Cuvântul de învăţătură al ÎPS Părinte Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica a V-a din Postul Sfintelor Paşti, a Sfintei Maria Egipteanca (Marcu 10, 32-45)

Evenimente Mesaj
Preaiubiți credincioși și credincioase,
În această duminică am ascultat la Sfânta Evanghelie, anunțul Mântuitorului Iisus Hristos făcut ucenicilor Săi, că va merge la Ierusalim, va fi dat iudeilor spre Răstignire şi va muri pe cruce pentru păcatele întregii lumi. La auzirea acestor cuvinte, ucenicii s-au mâhnit. Sfântul Evanghelist Marcu ni-L prezintă pe Mântuitorul pregătit pentru jertfă, precum mielul care este adus la tăiere, aşa cum spunea Sfântul Proroc Isaia: „ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7). Domnul ia asupra Sa toată povara şi neputințele noastre, ca să ne izbăvească de robia diavolului și de moarte. El, Fiul Omului, născut din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, luând toate cele ale noastre în afară de păcat, este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, deoființă cu Dumnezeu Tatăl după Ființa dumnezeiască şi deoființă cu noi după firea omenească. Deci luând la Sine pe cei doisprezece, Domnul Iisus Hristos a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple. Mântuitorul prevesteşte moartea şi Învierea Sa pregătindu-i pe ucenicii Săi în taina sfintelor Sale Pătimiri, pricinuite de răutatea oamenilor. Ucenicii Săi, care erau oameni simpli, nu puteau înţelege întru totul taina pătimirilor, morţii şi Învierii Mântuitorului. Harul Domnului nostru Iisus Hristos a lucrat în ucenicii Săi pentru a-i ridica şi vindeca încetul cu încetul, pentru ca ei să cunoască tainele lui Dumnezeu şi ca să intre în comuniune de iubire cu Preasfânta Treime.
Iubiți credincioși și credincioase,
Pe când Mântuitorul vorbea despre faptul că va merge în Ierusalim, ca să îndure suferinţe multe, doi dintre ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, aveau impresia că Mântuitorul vorbeşte despre o împărăţie lumească. Ei au cerut Învățătorului ceva pământesc, o slavă trecătoare sau o onoare deşartă din lumea aceasta, şi anume, să stea de-a dreapta şi de-a stânga Sa în slavă. Mântuitorul le-a spus fără să-i menajeze: „Nu ştiţi ce cereţi”. Prin aceste cuvinte, Stăpânul vieții, mai întâi, îi corectează de neștiința lor și, apoi, îi întreabă: „Puteţi să beţi paharul pe care-l beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?”. Iar ei au răspuns cu îndrăzneală și fără întârziere: „Putem”. Au înțeles, oare, ce înseamnă paharul şi botezul despre care vorbea El? Mântuitorul, desigur, când amintește de botez, se referea la suferinţa din timpul Pătimirilor Sale, culminând cu Răstignirea Sa pe Cruce. Iar paharul pe care Domnul urma să-l bea era însăşi moartea Lui, după cum se vede în rugăciunea Sa din Grădina Ghetsimani, când a zis: „Părinte, dacă se poate să treacă paharul acesta de la Mine, dar nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu” (Matei 26, 42). Ca atare, Domnul Iisus Hristos se referea la propria Sa moarte pe Cruce pentru mântuirea lumii. Tocmai pentru că cei doi ucenici, Iacov şi Ioan, nu știau la ce se referă Domnul Hristos, s-au grăbit să spună: „Da, putem”. Pentru că Mântuitorul a înțeles starea lor sufletească, le-a profețit acestora: „Paharul pe care-L voi bea Eu îl veţi bea şi voi şi botezul cu care Mă voi boteza Eu vă veţi boteza şi voi”. Prorocia Domnului s-a împlinit, Sfântul Iacov a gustat paharul muceniciei, primind moartea în timpul regelui Irod, iar fratele său, Ioan, a luat botezul suferinţelor în insula Patmos în vremea persecuţiilor romane inițiate de Domițian împotriva creştinilor, la sfârşitul secolului I.
Paharul despre care vorbește Mântuitorul Iisus Hristos este paharul suferinței, al morţii. În Grădina Ghetsimani, Domnul nostru a primit să bea paharul suferinței și al morții, tocmai în momentul când Se ruga Tatălui Său: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta!” (Matei 26, 42). Este, așadar, un pahar al suferinței, al temerii, al fricii, al durerii, al morţii. Toate acestea sunt specifice firii noastre umane. Şi dacă sunt ale noastre, de bună seamă că Dumnezeu le-a luat şi pe acestea spre a le sfinţi şi îndrepta, ca ele să nu devină obsesie, panică, povară greu de suportat. Întrucât suferința fără nădejde şi neurmată de bucurie, distruge pe om, Mântuitorul a luat asupra Sa suferința noastră schimbând-o în bucurie. Această fericire este, cu adevărat, binecuvântată, aşa cum vedem din cuvintele Domnului în Sfânta Evanghelie, când spune: „Adevărat, adevărat zic vouă că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16, 22).
Dreptmăritori creștini,
Ceilalţi ucenici ai Domnului, nefiind nici ei lipsiți de slăbiciuni, s-au mâniat când au auzit că cei doi Apostoli, Iacob şi Ioan, voiesc să fie privilegiați în Împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos. În răspunsul Său, Domnul îi lămurește și pe ceilalți ucenici, arătând că singura cale către Împărăție este smerenia (Marcu 10, 42-45). Cine vrea să fie întâi, trebuie să fie tuturor slujitor, să fie robul tuturor, să renunțe la libertatea lui pentru a se putea dărui celorlalți. La prima vedere pare o contradicţie între robie şi libertate pentru că se vorbeşte, iată, de o robie încununată cu libertatea, bineștiind că robia înseamnă efectiv pierderea libertății. Totuşi, atunci când încredințăm voința şi libertatea noastră lui Dumnezeu, El nu ne subjugă, ci dimpotrivă, ne redă adevărata libertate. Aceasta înseamnă că libertatea noastră slabă şi de multe ori în contradicție cu voința noastră, împărțită între dorinţa de a face și aceea de a fi, între voința de a merge pe calea arătată de Mântuitorul şi cea de a rămâne legați de lumea pământească, nu este, în fond, decât o lipsă de libertate. Când ne apropiem de Dumnezeu şi ne încredințăm Lui, atunci, cu adevărat, libertatea devine pură, adevărată şi ne este de folos spre mântuire.
Libertatea noastră de oameni slabi şi neputincioși, care ne-am pus nădejdea şi speranța totală în Dumnezeu şi am dăruit Lui cămara sufletului nostru, face ca voința noastră să fie pătrunsă de Duhul Sfânt, aşa cum aluatul este pătruns de focul cuptorului înainte să devină pâine caldă. Deci dacă ne lăsăm pătrunși de Dumnezeu, viaţa noastră devine liberă: suntem liberi pentru că patima robește, desparte și risipește. În acest context, dorinţa noastră de a ne încredința viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos este, cu adevărat, „o fericită robie”, cum spun Sfinţii Părinţi. Am dăruit viaţa noastră Celui Care poate să o păstreze definitiv, suntem fericiți și ducem o viață cerească.
Evanghelia se încheie în cuvintele: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. Mântuitorul nu a zis pentru toţi oamenii, deşi, El a murit pentru întreaga umanitate, ci a zis doar pentru mulţi, deoarece nu toţi vor crede în numele Lui, nu toți vor împlini poruncile Lui, dar mulți se vor mântui. Aceasta vrea să însemne că scopul slujirii oamenilor este mântuirea lor. Ajutându-i pe frații și pe surorile noastre să iubească pe Dumnezeu şi pe semenii lor, noi contribuim la mântuirea lor. Cel care iubește pe Dumnezeu și pe semenii săi este smerit și se jertfește pentru cei care au trebuință de mântuire. Astfel, iubirea smerită faţă de semeni şi ajutorarea sau slujirea lor constituie calea care duce la mântuire, la unirea omului cu Dumnezeu şi la bucuria de fii ai Tatălui ceresc. Cuvintele Domnului din Evanghelia de astăzi ne îndeamnă să îndepărtăm de la noi ispita slavei deşarte prin smerenie, prin pocăinţă şi post, prin mărturisirea păcatelor şi prin împăcare cu cei pe care i-am supărat, prin milostenie şi fapte de slujire a celor neajutoraţi de cei din jurul lor.
Preaiubiți credincioși și credincioase,
Duminica a V-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca. Deşi este pomenită în ziua de 1 aprilie, această Sfântă este prăznuită şi în Duminica aceasta, fiind o icoană sau o pildă a pocăinţei şi a înnoirii duhovniceşti prin smerenie şi prin post. Sfânta Cuvioasă a trăit în prima parte a vieții sale în Alexandria Egiptului. Aici a alunecat în păcatul desfrânării, ajungând pradă multor patimi trupești. Frumusețea ei trupească nu i-a servit la nimic, deoarece ispita trupească a dus-o la mari neliniști sufletești, chiar şi în timpul călătoriei sale spre Ţara Sfântă. Călătoria ei în dezmierdările trupești a luat sfârșit, atunci când a voit să intre în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și să se închine Sfintei Cruci a Mântuitorului Hristos. Atunci, o mână nevăzută a oprit-o să intre în sfântul lăcaş. Viaţa ei era prea păcătoasă ca să poată intra în biserică, deci s-a rugat Maicii Domnului s-o învrednicească să intre și să sărute Crucea Fiului ei. A hotărât să meargă în pustia Iordanului pentru a se pocăi de păcatele sale. Acolo a petrecut 47 de ani în post şi rugăciune, în pocăinţă şi în multe nevoinţe duhovniceşti. Astfel, a ajuns la o mare sfinţenie, iar când se ruga se umplea de lumină şi se ridica de la pământ, pentru că devenise mai mult duh decât ţărână. Însă, cu un an înainte de moartea sa, taina vieţii ei a fost descoperită unui părinte duhovnicesc, şi anume Cuviosului Părinte Zosima, care, prin lucrarea lui Dumnezeu, a găsit-o în pustie, a spovedit-o și a aflat istoria vieţii ei. După ce a împărtăşit-o, Cuvioasa Maria Egipteanca l-a rugat pe Cuviosul Zosima ca în anul următor, la aceeaşi vreme, să vină din nou, pentru că ea va muri. Într-adevăr, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca a trecut la Domnul în anul următor, după cum i-a descoperit Mântuitorul Hristos. Sfântul Cuvios Părinte Zosima a îngropat-o şi a povestit multora viaţa ei, viață pe care Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, a alcătuit-o după spusele lui, iar Biserica a inclus-o în cartea Triodul.
Din viața Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca vedem cât de minunat poate lucra harul lui Dumnezeu în omul care se pocăieşte. Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Săi, atât de mult schimbă pe omul păcătos, care se pocăieşte profund, încât îl ridică în comuniune de iubire cu El în lumina Împărăţiei Cerurilor. Astfel, sfinții pregustă, încă din lumea aceasta, bucuria unirii cu El și fericirea veșnică. Pilda vieţii de pocăinţă şi de sfinţenie a Sfintei Maria Egipteanca este, cu adevărat, un model de întărire spirituală şi o speranţă pentru toţi credincioşii care doresc să se mântuiască, să-şi sfinţească viaţa, oricât de păcătoşi ar fi ei. Ca urmare a pocăinței ei, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, este numită „înger în trup”, deoarece şi-a răstignit patimile trupeşti, cu postul și privegherea, şi a ajuns la învierea sufletului din moartea păcatului.
Mulțumim Maicii Domnului și Sfintei Maria Egipteanca pentru rugăciunile și ajutorul dat nouă în acest Sfânt Mare Post. Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să reverse harul Său cel bogat peste toată suflarea oltenească şi românească! Amin!