În duminica de astăzi, cunoscută în calendarul nostru drept Duminica femeii samarinence, am ascultat la Sfânta Liturghie istorisindu-se despre o conversație pe care Mântuitorul Hristos a avut-o cu o femeie samarineancă. În această pericopă evanghelică este vorba despre călătoria Mântuitorului Iisus Hristos în afara localităților din Iudeea, și anume în partea Samariei, partea de nord a Israelului. În acest ținut, Mântuitorul Hristos merge la Fântâna lui Iacob. Iacob este cunoscut de toți iudeii ca unul dintre părinții poporului și unul dintre patriarhii Vechiului Testament. Iacob, recunoscut ca tatăl celor mulți și drepți din Legea Veche, săpase aici o fântână și cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul. La această fântână, Mântuitorul Hristos, în miez de vară, a venit, a poposit și S-a odihnit de zăduful și drumul care L-au obosit. Mântuitorul Hristos, ca om, a ostenit de drum și de căldură, deci avea nevoie să se odihnească lângă fântână și să bea apă. Dar nu pentru aceasta Mântuitorul a venit la fântâna lui Iacob, ci a venit ca să întâlnească aici pe femeia samarineancă. Această femeie era dintr-o localitate din apropierea acestei fântâni care a venit să scoată apă de aici. La noi izvoarele sunt peste tot, însă în Țara Sfântă apa este foarte îndepărtată și prețioasă și nu se găsește întotdeauna în apropierea localității în care oamenii trăiau. De aceea, femeia trebuia să facă un drum destul de lung ca să vină să ia apă din această fântână. Merită știut că femeia samarineancă făcea des acest drum ca să scoată apă și să o ducă acasă. De această dată femeia a venit la fântână să ia apă, însă, scoaterea apei a fost cu totul deosebită pentru că aici L-a întâlnit pe Dumnezeul nostru, pe Creatorul cerului și al pământului. În dialogul cu Domnul Hristos, femeia samarineancă a constatat că tot ceea ce știa despre așteptările poporului ei s-au împlinit. Pentru că și samarinenii recunoșteau pe profeții Vechiului Testament, desigur așteptau și ei venirea lui Mesia. Așa se face că cele vestite de Dumnezeu s-au transmis oamenilor în diferite moduri.
Iubiți frați și surori,
În dialogul cu această femeie, Mântuitorul Hristos îi vorbește, în primul rând, despre lucruri cunoscute de ea. Domnul pornește discuția cerându-i să-I dea apă să bea. La auzul acestei cereri femeia samarineancă răspunde potrivit unui obicei larg răspândit potrivit căruia iudeii nu cereau niciodată ceva samarinenilor. Deși erau două ramuri ale unuia și aceluiași popor, iudeii și samarinenii nu se stimau și nici nu se iubeau. Dimpotrivă, iudeii se considerau drepți, iar samarinenii erau socotiți păcătoși și necredincioși. Samarinenii defăimați de iudei, se desprinseseră în decursul istoriei de Ierusalim și își construiseră locuri de închinăciune, în afara Templului Sfânt. Tocmai pentru aceasta, atunci când a auzit că Mântuitorul Hristos i-a cerut apă, femeia i-a spus imediat: „Cum Tu, Care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii” (Ioan 4, 9).
O tradiție care s-a înrădăcinat acolo, am zice noi ca o tradiție rea, că sunt și multe obiceiuri rele, făcea ca iudeii să nu aibă legătură cu samarinenii, pentru că aceștia din urmă erau considerați oameni păcătoși, oameni care nu credeau în Dumnezeu Cel Adevărat. Mai mult, era și aici o tradiție tot așa de rea, că un bărbat iudeu nu putea să stea de vorbă cu o femeie samarineancă. Ei bine, totuși, Mântuitorul Hristos îi spune: „Dacă ai fi cunoscut cine ți-a cerut să-I dai apă, tu I-ai fi cerut să-ţi dea apa vieții”. Iată deci prima treaptă a dialogului și primul pas în această conversație și în această lecție pe care Domnul Hristos o derulează lângă Fântâna lui Iacob. Spunem că este prima învățătură a Domnului întrucât, dintru început, El nu face deosebire între oameni, Mântuitorul fiind Dumnezeul tuturor, Ziditorul şi Părintele întregului neam omenesc. Apoi apa este o necesitate absolut vitală pentru întreaga creație ceea ce înseamnă că atunci când ți-e sete, nu mai întrebi dacă ceri apă de la cineva care poate de multe ori e străin de neamul tău, de religia ta sau chiar ți-e dușman. Și nici acela căruia îi ceri apă nu are dreptul să oprească mâna ca să scoată apă și să dea cuiva căruia îi este sete, pentru că apa este viață. Deci, chiar dacă între iudei și samarineni erau multe bariere mentale și culturale, trăind într-o dușmănie veche, totuși, erau multe lucruri care îi uneau. Credința samarinenilor era amestecată cu foarte multe împrumuturi din religii păgâne.
Cuvântul Mântuitorului ridică, însă, pe femeie la un alt gând. Hristos îi arată că, de la apa aceasta pământească, se poate ajunge la apa cerească. Dacă noi căutăm apa în lumea aceasta pentru viața noastră, cu atât mai mult trebuie să căutăm „apa cea vie”, prin care să rămânem veșnici. Cel care va bea din apa aceasta pământească va înseta, zice Domnul, dar „cel care va bea din apa pe care Eu o voi da, nu va înseta niciodată”. Așadar, El a venit să dea oamenilor apa cea cerească. Însă, ca să-i învețe pe oameni și să le arate necesitatea sau importanța acestei ape, trebuia să le deslușească învățătura ca la niște școlari prin cuvinte şi exemple pe înţelesul lor. Or, cel dintâi lucru pentru femeia samarineancă era să treacă de concepția contemporanilor ei.
Vorbind cu o femeie de neam păgân și de o credință diferită, El ne-a arătat că nu există nicio deosebire între oameni și că toți merită toată atenția, fiind creați după chipul lui Dumnezeu. Astfel, Evanghelia Sa depășește limitele poporului evreu, fiind destinată, în mod universal, tuturor popoarelor, inclusiv celor de alt neam și de altă credință decât poporul ales. Astfel este prefigurată taina Bisericii Domnului formată nu numai din iudei, ci și din toate popoarele care vor crede în El. Chemând pe femeia samarineancă la lucrarea Sa mântuitoare, El a dorit să cheme în Biserica Sa, toate popoarele lumii.
Iată, cum unele obiceiuri și mai ales diferitele deosebiri dintre oameni pot afecta bunele relații umane și tradiții sfinte. Multe popoare ar fi în comuniune și unitate, ar fi în prietenie și în pace, dacă nu ar exista diferite ideologii și dezbinări politice. Mântuitorul Hristos, prin cuvintele Sale și prin cererea Sa de a fi servit cu apă, îndepărtează aceste despărțiri și obiceiuri rele dintre oameni. El merge și mai departe în misiunea Sa, spunându-i precis: „Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel Ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4, 10). Răspunsul femeii este unul practic, legat de apă și fântână, pentru care a și zis: „Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?” (Ioan 4, 11). Cum vedem, Mântuitorul Hristos face un pas înainte, ridicând cugetarea femeii pe o treaptă mai înaltă a gândirii. Domnul, chiar dacă o îndeamnă pe femeie să îi dea apă, El spune că poate să dea El Însuși apa vieții pe care dacă cineva o bea nu mai însetează niciodată. Când Mântuitorul îi oferă apa vieții, El Se referă de bună seamă la cuvântul Său de viață dătător și mai presus de toate la Trupul și Sângele Său din Sfânta Împărtășanie. Această apă este legată firește de credința pe care El a întemeiat-o prin jertfa și Învierea Sa. Cel care primește cuvântul Său, acela este îndestulat și de apă și de hrană, fiind împărtășit prin Sfintele Taine de apa cea vie a Duhului Sfânt.
Nu doar pe femeie o ridică Mântuitorul Hristos la înălțimea cugetului duhovnicesc, ci chiar ucenicii sunt învățați să-și înalțe mintea la Părintele ceresc Care face să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi. Când aceștia se întorc cu mâncare din oraș, văd că Domnul vorbește cu o femeie samarineancă și se miră cum El, bărbat iudeu, face acest lucru. Mântuitorul a vrut să schimbe felul de gândire al celor de atunci care considerau că femeile sunt inferioare bărbaților. În lumea antică, femeia era considerată un obiect, iar bărbatul era stăpân asupra ei și putea dispune de viața ei. Putea fi omorâtă fără ca lui să i se întâmple ceva. Poligamia era practicată pretutindeni, femeia fiind umilită și disprețuită. Deși în societatea iudaică ea se bucura de o anumită atenție, totuși, exista o mare diferență între bărbat și femeie. Niciodată nu s-a putut spune că este egală cu bărbatul în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, dovadă că femeile nu erau socotite atunci când se constituia o adunare de rugăciune. Prin faptul că vorbește cu o femeie de altă credință și de alt neam, Mântuitorul cheamă la sfințenie și mântuire nu numai bărbații, ci și femeile.
Preaiubiți credincioși,
Având o înțelepciune firească, femeia samarineancă își dă repede seama că în cuvintele Mântuitorului se află ceva profetic. Astfel, atunci când Domnul îi vorbește despre apa cea vie, ea imediat îndrăznește și spune: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin să scot” (Ioan 4, 15). De la acest nivel legat de apă, Mântuitorul trece imediat la planul vieții personale, intime, a femeii samarinence și-i spune: „Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici”. Femeia samarineancă, surprinsă de această solicitare, a zis: „Nu am bărbat”. Mântuitorul i-a cinstit sinceritatea, zicând: „Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat” (Ioan 4, 16-18). Domnul îi spune femeii, fără s-o umilească, că este păcătoasă, că a încălcat Legea lui Moise cu referire la căsătorie. Spunându-i aceste cuvinte, Mântuitorul i-a arătat că-i cunoaște viața și că numai apa cea vie sau harul îi poate vindeca starea ei sufletească. Păcatul este iertat numai de Dumnezeu, numai El poate schimba viața omului păcătos într-una virtuoasă și fericită. Atunci femeia samarineancă și-a dat seama că în fața ei se află un proroc, un profet care are harul lui Dumnezeu și cunoaște viața omului, sufletul și faptele lui. În realitate, Mântuitorul nu i-a spus femeii toate câte a făcut, ci i-a spus doar că a avut cinci bărbați, iar cel pe care îl are acum nu este soțul ei legitim.
Dreptmăritori creștini,
Apa vieții este dată de către Mântuitorul Iisus Hristos, El fiind Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Această apă a fost dată tuturor drepților și sfinților, fiind oferită în dar de Domnul nostru, Izvorul vieții. Mântuitorul Iisus Hristos, când a spus femeii samarinence: „Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu, și cine este Cel Ce-ți zice Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie” (Ioan 4, 10), a adeverit că El este Izvorul harului și al adevărului.
Prin cuvintele: „Mi-e sete!” sau „Dă-mi să beau!”, Mântuitorul Hristos o duce pe femeia samarineancă să înțeleagă care este rostul și necesitatea „apei vieții”. Domnul îi arată fântâna, îi arată apa și nevoia pentru apă, dar îi spune mai mult. El îi arată că apa este necesară vieții, dar nu satură sufletul, nici nu vindecă și nici nu mai este necesară celor care au murit. Dacă apa obișnuită este dintr-o fântână și aceasta este a lui Iacob, „apa vieții” trebuia să fie altceva și să vină de la altcineva, iar acel cineva trebuia să fie mai mare decât Iacob. „Oare nu ești tu mai mare decât Iacob, părintele nostru?”, se întreabă femeia. De bună seamă că și-a dat seama că avea în faţă pe cineva cu totul special. Dintr-o dată trecuse de la lucrurile ce stau în fața ochilor la lucrurile ce stau în fața minții. Sunt lucruri pe care nu le vedem noi cu ochiul liber. Cu mult mai mult sunt aşadar lucrurile duhovnicești, sufletești, legate de Cineva Care este mai presus de lumea aceasta pământească și Acela este Mesia, Mântuitorul Iisus Hristos.
Fraților și surorilor în Domnul,
Mergând mai departe cu expunerea acestui dialog, Sfântul Ioan Evanghelistul ne precizează că femeia samarineancă a fost atât de captivată de cuvintele Domnului, încât a uitat de apa din fântâna lui Iacob. Ea este de acum preocupată de apa vieții și de venirea lui Mesia pe care Îl descoperă în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Domnul Se află în fața ei, El este Izvorul de apă vie și Dătătorul vieții oamenilor. Pentru că samarineanca a înțeles acest lucru, Domnul îi promite că prin credință și ea va primi Duhul Sfânt, adică această sursă inepuizabilă de viață, acest Izvor care va țâșni din ființa ei, din viața și trupul ei. După cum știm, din oamenii sfinți curge întotdeauna râul neîncetat al harului. Deci, femeia samarineancă, la auzul acestor cuvinte și în urma acestor promisiuni, nici n-a mai zăbovit la fântână. Ea a alergat în cetate să vorbească despre Mesia pe care L-a văzut și care i-a vorbit. Spovedindu-și păcatul desfrânării s-a întărit în credință și a văzut în Mântuitorul Hristos pe Prorocul care cunoaște ce este în interiorul omului. Desigur, El este mult mai mult decât prorocii Vechiului Testament. Domnul Hristos este Dumnezeu Care a vorbit prin proroci, Care i-a îndemnat să comunice oamenilor tainele cerești. Primind acest dar al iertării de la Domnul nostru Iisus Hristos, femeia samarineancă a putut să înțeleagă că El este Fiul lui Dumnezeu înomenit și a primit darul de a propovădui conaționalilor săi adevărul despre Dumnezeu. Ea s-a întors deci în cetate și le-a spus celor ai săi că a descoperit pe Mesia și toate câte i-a vorbit ei.
Dumnezeu pregătește lumea din dragoste pentru ea, din dragoste pentru oameni. Dintr-o femeie care nu trăia după legea lui Dumnezeu, face Apostol, trimis și vestitor al Împărăției lui Dumnezeu între oameni. Oamenii nu sunt aleși după criteriile omenești și după măsurile noastre raționale, ci după știința lui Dumnezeu Care nu Se uită la chipul nostru, ci la inima noastră. Nu se uită la felul în care suntem îmbrăcați, ci la sufletul nostru, cât e de curat. Așa, de pildă, alege pe unii ca să fie propovăduitori, învățători oamenilor, deși s-au născut în familii sărace și neluate în seamă. Femeia samarineancă a devenit, într-adevăr, mesager al învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos şi, apoi, muceniță. Tradiția a consemnat în calendar numele ei și astăzi o cinstim sub numele de Sfânta Fotini.
Sfântul Ioan Evanghelistul ne face să înțelegem că hrana pe care Mântuitorul Hristos o dorea este misiunea Sa de convertire a oamenilor pentru viața veșnică. Această hrană este legată de voința Mântuitorului și de trimiterea lui în lume. Este hrana pe care ne-o dă și nouă în Biserică, unde avem parte de Cuvântul Său pe care, odată primindu-l, nu mai însetăm și nu mai flămânzim niciodată. Această hrană, concretizată în Trupul și Sângele Său, ni se dă pentru viața veșnică. Cel care se împărtășește cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, acela are viață în el și nu mai moare. Amin!
