Cuvântul de învăţătură al ÎPS Părinte Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica Vameșului și a Fariseului, a XXXIII-a după Rusalii (Luca 18, 10-14)

În duminica de astăzi, la Sfânta Liturghie, am ascultat cu toţii cunoscuta Parabolă a vameșului şi fariseului. Această Sfântă Evanghelie se citește înainte de a începe Postul cel Mare. Câteva duminici premergătoare Postului au fost rânduite de Biserică pentru a ne da prilej de pregătire privind viaţa duhovnicească, chipul rugăciunii curate, felul în care se cuvine a sta înaintea lui Dumnezeu pentru a dobândi iertarea păcatelor pentru a intra în Împărăţia cerurilor.

Sfântul Evanghelist Luca ne spune, așadar, în pericopa evanghelică de astăzi, că doi oameni au mers la templu să se roage. Unul era vameș, iar altul fariseu. Este evident că la biserică nu vin să se roage numai doi oameni, ci mai mulți, însă prin cele două exemple, Domnul nostru Iisus Hristos vrea să ne ofere un model de rugăciune şi smerenie evidențiind antiteza acestui model: inima mândră și fățarnică. Sunt prezentate astfel două tipologii omenești: prima desemnată de vameș, iar cealaltă închipuită de fariseu.

Cel dintâi prezentat de Mântuitorul Hristos este fariseul. Acest personaj era membrul unui partid religios, al unei grupări rigoriste din religia iudaică. Cei mai mulți din această categorie se socoteau „drepţi” înaintea lui Dumnezeu, considerându-se păzitori ai Legii. Pe lângă prevederile aflate în Legea lui Moise, fariseii au mai scos şi altele, astfel că poruncile au devenit atât de numeroase, încât Sfântul Apostol Pavel le numește pe drept cuvânt „robia legii”. Cele peste 600 de porunci, nu numai că era greu să le îndeplinești, ci era dificil să le înveți și să le ții minte. Cu toate acestea, fariseii spuneau tuturor că pot să practice aceste porunci, făcându-se de fiecare dată acuzatori ai celor care nu erau ca ei. Prin felul lor de a spune că păzesc poruncile fariseii erau, de asemenea, ofensatori prin faptele lor, arătându-se înaintea oamenilor că postesc, că se roagă, că sunt evlavioși, că păzesc poruncile. Mântuitorul Hristos a acuzat de multe ori fățărnicia şi mândria acestora. El a înfierat nu numai faptul că fariseii nu ascultau de cuvântul Domnului, ci şi că răstălmăceau cuvintele Legii, considerându-se mai buni decât alții. Așa se face că rugăciunea fariseului, deși, în prima parte, dă impresia unei rugăciuni de mulțumire adusă lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Îți mulțumesc”, imediat se transformă într-o rugăciune de laudă a propriilor virtuți, aducându-i aminte lui Dumnezeu, ca și cum Cunoscătorul inimilor oamenilor n-ar fi știut că „nu este răpitor, nedrept, adulter ca alții și chiar ca vameșul” aflat la rugăciune în preajma lui, pe care îl desconsidera, socotindu-l un om păcătos. Mai mult, fariseul postea de două ori pe săptămână, lunea și joia, și plătea zeciuiala cuvenită din tot ce câștiga. Fariseul, deci, prin păcatul mândriei, este considerat de Mântuitorul Hristos exemplul fățărniciei, rămânând, până astăzi, simbolul înșelăciunii și duplicității. Fariseul este omul cu două fețe, cel care una învaţă şi alta practică.

Vameșul era considerat de iudeii din timpul Domnului ca fiind cel mai păcătos om. Pentru faptul că Domnul stă la masă „cu vameșii şi cu păcătoșii”, era acuzat de cărturari și de farisei. Vameșii erau, prin urmare, aceia care strângeau impozite pentru romani, cotropitorii iudeilor, asupritorii lor, cei care le răpiseră libertatea și cărora trebuiau să le plătească tribut. Astfel, persoana vameșului și întreaga activitate a acestuia era condamnată de farisei și de popor, fiind considerată de-a dreptul păcătoasă. Desigur, nu numai strângerea impozitelor pentru cotropitori îi făcea pe vameși păcătoşi în ochii conaționalilor lor, ci și faptul că strângeau și alte diferite dări şi taxe în nume propriu, dobândind averi pe nedrept. Cu alte cuvinte, vameșul era un păcătos atât pentru faptul că slujea unor oameni care asupreau poporul iudeu, cât şi pentru faptul că săvârșea multe abateri şi fapte imorale de lăcomie, înavuțire şi asuprire a oamenilor.

Cele două modele prezentate de Mântuitorul Iisus Hristos, fariseul şi vameșul, se înfățișează la Templu. Domnul nu vorbeşte despre oameni, pronunțându-le numele, ci numai despre păcatele lor. În acest caz, vameș poate să fie oricare dintre noi, la fel şi fariseu. Ca fariseul, orice om mândru intră în biserică şi, foarte arogant, semeț, începe să-şi descrie faptele sale, mulțumind lui Dumnezeu pentru cele pe care le-a împlinit. Păcătosul, în chip fariseic, se consideră mulțumit şi satisfăcut în interiorul său pentru „faptele sale cele bune”. Mai mult, se felicită pe sine însuşi, zicând: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca şi acest vameș”. În faţa cui se laudă, îşi prezintă faptele şi cu cine se compară, de fapt, fariseul? Bineînțeles, în faţa lui Dumnezeu, Care știe faptele bune ale omului şi cunoaşte, totodată, și toate păcatele lui.

Fariseul a arătat nu numai faptele sale, ci a și indicat cu judecată omenească măsura celuilalt, a vameșului. Iarăși, merită întrebat: cine este omul față de care a găsit să se preamărească? Desigur, nu este vreunul din drepții Vechiului Testament, nici vreun proroc. Dimpotrivă, fariseul a găsit potrivit să se măsoare cu un păcătos, cu unul dintre cei disprețuiți de societate. Nu s-a comparat cel puțin cu ceilalţi farisei, n-a spus că este mai bun decât aceştia, ci a ales ca termen de comparație un om păcătos, desconsiderat şi nesocotit de toţi. Mai mult, el nu are în vedere doar o persoană, ci o îndeletnicire care definește, este adevărat, o stare sufletească. Apoi, fariseul nu s-a întrebat dacă Dumnezeu a primit faptele sale şi nici n-a spus: „Doamne, ai primit postul meu, ai primit milostenia sau ai primit zeciuiala mea?”, ci, dintr-o dată, a considerat că fapta sa, odată săvârșită, trebuie, imediat, şi răsplătită. Aceasta însemna, după mintea lui, că o faptă, indiferent de felul săvârșirii ei, trebuie să aibă o recompensă.

În contrast cu imaginea trufașă a fariseului, Mântuitorul Iisus Hristos prezintă un exemplu de smerenie în chiar cel pe care fariseul îl disprețuia. Vameșul se roagă, fără să se arate înaintea oamenilor, fără să meargă în faţă, lângă altar, precum fariseul. El de-abia intră în biserică şi, fără să mai aștepte, îşi mărturisește păcatele. Nu amintește nicio faptă bună care poate să fi existat în viaţa lui. Rugăciunea sa începe cu aceste cuvinte: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”. Nimic nu mai spune în afară de aceste cuvinte smerite, socotind că toate sunt de prisos înaintea Celui Care știe toate, Dumnezeu. Din cuvintele vameșului înţelegem, cu adevărat, ce este esențial pentru viaţa noastră. În primul rând, el spune cuvântul: „Dumnezeule”. Când noi spunem cuvântul „Dumnezeu”, deja ne ridicăm mintea noastră la cer în rugăciune. Dumnezeu este cuvântul înalt care exprimă lucruri înalte şi se referă la Persoana Sa Preaînaltă. Rostind cuvântul „Dumnezeule” ne ridicăm sufletul și mintea spre ceruri. Cuvintele de ocară, în schimb, coboară mintea spre cele de jos, iar dacă cineva vorbeşte urât, dacă batjocorește pe altcineva, mintea lui se coboară spre iad. Mai grav, atunci când cineva hulește, mintea lui se împreună cu gândurile diavolului sau ale celui potrivnic. Diavolul este cel de jos, cel din adâncuri, cel din întuneric. Iar când omul pronunță cuvântul satanei, mintea acestuia se duce până în fundul iadului, ca să-l găsească acolo pe cel pomenit.

Prin cel de-al doilea cuvânt al vameșului, „milostiv fii mie păcătosului”, Mântuitorul Iisus Hristos a dorit să ne arate că în orice rugăciune, noi, care ştim cât de slabi suntem şi neputincioși, nu putem să spunem altceva decât să cerem milă şi îndurare de la El. Bineînțeles, că aceste cuvinte se referă atât la suflet, cât şi la trup, atât la minte, cât şi la judecata sănătoasă. Mila este mângâierea Duhului Sfânt, întrucât Duhul Domnului este Cel milostiv şi îndurat şi iubitor de oameni. Preasfântul Duh este de bună seamă Cel Care se coboară peste cei smeriți și-i sfințește. Duhul Domnului curățește mintea, adică o unge cu harul Său, ca să o vindece, aşa cum spunem în rugăciunea Împărate ceresc: „curățește-ne pe noi de toată întinăciunea și mântuiește Bunule, sufletele noastre”.

Ultimul cuvânt al vameșului, îi înfățișează toată fiinţa sa: „pe mine păcătosul”. Aici ni se arată smerenia lui, haina pe care a îmbrăcat-o, lumina din care s-a hrănit şi în care stă. El s-a smerit recunoscând că este păcătos, arătând, astfel, doctorului boala de care suferea. Deci vameșul se roagă lui Dumnezeu, cere milă şi îndurare pentru că este păcătos și vrea să fie vindecat de păcatele lui. Prin cuvintele și locul în care se așază în templu, cu capul smerit şi plecat, vameșul se arată nevrednic de răsplata cerească. Însă, pentru că stă înaintea lui Dumnezeu, el se roagă şi Îi cere, cu umilință, să fie iertat pentru păcatele săvârșite.

Pregătirea noastră pentru postul care vine trebuie făcută cu rugăciune, cu smerenie, cu înfrânare, cu lipsă de judecată faţă de cel de lângă noi. Mântuitorul Hristos ne spune: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Matei 7, 1-5). Toată judecata este a lui Dumnezeu, Care vede toate şi le știe pe toate. Dacă noi judecăm pe aproapele nostru suntem învinuiți de Domnul: „Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu observi bârna din ochiul tău? Sau cum poţi să-i spui fratelui tău: «Lasă-mă să-ţi scot paiul din ochi!», când iată că tu ai o bârnă în ochiul tău? Fățarnice! Scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea clar să scoţi paiul din ochiul fratelui tău!” (Matei 7, 1-5). Cine poate judeca cele din inima omului, dacă a regretat fapta sa și dacă s-a pocăit pentru păcatele sale înaintea lui Dumnezeu? Dacă judecăm pe aproapele nostru ne condamnăm pe noi înșine, întrucât răpim dreptul Mântuitorului Hristos de a judeca lumea. Numai Dumnezeu ne judecă, iar El ne judecă fără îndoială cu milă şi cu îndurare. Prin urmare numai Domnul este deopotrivă drept și milostiv în judecățile Sale, cum spune Psalmistul: „Tu ești drept întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca” (Psalmul 50).

Evanghelia de astăzi ne învață, așadar, să cugetăm îndelung la viaţa şi la faptele noastre. Trebuie să luăm seama ca ele să nu fie stricate de mândrie, ca la fariseu, ci să fie acoperite ca ale vameșului: cu smerenie, cu rugăciune şi cu umilință. Mântuitorul Hristos ne învață, în această parabolă, că numai rugăciunea smerită, făcută întru umilință este primită de Milostivul Dumnezeu, căci: „oricine se înalță pe sine se va smeri; iar cel care se smerește pe sine se va înălța”. Cu alte cuvinte, rugăciunea care ne înalță la Dumnezeu este rugăciunea făcută întru smerenie, iar rugăciunea care ne osândește și ne împiedică să ne apropiem de Dumnezeu este aceea făcută cu mândrie și slavă deșartă. Deci, rugăciunea smerită este mântuitoare și sfințitoare, deoarece ea ne umple de harul lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama spune că rugăciunea adevărată este însăși prezența lucrătoare a lui Dumnezeu în omul care se roagă. Când omul se smerește, adică se golește de gândurile sale păcătoase, atunci se umple de lucrarea iubitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu. Dacă omul este plin de sine, în el nu mai este loc pentru prezența iubitoare și smerită a lui Dumnezeu. De aceea, Evanghelia acestei Duminici ne învață că „oricine se înalță pe sine se va smeri”, adică va fi umilit, va cădea și se va întuneca sufletește. Cel care se înalță pe sine va fi smerit sau umilit de oamenii care îl înfruntă și îl pedepsesc tocmai din cauza aroganței sau a orgoliului său. În schimb, omul cu adevărat smerit nu se roagă numai pentru sine, ci și pentru toți oamenii, pentru membrii familiei sale, pentru toți cei din comunitatea în care trăiește, pentru Biserica întreagă și pentru toți oamenii suferinzi și necăjiți din lumea întreagă, mai ales „pentru tot sufletul creștinesc, necăjit și întristat care are trebuință de mila și ajutorul lui Dumnezeu” (Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2012, p. 59), cum se spune într-una din rugăciunile Bisericii noastre. Numai în smerenie și rugăciune ne vom prezenta la Înfricoșata Judecată, când vom primi tot ceea ce este bun şi folositor, dacă am înfăptuit poruncile lui Dumnezeu, dacă am urmat pildei vameșului şi a rugăciunii sale. În felul acesta ne vom îndrepta şi ne vom curăți, ne vom sfinţi şi vom ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu.

Facă Bunul Dumnezeu ca această primă Duminică a Triodului să fie un început binecuvântat pentru o rugăciune smerită, atât pentru noi, cât și pentru semenii noștri! Să ne ajute Milostivul Dumnezeu, să înflorească în noi rugăciunea vameșului şi să se usuce mândria şi fățărnicia fariseului din noi! Amin!