se înmulţesc prin dăruirea de sine faţă de semenii lor. De pildă, talentul şi vocaţia de a fi mamă sau de a fi tată se arată prin strădania și dăruirea de sine a părinţilor în creşterea copiilor; nu doar în creşterea biologică, ci şi în creşterea lor spirituală şi culturală, în educaţia dată lor. Prin analogie, în viaţa duhovnicească din mănăstiri, un părinte duhovnicesc care formează ucenici sau fii duhovniceşti ai credinţei în Mântuitorul Hristos înmulţeşte darul primit de la Dumnezeu, al povăţuirii şi al rugăciunii pentru ei, darul cuvântului ziditor şi pilda faptei bune pentru cei din jurul său. De asemenea, preotul care înmulţeşte darul cuvântului ziditor de suflete şi al păstoririi duhovniceşti pe calea mântuirii credincioşilor săi intră în bucuria comuniunii cu Dumnezeu, adică în Împărăția cerurilor, împreună cu credincioșii și credincioasele sale. Prin urmare, cea mai mare bucurie a lui Dumnezeu este înmulţirea darurilor primite de la El. Această bucurie a Domnului presupune smerenie şi osteneală în săvârșirea faptelor bune, nu mândrie şi lenevire, dar mai ales iubire de Dumnezeu şi de aproapele. Dacă talanţii cuiva sunt înmulțiți în folosul semenilor, această făptuire aduce bucurie lui Dumnezeu şi oamenilor.
Sfinții și drepții sunt cei care s-au ostenit pe pământ și și-au înfrumusețat viața cu virtuțile. Aceștia vor străluci ca soarele în Împărăția lui Dumnezeu și vor primi daruri bogate, precum zice Sfânta Evanghelie: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (Matei 25, 21). Din cele spuse de Domnul înțelegem că ostenelile de aici și răsplata pentru ele sunt numai o arvună, iar în lumea cealaltă vom primi prețul desăvârșit. În lumea aceasta peste puține am fost puși, adică ni s-au dat să dobândim puține lucruri, pentru care vom fi răsplătiți, dar răsplata de dincolo va fi foarte mare. Această recompensă este numită bucuria Domnului nostru Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer, a văzut această fericire și a auzit cuvinte negrăite pe care limba nu poate să le grăiască. El a văzut acolo unde a fost răpit de Dumnezeu în extaz frumuseți atât de mărețe pe care omul nu și le poate închipui (2 Corinteni 12, 2-4). Aceasta este, prin urmare, Împărăția Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și comuniunea de iubire a Duhului Sfânt.
Să mulțumim lui Dumnezeu pentru talanții pe care ni i-a dat. Să nu considerăm niciodată că am primit un lucru mic și neînsemnat, dimpotrivă, am primit multe în viața și în existența noastră. Pentru toate acestea să dăm slavă Împăratului ceresc și să lucrăm cât este ziuă mântuirea noastră, căci vine noaptea când nimeni nu mai poate lucra. Să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne dăruiască tuturor bucuria de a fi chemaţi şi răsplătiți de El cu aceste cuvinte: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine daruri ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră în bucuria domnului tău!”. Acolo, ne vom desfăta de bunătățile cerești stând în comuniunea dragostei cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt. Amin!