Cuvântul de învăţătură al ÎPS Părinte Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, a Lăsatului sec de carne (Matei 25, 31-46)

Evenimente Mesaj
În această duminică, premergătoare Sfântului şi Marelui Post, cunoscută în calendar sub numele de Duminica „Înfricoșătoarei Judecăți”, s-a citit la Sfânta Evanghelie o prorocire a Mântuitorului Iisus Hristos, adică o încunoștințare referitoare la ceea ce se va întâmpla la Judecata cea mai de pe urmă. Sfântul Evanghelist Matei redă aceste cuvinte ale Domnului, care se vor împlini atunci când Fiul Omului va veni să judece viii şi morţii. În cuprinsul acestor cuvinte Mântuitorul Iisus Hristos vorbește despre lucrurile care privesc sfârșitul acestei lumi, cele ce se vor petrece cu viaţa noastră şi a întregii lumi în zilele de pe urmă. Mântuitorul ne spune despre vremea „când va veni Fiul Omului”, „când va aduna toate neamurile”, „când va separa pe unii faţă de alţii”, „când îi va așeza pe unii de-a dreapta, iar pe alţii de-a stânga”. Acest „când” are pentru om două desfășurări. Pe de o parte, este timpul fiecăruia dintre noi, la plecarea din lumea aceasta, la ceasul în care ne vom despărți de viaţa pământească şi vom merge înaintea lui Dumnezeu ca să fim judecați. Biserica ne învață că imediat după ce murim vom merge la judecata particulară, care priveşte persoana noastră şi pe fiecare în parte. Pe de altă parte, acest „când” privește întreaga lume. Există o judecată universală, „când” toţi vom fi judecați. Și pentru că la sfârșitul veacurilor vor fi şi unii oameni care nu vor muri, ci „se vor schimba”, Sfântul Evanghelist ne spune că Domnul va judeca deopotrivă pe vii şi pe morți. Între cei vii El îi numeşte pe cei care vor fi în lume atunci şi care se vor schimba cu trupul şi în starea aceasta vor fi judecați. Sfântul Ioan Evanghelistul ne vorbeşte despre această Judecată că a fost dată de Tatăl Cel Ceresc Fiului, iar Fiul judecă precum aude şi judecata Lui este dreaptă (Ioan 5, 22-47). La judecată nu numai că se vor vedea faptele noastre, ele vor fi spuse cu voce tare, întrucât Domnul zice că judecata aceasta se va face „precum aude”. Deci cineva mărturisi-va pentru noi, iar acel cineva este îngerul păzitor, pentru faptele noastre bune, respectiv diavolul pentru faptele cele rele. Aşadar, îngerii și diavolii vor fi apărătorii și acuzatorii noştri.
Iubiți frați și surori,
Din cele spuse de Domnul în Sfânta Evanghelie de astăzi remarcăm, mai întâi, faptul că judecata va fi foarte scurtă, foarte rapidă. Precum se arată fulgerul la răsărit şi aproape concomitent ajunge la apus, tot aşa se va săvârși şi Judecata din urmă, adică foarte repede. Aceasta se petrece astfel pentru că oamenii în momentele acelea vor ști lămurit încotro o vor apuca, ori spre Rai ori spre iad. Conştiinţa va fi judecătorul nostru. Aici, pe pământ, noi suntem judecați şi îndreptați de către conştiinţa luminată de harul divin. Omul, înzestrat de Dumnezeu cu discernământ are posibilitatea să descifreze din cugetul său ce a făcut bine şi ce a făcut rău. Această conştiinţă poate fi înecată și acoperită de lucrurile pământeşti şi de fapte rele, iar glasul ei poate să nu se mai audă în mintea şi în sufletul omului. Evident, conştiinţa lucrează împreună cu intelectul, cu sufletul şi cu voința noastră. Dacă mintea omului este tulburată de patimi şi, apoi, acoperită cu fel de fel de probleme şi griji lumești, atunci de bună seamă că ajunge să fie precum sămânța care a căzut în mărăcini şi a fost înnăbușită de aceştia, neputând să aducă roadă. De bună seamă că vârsta nu lămurește conştiinţa. Nu putem spune că la tinerețe avem mai puțină conştiinţă, iar la bătrânețe mai multă. Conştiinţa depinde de o primenire, de obișnuința sufletului cu dreptatea lui Dumnezeu. Ceea ce se poate limpezi în conştiinţa noastră este gândul la Dumnezeu, teama de El și iubirea Lui. Harul Duhului Sfânt este Acela Care curăță interiorul nostru, aşa cum spunem permanent în rugăciunea Împărate Ceresc: „Vino şi Te sălășluiește întru noi şi ne curățește de toată întinăciunea”. Funinginea păcatului se așază pe conştiinţa omului, pe sufletul său şi face aproape de nerecunoscut chipul lui Dumnezeu în noi. La omul păcătos, imaginea divină abia se mai zărește, se întunecă în așa fel încât pâlpâiala credinței lui ajunge la o scânteie izolată într-o lume desfigurată de patimi și de păcate.
Dreptmăritori creștini,
Fiul Omului, ne spune Sfântul Evanghelist Matei, va veni pe norii cerului pentru a judeca pe toată lumea. Deşi vorbim în această duminică de o Judecată Universală, totuşi, raportarea o facem la judecata particulară, a fiecăruia dintre noi. Așa că atunci când va veni Fiul Omului să împlinească această judecată a lumii, se vor arăta faptele fiecăruia dintre noi şi va fi mare bucurie, dacă vom constata că viaţa noastră s-a îndreptat tot timpul spre fapte bune, așa cum planta se dirijează prin natura ei spre lumină, spre căldură şi spre bucuria veșnică. Pentru a trece judecata în bucurie, este foarte important să ne întoarcem cu pocăință la Dumnezeu și să ne măsurăm faptele încă din lumea aceasta. Firește, cea mai bună judecată este chiar Taina Spovedaniei. Cel care se spovedește cu sinceritate înaintea preotului duhovnic înțelege că pocăința trebuie să fie un lucru continuu în viaţa sa. Trebuie știut că Spovedania se face nu numai la anumite intervale de timp, ci ori de câte ori omul simte că este nevoie de o curățenie sufletească. Așa că este absolut necesar să ne ducem la preot să ne curățim sufletul de păcate prin lucrarea Duhului Sfânt. Pocăința este haina pe care noi am îmbrăcat-o la Botez şi pe care trebuie să o purtăm până la sfârșitul vieţii noastre. Numai în pocăință noi demonstrăm că suntem copiii lui Dumnezeu, că ne pare rău de faptele noastre cele rele şi ne dorim cu ardoare îndreptarea, adică alipirea noastră de Dumnezeu, comuniunea cu Dumnezeu, împărtășirea cu Cel veşnic şi nemuritor.
Preaiubiți credincioși,
Dar ce fapte vor fi analizate la judecată? În Sfânta Evanghelie de astăzi sunt menționate numai câteva: a hrăni pe cel flămând, a adăpa pe cel însetat, a găzdui pe cel străin, a îmbrăca pe cel gol, a cerceta pe cel bolnav şi pe cel aflat în temniță. Din cele descrise am putea concluziona că este vorba de fapte ale milosteniei în general, atât sufletești, cât şi trupești. Deci, e vorba de fapte care angajează atât sufletul, cât şi trupul nostru, cu tot ceea ce are el mai bun în sine. Dumnezeu ne îndeamnă, deci, să lucrăm cele bune pentru a face părtaș şi pe aproapele nostru la bucuriile dăruite nouă de Dumnezeu prin harul Său. Milostenia sufletească presupune să ne îndreptăm cu sufletul nostru spre cei bolnavi, spre cei aflați în suferințe şi strâmtorare şi să ne rugăm pentru ei. Fără îndoială că nu întotdeauna avem posibilitatea să facem milostenie materială, adică să dăm ceva de pomană, dar avem mereu la dispoziție posibilitatea de a ne ruga pentru ceilalţi. Când ne rugăm pentru cel de lângă noi, îi facem tot atât bine ca şi cum i-am dărui ceva de pomană. Prin urmare, dacă am făcut cuiva bine, ne spune Mântuitorul Iisus Hristos, am făcut bine Însuşi Fiului lui Dumnezeu.
După cum constatăm, Mântuitorul Hristos ia chip omenesc prin Întruparea Sa din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Astfel, făcându-Se asemenea nouă în afară de păcat, El Se așază în fiecare dintre noi, prin Taina Sfântului Botez. Dumnezeu Își zidește lăcaș în noi, intră prin Taine în alcătuirea noastră. Mântuitorul Hristos, fiind Dumnezeu adevărat şi sălășluindu-Se în noi, intră în trupul şi în sufletul nostru. Un exemplu de o astfel de sălășluire în interiorul omului, pe care îl avem în Sfânta noastră Biserică, sunt Sfintele Moaște. Când ne închinăm la ele și le sărutăm ne închinăm, deodată, lui Dumnezeu şi Sfântului respectiv. Conștiința aceasta a sălășluirii lui Dumnezeu în inima omului nu a părăsit niciodată Biserica.
Dumnezeu vine în noi şi Îl vedem pe Mântuitorul Iisus Hristos în chipul aproapelui nostru când facem o faptă bună. Dând ceva celui sărac facem această faptă ca şi cum ar fi înaintea noastră Însuși Dumnezeu. Având această convingere a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră nu căutăm la faţa cuiva, nici nu-l judecăm. Deci dacă putem să-i facem un bine celui suferind și lipsit, să o facem cu dragoste, pentru că îi facem lui Dumnezeu. Nimeni nu-şi va pierde plata sa, spune Domnul, chiar dacă ar fi numai un pahar cu apă. Preabunul Dumnezeu vede în fapta noastră dragostea mărturisitoare prin iubire: „Întru aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alţii” (Ioan 13, 35). Deci, faptele milei trupești şi sufletești sunt o condiție a iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui. Cel care Îl iubește pe Dumnezeu face fapte bune, iar dacă nu-L iubește face fapte rele.
Iubiți credincioși,
Sfântul Evanghelist Matei ne mai spune că la Înfricoșata Judecată vor fi și unii păcătoși care vor întreba pe Dreptul Judecător: „Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?” (Matei 25, 37-38). Acestor păcătoși care n-au săvârşit fapte bune, Mântuitorul le va spune: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Cuvintele acestea sunt poate cele mai grele din Sfânta Scriptură. Ele nu sunt spuse de vreun Apostol sau de vreun profet, ci de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Dacă le-ar fi rostit Sfântul Pavel, poate am fi fost tentați să zicem că au fost spuse la un moment de cumpănă sufletească, dar fiind cuvintele Domnului, ele sunt precum o trâmbiță a judecății (Matei 25, 41). Dumnezeu este cu adevărat iubitor de oameni, dar, și Judecător drept. Tatăl a trimis pe Unicul Său Fiu să moară pentru păcatele noastre, dar dacă nu ascultăm de poruncile Lui, devenim blestemați şi nu moștenim ceea ce El ne-a dăruit, Împărăția cerurilor.
Așadar, Sfânta Evanghelie de astăzi ne spune care este cea mai importantă dintre virtuți: iubirea Mântuitorului Hristos și a aproapelui. Iubind omul, iubindu-l ca pe creația lui Dumnezeu, ca pe icoana vie a Domnului Hristos, Îl iubești pe Dumnezeu. Făcându-i bine aproapelui, îi faci bine Domnului nostru Iisus Hristos. Deci fiecare faptă pe care i-o faci celui sărac, se raportează la Mântuitorul Hristos, Care este întru el. De aceea, iubirea este cea mai importantă virtute. Ea naște una după alta toate celelalte sfinte virtuți evanghelice. Atunci omului nu îi este greu să împlinească poruncile Domnului, căci el simte și știe că prin acestea intră în Împărăția cerurilor. Slujind altora, el slujește în cele din urmă veșnicei sale mântuiri.
Iubiți frați și surori,
Ziua Înfricoșatei Judecăți este cutremurătoare și înfricoșată. Este cu adevărat zguduitoare pentru toţi oamenii chiar și pentru sfinți. Momentul acesta este o adevărată cumpănă a vieţii oamenilor. Dacă în existenţa pământească am avut momente când ne-am tulburat sau ne-am speriat cumplit, toate au fost simple simțăminte omeneşti trecătoare. Dar, la Judecata din urmă, ce va simți oare sufletul nostru când va auzi asemenea cuvinte şi când va fi înfricoșat de cei răi, care îl vor apuca din toate părțile pentru a-l arunca în focul cel de veci? Cum să nu ne înfricoșăm de această zi a Judecății? Cum să nu ne înfricoșăm de sentința pe care o putem primi, dacă plecăm din viaţa aceasta fără pocăință? Oare cum vom nădăjdui în mila Preabunului Ziditor dacă n-am avut milă de suferința celor din jurul nostru? Este adevărat că „cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 27), că numai Milostivul Dumnezeu ne va putea ierta și ajuta, dacă noi am iertat pe cel care ne-a greșit. Fără îndoială dacă, aici, în această lume ne străduim puţin, mult vom câștiga dincolo, aşa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel. Strădania noastră este pentru o perioadă scurtă, iar răsplata este pentru o viaţă veșnică.
Mai învățăm din Sfânta Evanghelie că a Doua Venire a Mântuitorului este o taină, după cum mărturisește Sfântul Apostol Petru: „Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, și pământul și lucrurile de pe el vor arde cu totul” (2 Petru 3, 3-4, 10). Din acest motiv, preocuparea noastră nu trebuie să fie în a afla data precisă a sfârșitului lumii, pentru că un răspuns în acest caz nu ne este de folos. Numai Dumnezeu cunoaște momentul sfârșitului lumii. Ziua în care va avea loc sfârșitul lumii este pentru cei drepți o zi a bucuriei, a întâlnirii cu Domnul vieții, întâlnire pentru care ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie: „Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăției Tale”. Pentru cei păcătoși această zi va fi una nefericită și cu totul îngrozitoare, fiind ziua suferinței fără de mângâiere și a durerii fără sfârșit.
Preaiubiți credincioși și credincioase,
Peste numai o săptămână intrăm în Sfântul şi Marele Post. Este necesar să ne străduim, după putințele noastre, cu post, rugăciune, cu milostenie, cu mărturisirea păcatelor, pentru a fi bineplăcuți înaintea Tatălui Ceresc Care, fără îndoială, va primi osteneala noastră şi ne va răsplăti în Împărăţia Sa cea cerească. Postul care ne stă înainte să ne fie scară spre cer, care să ne ducă la învierea noastră a tuturor și să ne învrednicim a auzi cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 23). Amin!