În această Duminică, a patra după Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la Sfânta Evanghelie am ascultat istorisindu-se despre o minune săvârșită de Mântuitorul cu un om bolnav de 38 de ani, la scăldătoarea sau locul de spălare a jertfelor din Ierusalim, cu numele Vitezda. Această vindecare este o tămăduire sufletească și trupească, o însănătoșire miraculoasă a unui om aflat în suferință de mulți ani. Faptul că pericopa evanghelică a fost rânduită de Biserică spre a fi citită după Învierea Domnului, când ne sunt relatate multe alte asemenea fapte minunate ale Domnului, ne întărește convingerea că Domnul a înviat pentru vindecarea firii noastre de boală, de stricăciune, de suferință şi de moarte.
Bolnavul zăcea de mult timp pe patul său, într-un loc unde se afla un izvor cu apă. După tradiţie, aici se spălau cărnurile animalelor care se aduceau ca jertfă la Templu potrivit rânduielii din Vechiul Testament. La acest izvor miraculos apărea din când în când un înger al Domnului. El se cobora în scăldătoare şi tulbura apa. Dacă cineva apuca să intre în apă imediat după trecerea îngerului, care marca prezența lui prin tulburarea apei, se însănătoșea de orice boală ar fi fost cuprins. Evident, venirea îngerului subliniază prezenţa concretă a Creatorului printre oamenii bolnavi și milostivirea Lui pentru cei aflați în suferință. Să luăm aminte că și în cazul vindecării slăbănogului, precum în alte vindecări miraculoase, tămăduirea era condiționată de rugăciune, priveghere, răbdare şi îndemânarea celor bolnavi. Ținta acestor tămăduiri era fixată în mila lui Dumnezeu, concentrată în prezența îngerului și în apa vindecătoare. În plus, lângă cel bolnav se presupune că mai erau şi niște însoțitori care să-l aducă şi să încerce să-l arunce ca să intre primul în apă.
Iubiți frați și surori,
Sfântul Ioan Evanghelistul ne înfățișează, în această Evanghelie, o stare de suferință și de așteptare încordată la maximum. Între cei prezenți la marginea scăldătorii, slăbănogul era un exemplu de persistență în credință și în speranță. Nădejdea și curajul celui bolnav sunt de apreciat, mai ales că nu ni se oferă detalii despre un interval de timp la care îngerul se cobora în apă, ci din contră, se spune că venea din când în când. În așteptarea sa, cel bolnav întruchipează întregul popor ales care aștepta venirea lui Mesia. Oamenii din Vechiul Testament aveau astfel o anumită pregătire în așteptarea lui Dumnezeu, în așteptarea lui Mesia și în așteptarea vindecării firii de suferință și moarte. Dumnezeu S-a descoperit, așadar, la această scăldătoare ca Unul Care vine pentru vindecarea oamenilor, ca Acela Care este așteptat să ridice boala şi suferința pe umerii Săi și s-o poarte pe Cruce.
Printre bolnavii şi cei care îi ajutau, se afla pe malul scăldătoarei de la Vitezda şi unul care dorea să se vindece, dar nu avea pe nimeni. Aștepta și el, nu de puțină vreme, ci de 38 de ani. Uneori, o asemenea așteptare, mai ales când suntem bolnavi, ne duce la pierderea răbdării. Cei care își pierd speranța, ajung din nefericire la disperare și la sinucidere. Ei își cer chiar moartea, cârtind înaintea lui Dumnezeu pentru suferința lor. Iată, însă, că acest bolnav aștepta cu răbdare și se încuraja în nădejde. Cu pocăință şi cu smerenie, el aștepta zi cu zi ca mila lui Dumnezeu să vină și în viața lui și să se afle sănătos. El văzuse fără îndoială, în cei 38 de ani de așteptare, de multe ori îngerul pogorându-se deasupra apei, dar el n-avusese parte de întărirea mădularelor trupului său prin puterea lui Dumnezeu. Neavând pe cineva care să-l împingă în apă, slăbănogul a rămas pe loc fără posibilitatea de vindecare. I-a văzut pe alţii vindecați, plecând bucuroși la casele lor, împreună cu însoțitorii lor, a lăcrimat și a respirat resemnat în durerea sa. A văzut şi a înțeles multe. Cu toate acestea el nu a renunțat să mai lupte, nu a acceptat boala ca pe o fatalitate.
Suferința lui este pilduitoare pentru orice om. Suferința lui ne învaţă să credem că atunci când suntem la necaz şi în nevoi, Dumnezeu nu ne părăsește. Minunea ne învaţă, de asemenea, să fim răbdători și rezistenți în boală. Dacă sufletul nostru se întăreşte, cu adevărat am câștigat vindecarea trupului şi a sufletului, pentru că Mântuitorul ne răsplătește așteptarea și perseverența noastră în iubirea Lui. Tocmai pentru aceasta, Evanghelistul ne încredințează că Mântuitorul este lângă cel bolnav și-i împlinește cererea de însănătoșire. Deci, fără ca Sfântul Evanghelist să mai descrie drumul făcut de Mântuitorul Hristos până la cel bolnav, dintr-odată, el Îl prezintă lângă scăldătoare și lângă cel bolnav. Domnul Iisus Hristos este aşezat lângă cel bolnav, ca şi când ar fi fost acolo deodată cu venirea lui să se facă bine. Dar, a devenit vizibil numai atunci când ochii bolnavului s-au curăţit cu adevărat și s-a făcut vrednic să fie vindecat. Aceasta înseamnă că, de multe ori, în boala noastră, păcatul ne orbește şi nu-L mai vedem pe Dumnezeu. Iar atunci când Îl vedem pe Dumnezeu cu adevărat, am depășit starea de orbire sufletească și ochii sufletului nostru s-au deschis ca să-L vadă pe Dumnezeu, Vindecătorul sufletului și trupului nostru. De bună seamă că Dumnezeu a fost prezent permanent în viaţa noastră pentru că El nu poate părăsi vreodată creația Sa. Chiar şi atunci când suntem păcătoşi Dumnezeu așteaptă până la plecarea sufletului din trupul nostru să ne îndreptăm, să ne întoarcem la credinţa cea adevărată. Sfântul Simeon Noul Teolog ne arată, într-una din lucrările sale, că Dumnezeu lucrează cu iscusință vindecarea noastră. El ne spune că și noi ca părinți duhovnicești să lucrăm în același chip ca și El la întrajutorarea confraților noștri. Iată ce spune Sfântul Simeon: „Deci atunci când medicul duhovnicesc iscusit vede pe fratele nu strigă de îndată, nici nu se dă deoparte, nici nu spune: «Cele pe care le ceri sunt rele şi aducătoare de moarte, deci nu îţi voi da aceste leacuri», ca nu cumva auzind acestea bolnavul să fugă şi să meargă la un alt medic neiscusit în asemenea patimi şi să moară în ceasul acela, ci îl primeşte, îl ţine, îl mângâie, îi arată toată dragostea şi simplitatea ca să îi dea certitudinea că-l va vindeca cu leacurile pe care le-a cerut și îi va împlini pofta sa. Fiindcă sunt unii grav bolnavi la suflet şi care poartă cu ei afecţiuni care cer cele ce sporesc boala lor şi patima fiecăruia dintre aceştia; iar suferinţa lor este poate aceea ca acolo unde e nevoie de regim şi de abţinere de la plăceri, ei să ceară mai degrabă să se desfete cu mâncăruri stricăcioase şi să se ghiftuiască până la saţietate cu ele. De aceea precum spuneam, medicul experimentat nu consimte de îndată la cele cerute de către bolnav, ci făgăduieşte să împlinească toate cele ale cererii sale: bolnavul se grăbeşte spre cele dorite de el ca spre lucruri bune, iar medicul ascunde leacurile; unul aşteaptă şi rabdă cu bucurie, iar celălalt, înţelept fiind, arată în aparenţă lucruri asemănătoare celor cerute, dar care în ascuns sunt lucruri ciudate la gust şi în ceea ce priveşte puterea efectului. Iar bolnavul de-abia se atinge de leacuri, că împotriva oricărei nădejdi, dobândeşte vindecare numai prin simpla atingere” (Sf. Simeon Noul Teolog, „Discursuri teologice și etice. Scrieri 1”, traducere de arhid. Ioan Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2001, pp. 260-1).
Preaiubiți frați și surori,
Mântuitorul era lângă cel bolnav dintotdeauna, dar abia după 38 de ani bolnavul devine capabil să-L primească. Ca un răsărit de soare, când dispare întunericul şi apare ziua, aşa au apărut şi razele binefăcătoare ale vindecării în viața celui bolnav de la Vitezda. Momentul culminant al celui bolnav a fost atunci când Mântuitorul l-a întrebat: „Voiești să te faci sănătos?”. Bolnavul I-a răspuns într-un mod surprinzător: „Doamne, nu am om!” (Ioan 5, 6-7). Răspunsul lui pune în evidență starea de atunci a societății. Toţi cunoșteau greutatea bolii, ce înseamnă suferința şi așteptarea vindecării, dar de îndată ce se vindecau plecau repede la casele lor, fără să le pese de ceilalţi. În felul acesta, bolnavul a rămas marginalizat, trist şi singur. Această imagine arată că omenirea până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos era singură, tristă, bolnavă şi uitată. Zăcea pe patul ei de suferință, pe patul morţii. Într-una din cântările de la slujba Vecerniei, la cuvântul bolnavului „Doamne nu am om!”, Mântuitorul îi răspunde „Eu sunt omul! Eu sunt Cel Care ridic suferința şi păcatul lumii”.
Există o legătură puternică între păcat şi boală, pe care Mântuitorul Iisus Hristos o aminteşte celui vindecat într-un mod foarte discret, întrucât a dorit să ridice pe cel păcătos, fără să-l umilească. El nu-l ceartă, ci-l sfătuieşte după ce l-a vindecat: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti pentru ca să nu-ţi fie ţie mai rău” (Ioan 5, 14). Sfatul Domnului nu este rostit în auzul tuturor, ci în taină, doar faţă în faţă cu păcătosul pe care l-a vindecat. Acest fel de a acționa al Domnului ne-a rămas și nouă în Taina Sfintei Spovedanii. Prin mărturisirea păcatelor se realizează un dialog între Dumnezeu și păcătos.
Dreptmăritori creștini,
Evanghelia acestei duminici ne prezintă de asemenea adevărul că boala şi suferința sunt consecințe ale păcatului, dar şi antidotul lor, adică vindecarea prin răbdare, rugăciune şi mulțumire aduse lui Dumnezeu. Este o legătură între păcat şi boală, dar şi o legătură între suferinţă, pocăinţă și recunoștință. Suferinţa omului paralizat s-a transformat în bucuria vindecării prin pocăinţă, încununată de nădejde multă. Viața și răbdarea acestui bolnav ne învaţă cum să trăim în răbdare și fără cârtire atunci când trebuie să ne ispășim păcatele noastre. Paralizatul nu s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu în suferința sa, nu și-a blestemat viața pentru că suferea de atâția ani, ci îndura starea sa întru răbdare unită cu nădejdea vindecării. Deşi mulţi oameni se aflau în jurul lui şi nimeni nu l-a ajutat vreodată, el nu îi judeca pe ceilalţi, nu-i ocăra pentru lipsa lor de milă, nu-i vorbea de rău pe cei care ar fi putut să-l ajute şi nu l-au ajutat, ci aştepta în liniște vindecarea de la Dumnezeu. Tocmai această răbdare întru smerenie şi întru speranţă, fără să cârtească împotriva lui Dumnezeu şi fără să judece pe cei din jur, a fost socotită celui bolnav ca virtute a sufletului său. Așa se face că slăbănogul este exemplu pentru felul în care putem schimba suferinţa produsă de boală în pocăinţă tămăduitoare. Mântuitorul cunoscând că în omul paralizat s-a făcut această transformare spirituală a mers personal la el ca să-l vindece și să-l ridice din suferința și înstrăinarea lui. După ce bolnavul a fost vindecat, el s-a arătat pe deplin mulțumitor faţă de Mântuitorul Iisus Hristos. Deci, smerenia și răbdarea celui bolnav, care s-a pocăit prin suferinţa sa, L-a îndemnat pe Hristos Domnul să ne arate că omul bolnav se poate folosi de o suferinţă a trupului pentru a dobândi o stare de sănătate a sufletului în relaţia lui cu Dumnezeu şi cu semenii. Şi chiar dacă omul bolnav nu dobândeşte imediat sau deloc vindecarea trupului, el poate dobândi totuși vindecarea sufletului de boala păcatului, adică se poate mântui. Ca să devenim posesori ai acestor daruri trebuie ca și noi să ne rugăm și să mulțumim lui Dumnezeu, să avem răbdare şi recunoștință faţă de cel care ne vindecă şi, în general, faţă de cel care ne face un bine. Domnul ne ascultă rugăciunea şi ne va vindeca, iar după vindecare El ne dă să credem și mai mult în El, să-I mulțumim şi să ne unim cu El în iubire.
Să ne rugăm, așadar, Domnului Hristos să ne ajute pe toţi cei care suferim de diferite boli să transformăm suferinţa bolii noastre în pocăinţă, ca apoi să simţim bucuria vindecării, ridicării şi a întâlnirii noastre cu Mântuitorul Hristos Cel înviat. Doamne Iisuse Hristoase, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, vindecă-ne și ne primește în Împărăția Ta! Amin!
