Iubiți frați și surori,
În Duminica a II-a din Sfântul şi Marele Post am ascultat, la Sfânta Liturghie, Evanghelia care ne vorbește despre una dintre minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos și anume, vindecarea unui paralizat. Din cauza stării sale de boală și de suferință generalizată, acest om a fost adus de alţii şi coborât prin acoperișul casei unde predica Domnul mulțimilor.
Evanghelia de astăzi ne arată, în mod deosebit, puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a vindecat un om bolnav, numit slăbănog. Înainte de a-l vindeca, Mântuitorul Iisus Hristos îi spune: „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!”. Cei care au auzit aceste cuvinte au zis: „Pentru ce vorbește Acesta astfel? El hulește. Cine poate să ierte păcatele, decât numai Unul, Dumnezeu?”. Mântuitorul Iisus Hristos a zis aceste cuvinte, în mod voit, pentru a arăta că nu este numai om, ci este Dumnezeu adevărat și Om adevărat și, ca atare, are această putere de a ierta păcatele, pe care o are numai Dumnezeu. Această putere de a ierta păcatele, a fost dată de Domnul, după Învierea Sa din morți, și ucenicilor Săi, atunci când le-a spus: „Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate; și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23). Desigur, prin iertarea păcatelor, Domnul a dat și vindecare celui bolnav. Puterea de a ierta păcatele este o putere tămăduitoare și restauratoare. Ca atare, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă, mai întâi, sufletul, prin iertarea păcatelor, iar, după aceea, vindecă și trupește pe om.
Există o legătură între păcat și boală. Desigur, nu toate bolile sunt urmări ale păcatelor. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a ne feri de păcate sau pentru a nu ne pune nădejdea în sănătatea noastră trupească și în forțele proprii, nesocotind ajutorul Lui. Un părinte din Muntele Athos spunea: „Bolile pot fi o binecuvântare, adică să vină de la Dumnezeu, dar pot fi și urmare a greșelilor și a neatențiilor noastre… Tot ceea ce trăim aici, toate cele de care ne bucurăm, tot ceea ce gustăm, până și cele mai duhovnicești desfătări și trăiri ale noastre vor pieri acolo sus. Un singur lucru nu va înceta: iubirea pentru Dumnezeu (1 Corinteni 13-8). Chiar și cele mai înalte trăiri ale noastre, cele mai mărețe vederi și descoperiri dumnezeiești pe care le avem ca un soare pictat pe o bucată de hârtie, în comparație cu legătura personală cu Dumnezeu și cu desfătarea de El. Când cerurile vor fi adunate și vor pieri, pentru a fi create cerurile noi (Evrei 1, 11-12), unde vor mai fi trăirile noastre duhovnicești, desfătările noastre duhovnicești, bucuriile noastre? Singurul lucru care rămâne în existența noastră este strămutarea, zi și noapte, a inimii noastre în cealaltă viață. Aceste strămutări zilnice în cealaltă viață fac ca viața aceea să fie a noastră, și astfel ajungem cuceritorii ei, și nu ne temem, nici nu ne tulburăm că o vom pierde” (Emilianos SIMONOPETRITUL, „Așteptarea lui Dumnezeu. Despre boală, suferință și moarte”, traducere de Agapie Corbu, Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2019, pp. 4-6). Adesea oamenii sănătoși gândesc că tot darul vieții li se cuvine și, fără smerenie, se înstrăinează de Dumnezeu și legea Sa, care îi stingherește. Înstrăinarea de Dumnezeu aduce omului și boala, nu pentru că Dumnezeu o voiește, ci pentru că omul își caută tăria vieții în afara și împotriva Celui Ce este Viață. Invers, credinciosul este chemat să mulțumească lui Dumnezeu-Dăruitorul vieții și al sănătății, „Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre” („Molitfelnic”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2019, p. 166).
Nu știm ce fel de păcat făcuse cel din Evanghelia de astăzi, dar vedem că Mântuitorul Hristos, păstrează taina vieții ascunse a acestuia și nu-l judecă. Mai bine spus, judecata dumnezeiască este milostivire și ajutor. Domnul spune celui bolnav: „Îți sunt iertate păcatele”, nu spune care păcate, când, unde și de ce au fost săvârșite. Deci, Mântuitorul îi vindecă sufletul, îl eliberează pe cel bolnav de un trecut întunecat și apăsător, pentru a-i oferi un prezent curat, un nou început de viață și de lumină. Cum vedem, Mântuitorul îl ridică din suferință și neputință, nu-l umilește și nu-l ceartă. El îl vindecă discret, fără să-i divulge păcatele, pentru a nu-i diminua demnitatea înaintea oamenilor. Din această atitudine a Domnului învățăm că relația dintre părintele duhovnic și fiul duhovnicesc, este un model de pocăință și de ridicare din boala păcatului, de vindecare a sufletului slăbănogit din cauza păcatelor săvârșite, cunoscute sau necunoscute de alții, dar știute de noi și, mai ales, știute de Dumnezeu Cel Sfânt și Atotputernic.
Dacă ne gândim la boală, trebuie să îi căutăm și cauza. Are un izvor al ei. Durerea vine, în anumite momente ale vieţii, şi nu apare de la început. Gândim, astfel, că ne naștem, totuşi, într-o oarecare sănătate, suferința dobândind-o pe parcursul vieţii. Pentru aceasta, trebuie să căutăm izvorul bolii în viaţa noastră, care, la un moment dat, nu mai merge după legea lui Dumnezeu. În existenţa omului sunt două feluri de manifestări: firești şi nefirești. Lucrul firesc sau natural este să mâncăm după trebuinţă, să bem cu măsură, să ținem rânduiala Bisericii. Tot ceea este dincolo de această rânduială, este suferință, boală şi durere. Ieșirea din rânduiala Bisericii este cauzată de păcat, aducând în viaţa noastră o slăbire şi o decădere duhovnicească. Putem spune că organismul nostru, din cauza păcatelor pe care le săvârșește, se răcește şi nu mai funcționează. Este ca şi cum am avea un vas frumos de sticlă care se sparge într-o parte şi, astfel, dintr-o dată, şi-a stricat frumuseţea și utilitatea. Aşa este şi organismul nostru: prin păcat, trupul nostru se știrbește şi se deteriorează, se strică și se îmbolnăvește. Această degradare aduce, de bună seamă, în viaţa noastră multă suferință şi durere. Prin urmare, prin păcat, omul ajunge întocmai ca paraliticul din Evanghelia de astăzi.
Dumnezeu ne-a zidit întru sănătate şi dorește ca noi să fim sănătoși, însă ne-a lăsat libertatea ca noi să ne purtăm de grijă, prin ajutorul pe care îl cerem tot de la Dânsul. Ajutorul Său ne vine atunci când noi îl chemăm în viaţa noastră, prin rugăciune. El ne sfințește, curățește sufletul şi îndreaptă viaţa noastră ca ea să fie din nou sănătoasă și bineplăcută lui Dumnezeu. Această îndreptare şi vindecare a sufletului se face prin Taina Spovedaniei, când păcătosul își mărturisește păcatele și primește prin preotul duhovnic iertarea păcatelor de la Dumnezeu. Acest medicament pe care credinciosul îl primește de la Dumnezeu aduce curățenie sufletului și liniște conștiinței.
Dreptmăritori creștini,
Sfântul Apostol Marcu ne spune că: „Iar Iisus, văzând credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!”. Din aceste cuvinte ale Domnului vedem cât de mare și de folositoare pentru noi este și credința altora, nu numai credința noastră. Când credința noastră a slăbit, când rugăciunea noastră s-a răcit, când sufletul nostru este suferind de păcat, de mare folos ne sunt rugăciunile și prezența celor care ne iubesc și au credință mai puternică decât noi. În ajutorul și rugăciunea celor apropiați pentru noi vedem rolul și mijlocirea Bisericii pentru fiii și fiicele ei. Acești patru oameni care au adus pe cel bolnav înaintea Domnului reprezintă Biserica ajutătoare și milostivă, care se roagă nu numai pentru cei prezenți la rugăciunile ei, ci și pentru toți cei bolnavi, săraci, singuri, într-un cuvânt, pentru sănătatea și mântuirea oamenilor și pentru pacea a toată lumea. Din exemplul acestor oameni învățăm că, fiecare dintre noi trebuie să ne rugăm nu numai pentru sănătatea noastră, ci și pentru sănătatea altora, mai ales pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înșiși. Tot din cele prezentate de Sfântul Evanghelist vedem cât de folositor pentru sufletul nostru este să aducem la Biserică pe cei păcătoși și bolnavi, pe toți cei care au nevoie de iertarea păcatelor și de vindecarea lor de suferințe și nevoi.
Preaiubiți frați și surori,
În această sfântă zi, cinstim și pe unul dintre marii Părinţi ai Bisericii noastre, pe Sfântul Grigorie Palama, cel care s-a nevoit ca monah la Muntele Athos ajungând mai târziu arhiepiscop al Tesalonicului. El este teologul luminii necreate și neapuse din Împărăția lui Dumnezeu, învățând că sfinții pot vedea duhovnicește această slavă cerească încă din viața lor pământească, dacă Dumnezeu voiește. Lumina divină au văzut-o Sfinții Apostoli Petru, Iacob și Ioan la Schimbarea la Față a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe Muntele Tabor (Matei 17, 1-8; Marcu 9, 1-10; Ioan 1, 14; 2 Petru 1, 16). Sfântul Grigorie Palama a arătat, în scrierile sale, că această lumină vine direct din slava Preasfintei Treimi și luminează sufletul și trupul omului unit cu Dumnezeu prin rugăciune. Lumina necreată și veșnică este harul Domnului nostru Iisus Hristos, prin care se arată dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh (2 Corinteni 13, 13).
Tot de la Sfântul Ierarh învăţăm că rugăciunea continuă şi stăruitoare face ca lumina Preasfintei Treimi să fie perceptibilă în viaţa noastră şi de sufletul nostru. Așa s-au ostenit sfinții isihaști, acei călugări care s-au retras în locuri liniștite pentru a se ruga necontenit. Acești plăcuți ai lui Dumnezeu s-au rugat permanent lui Dumnezeu, ajungând prin viața lor să fie vestitorii Împărăției lui Dumnezeu, întrucât au văzut încă din lumea aceasta, prin bunăvoința lui Dumnezeu, fericirea Raiului.
Preaiubiți frați și surori,
În această perioadă de post ne aducem aminte mai des că am fost botezați și că lacrimile pocăinței sunt înnoirea Botezului după cum ne arată rugăciunile din Liturghia Darurilor mai-înainte sfințite, săvârșită foarte des în Postul Sfintelor Paști. Vorbim de importanța postului pentru că, într-adevăr, postul este rânduit de Dumnezeu spre zidirea noastră duhovnicească, roadele lui fiind vindecarea, curățirea şi binecuvântarea sufletului nostru. Postul și rugăciunea să-l folosim cu mic, cu mare, ca Dumnezeu să vadă osteneala noastră cea bună şi să ne răsplătească cu darurile Sale cele bogate. Așadar, numai dacă avem dreaptă credință și ținem post și ne rugăm, ne luminăm sufletul și trupul de harul dumnezeiesc, împărtășindu-ne de dumnezeirea din care sfinții s-au îndestulat, pentru a dobândi Împărăția Preasfintei Treimi. Să facă, dar, Bunul Dumnezeu ca săptămânile care urmează din acest Sfânt și Mare Post să ne ajute să urcăm, cu ușurință și spor duhovnicesc, spre Sfânta Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos! Amin!
