Cuvântul de învăţătură al ÎPS Părinte Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica a IV-a din Postul Sfintelor Paşti, a Sfântului Ioan Scărarul (Marcu 9, 17-32)

În Evanghelia care s-a citit astăzi, la Sfânta Liturghie, am ascultat cele spuse de Sfântul Evanghelist Marcu despre o minune a Domnului nostru Iisus Hristos și anume vindecarea unui copil chinuit de duhurile necurate. Stăpânit de cel rău de multă vreme, copilul era trântit la pământ, scotea spume pe gură şi rămânea după aceste chinuri aproape mort. Tatăl copilului auzise că Sfinţii Apostoli au putere să tămăduiască pe oameni de diferite boli şi că pot să vindece chiar şi pe cei stăpâniți de duhurile necurate. Deci a adus pe fiul său înaintea Sfinţilor Apostoli ca să-l vindece, dar aceștia nu l-au putut vindeca. Mai precis, Sfântul Evanghelist a vrut să arate, prin această minune, cele trei mari lucrări săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos: vindecarea de necredință a tatălui copilului demonizat, izgonirea duhurilor necurate din copilul posedat și tămăduirea ucenicilor Săi de nepricepere. Totodată, Sfântul Marcu a arătat cât de multă suferință avea copilul chinuit de demoni și cât de puțină credință a găsit Mântuitorul Iisus Hristos la tatăl acestui copil. Domnul nu l-a mustrat pe tatăl copilului pentru necredința lui, ca să nu mai adauge la multa lui suferință și durerea mustrării, ci, pentru că tatăl copilului provenea din rândul evreilor necredincioși, Mântuitorul a zis: „O, neam necredincios și îndărătnic! Până când voi fi cu voi, până când vă voi mai răbda?”. Dar pentru că vindecarea ține de credința omului, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a arătat, indirect, că foarte adesea diavolii au putere asupra oamenilor, atunci când le slăbește credința și încrederea în Dumnezeu. Deci, pe cât este credința mai slabă, pe atât duhurile necurate au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i, prin suferință, să cârtească și să se răzvrătească sau să hulească pe Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind această Evanghelie spunea că, adesea, demonii chinuie pe oameni și produc în ei nenumărate boli și suferințe sau încercări, ca oamenii să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, să hulească pe Dumnezeu, mai mult decât să se apropie de El sau să-I ceară ajutorul Său.

Suferința este o durere pe care o avem din pricina păcatului strămoșesc și a greșelilor noastre. Suferim de multe dureri, de multe neputințe, de multe slăbiciuni, iar când iubim pe cineva, mai ales când suntem părinţi, când îi vedem pe copiii noştri că suferă, durerea ne este și mai mare, aproape imposibil de suportat. Părinţii suferă, așadar, de două ori: în primul rând pentru povara copiilor lor, iar în al doilea rând, pentru că nu au putere să-i ajute și să-i scape de aceste dureri. Astfel, ne dăm seama cât de apăsătoare era povara părintelui din Evanghelia de astăzi care îşi vedea fiul chinuit zi şi noapte de acel duh necurat.

Întrucât Apostolii nu au izbutit să-l tămăduiască, tatăl copilului vine în cele din urmă la Mântuitorul Hristos. El cade în genunchi înaintea Domnului şi-L roagă: „De poți ceva, ajută-ne, fie-Ţi milă de noi” (Marcu 9, 22). În aceste cuvinte disperate ale tatălui vedem toată tristețea lui, toată durerea și toată disperarea. Era trist şi nu mai avea la cine să alerge. De îndată ce spune cuvântul „Doamne”, ne gândim că el avea în mintea lui pe Domnul, că Iisus Hristos este mai presus decât Apostolii Săi, că este Dumnezeul tuturor oamenilor. Dar şi pe Acesta Îl roagă cu îndoială, căci nu spune „ajută-mă”, ci neîncrezător îl roagă să lucreze vindecarea dacă poate. Credinţa lui nu era desăvârșită. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de a-i cere să creadă, precizează că tot poporul este, de fapt, în starea de necredință: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” (Marcu 9, 19).

Mântuitorul Hristos, în milostivirea şi iubirea Sa negrăită, văzând pe tatăl și pe fiul acestuia, nu indică Apostolilor Săi necredința omului, ci durerea şi suferința sa. Domnul nu condamnă neputința oamenilor, ci o cântărește în adâncul milostivirii Sale şi în balanța dreptății Sale milostive, în dragostea Sa nemărginită faţă de noi. Simțind această milostivire, tatăl copilului îi spune: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24). În cuvintele acestui om, găsim două lucruri foarte importante pe care trebuie să le reținem: „Cred, Doamne!” şi apoi: „ajută necredinței mele”. Deci tatăl copilului crede, tocmai în momentul în care a recunoscut că încrederea sa în puterea Domnului este slabă, de aceea socotește starea sa sufletească precum o necredință. Din cuvintele tatălui ne dăm seama că, după ce a recunoscut necredința sa, s-a întărit în credință și s-a smerit. Deci de îndată ce crede și are smerenie, Mântuitorul îl îndreaptă și-l eliberează pe copil de duhul necurat. Astfel, Domnul, cu putere dumnezeiască, poruncește duhului necurat cu asprime: „Ieși din el și să nu mai intri în el”. La auzul acestor cuvinte, demonul, zguduind pe copil foarte puternic, l-a aruncat la pământ, lăsându-l aproape mort, încât unii credeau că a și murit. După aceea, Mântuitorul l-a luat de mână pe cel vindecat, l-a ridicat în picioare și l-a dăruit tatălui său întreg și nevătămat. Numai acum tatăl îl are pe copil cu adevărat, căci atunci când era bolnav și posedat, duhul necurat stăpânea peste copil.

Evanghelia din această duminică ne mai învață și despre grija pe care părinții trebuie s-o aibă față de copiii lor. Tatăl copilului bolnav, chiar dacă n-avea suficientă credință la începutul întâlnirii sale cu Mântuitorul Hristos, totuși Domnul i-a întărit credința și evlavia ca, apoi, să-i vindece copilul aflat în suferință. Vedem de aici cum Mântuitorul cheamă pe toți părinții care au copii bolnavi sau sunt chinuiți de rele, să vină la El și să ceară ajutor pentru copiii lor. Astfel, rugăciunile părinților sunt primite de Domnul și sunt împlinite de El pentru că Stăpânul iubește familia și vrea ca toți să fie în unire și în iubire. De aceea, Evanghelia de astăzi este una a vindecării, a credinței și a nădejdii întărite prin rugăciune fierbinte. Teodor al Edesei învăța că: „Rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu, vedere a celor nevăzute, încredinţare despre cele dorite, petrecere a îngerilor, îndemn la virtuţi, ipostas al celor nădăjduite. Rugăciunea curată aproape neîncetată şi neîntreruptă este zid sigur, liman liniştit, păzitoare a virtuţilor, omorâre a patimilor, întărire a sufletului, curăţire a minţii, odihnă a celor osteniţi, mângâiere a celor ce plâng. Prinde-te cu toată puterea de această împărăteasă a virtuţilor! Roagă-te cu frică şi cu cutremur, cu minte trează şi veghetoare, ca să fie primită rugăciunea ta de Domnul” (TEODOR AL EDESEI, Capete folositoare, în coll. Filocalia, vol. 4, traducere de pr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană Sibiu, 1948, p. 237).

Sfântul Evanghelist ne spune că, după ce Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în casă, ucenicii nedumeriți L-au întrebat de ce n-au putut ei înșiși să alunge demonul din copilul suferind. Mântuitorul, ca un Învățător înțelept, le-a spus Apostolilor că le lipsea rugăciunea și postul. Ce-i drept, Apostolii primiseră de la Domnul Hristos puterea de a scoate duhurile necurate și de a vindeca pe cei bolnavi și făcuseră și ei multe vindecări, dar acum nu înțelegeau de ce duhurile necurate nu-i mai ascultă. Mântuitorul Hristos îi vindecă repede de nepriceperea lor duhovnicească, spunându-le că nu este suficient să poruncești demonilor, ci trebuie să fii înarmat cu post și rugăciune. Prin aceste virtuți, Mântuitorul a vrut să arate Apostolilor că duhurile rele ies din oameni numai dacă cei care le poruncesc sunt plini de Duhul Sfânt, Cel Care Se dobândește prin chemarea stăruitoare a lui Dumnezeu în rugăciune și prin smerenia postului. Când omul postește, se smerește și când se smerește, rugăciunea lui devine și mai fierbinte. Prin post și rugăciune smerită, demonii fug și se înfricoșează, ieșind degrabă din cei pe care i-au posedat. În acest sens, Domnul ne învață și pe noi că duhurile necurate nu se tem de cuvinte, chiar dacă ele sunt poruncitoare, ci de smerenie și de umilință. Omul smerit și rugător îl are pe Duhul Sfânt în el și, de aceea, pe Dumnezeu, Care Singur poate alunga pe vrăjmașii draci. Așadar, este necesar ca omul să se elibereze, mai întâi, de patimile proprii prin rugăciune și post și, mai apoi, să aibă îndrăzneală să certe pe demoni. Tocmai, de aceea, Sfinții Părinți au rânduit, în chip înțelept, să se citească această Sfântă Evanghelie în timpul Postului Mare ca să învățăm cât este de important postul și cât de folositoare este rugăciunea săvârșită, cu smerenie, înaintea lui Dumnezeu.

În Duminica de astăzi cinstim și pe unul dintre marii părinți ai pustiei, pe Sfântul Ioan Scărarul. Acest Sfânt Părinte a trăit în Muntele Sinai, foarte aproape de Mănăstirea «Sfânta Ecaterina». El a fost un mare învățător al rugăciunii, al ostenelilor, al nevoinței și al pocăinței. În cartea sa numită Scara virtuților sau Scara Paradisului, Sfântul Cuvios ne învață cum trebuie să ne curățim de păcate și să dobândim harul Duhului Sfânt. Astfel, citind cartea Sfântului vom afla că smerenia și iubirea sunt cele două virtuți foarte importante de agonisit în viața noastră. Omul are cel mai mare folos sufletesc când are aceste daruri dumnezeiești necesare pentru mântuirea lui. Pentru sfaturile și pildele folositoare, Scara Sfântului Ioan a fost considerată și citită ca un manual de viață duhovnicească, secole de-a rândul, necesar atât pentru mireni cât și pentru călugări. Şi astăzi, credincioșii evlavioși, părinții și maicile din mănăstiri o citesc cu multă râvnă mai ales în perioada acestui post. Deci cei care citesc această scriere vor simți pe Sfântul Cuvios Ioan Scărarul că-i sfătuiește în cuvinte simple, dar cu un înțeles foarte adânc, despre tainele Împărăției Cerurilor și despre felul cum să se apropie de Mântuitorul Hristos. Desigur, pentru a ajunge la aceste înălțimi duhovnicești, tot Sfântul Ioan ne mai învață că pentru a fi buni creștini, avem nevoie să ne eliberăm de gândurile și de poftele necurate prin post și rugăciune. Astfel, ca să alungăm din suflet, din minte și din inimă duhurile rele care ne războiesc în mintea noastră ca s-o plece spre pofte de ocară și spre păcate grele, avem nevoie să ne ostenim cu postul și să ne îndeletnicim cu rugăciunea. Numai cel ce se roagă curat de gânduri rele și postește cu mulțumire, acela urcă spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeiești. Deci postul, rugăciunea, pocăința, smerenia și lacrimile, despre care vorbește Scara Sfântului Ioan, au ca scop înfrumusețarea și luminarea sufletelor noastre pentru a le oferi Mântuitorului Iisus Hristos în lumina Sfintelor Paști. Ca dascăl al rugăciunii și al postirii, Sfântul Ioan Scărarul este lăudat nu numai pentru cuvintele sale, ci și pentru că este rugător înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre. De aceea, îl rugăm să mijlocească înaintea Preasfintei Treimi să ne vindecăm de toată boala și să ne izbăvim de asuprirea duhurilor rele. Să ne rugăm Milostivului Dumnezeu ca să ne dea sănătate, dezlegare și iertare de păcate prin taina Sfintei Spovedanii, să păzească Biserica și Țara noastră de tot răul şi primejdia, ca un Bun şi iubitor de oameni, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin!