Cuvântul de învăţătură al ÎPS Părinte Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica a VI-a după Sfintele Paști, a vindecării orbului din naștere (Ioan 9, 1-38)

Evanghelia Duminicii numită a Orbului continuă șirul Evangheliilor din perioada de după Sfintele Paști, în care se prezintă o mulțime de vindecări săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos. În duminicile trecute am auzit istorisindu-se despre minunea vindecării de boală a unui om paralizat, apoi, despre vindecarea sufletească a femeii samarinence și a locuitorilor cetății Sihar din Samaria. În această zi de duminică, a VI-a după Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, am ascultat Sfânta Evanghelie care ne-a vorbit despre vindecarea unui orb din naştere. Sfântul Evanghelist Ioan, în această descriere, a pus în balanță lumina pe care Mântuitorul o dăruiește acestui orb din naștere, făcându-l să vadă, respectiv invidia întunecată a fariseilor care-L osândeau pe Domnul nostru Iisus Hristos mai ales în momentele când vindeca pe cei bolnavi. Din relatarea acestei minuni, aflăm că mai degrabă Îl mărturiseau pe Domnul orbii din naștere decât cei sănătoși, care, cunoscători ai Legii, ar fi trebuit să se bucure de venirea Sa. Orbirea spirituală este o boală mai mare decât orbirea trupească și mai ușor se vindecă cineva de orbirea trupească decât de orbirea sufletească a necredinței.

Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune că într-una din călătoriile Sale prin Țara Sfântă, Mântuitorul Hristos a fost întâmpinat de un orb care nu a văzut niciodată lumina zilei, pentru că s-a născut orb. Sfinţii Apostoli, văzându-l pe orb, au întrebat imediat pe Domnul cine a păcătuit el sau părinţii lui, adică suferinţa acestuia este din pricina greşelilor lui sau este o consecință a păcatelor neamului său. Mântuitorul le-a răspuns că boala acestuia n-a survenit nici din cauza păcatelor lui, nici pentru păcatele părinților săi, ci ca să se preamărească Dumnezeu, adică să se arate puterea Sa dumnezeiască prin această vindecare înaintea oamenilor. Într-adevăr, prin vindecarea orbului, Mântuitorul a arătat că El este Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ să facă voia Tatălui Ceresc, să vindece pe cei bolnavi, să mângâie pe cei întristați și să învie pe morţi. Ca atare, orbul nu a cerut nimănui să-l vindece. El a fost doar observat de Mântuitorul Iisus Hristos și de către ucenicii Săi și a fost vindecat ca să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu.

La întrebarea Sfinților Apostoli despre păcatele celui orb, Mântuitorul a răspuns că, potrivit voii lui Dumnezeu, sunt și oameni care suferă nu pentru păcatele lor proprii sau ale părinților, ci pentru ca să se arate în ei lucrarea lui Dumnezeu. Este vorba despre lucrarea de vindecare și de schimbare sau de înnoire a vieții omului. Prin vindecarea acestui orb, s-a arătat, cu adevărat, că Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este dătătorul vederii trupești și dătătorul vederii sufletești prin credință. El este izvorul luminii celei văzute cu ochii trupești și al luminii celei văzute cu ochii sufletești ai credinței. Venind în lume pentru mântuirea noastră, Fiul lui Dumnezeu a vindecat natura umană, când aceasta devenise aproape moartă din cauza păcatului.

Vindecarea orbului din naștere se aseamănă actului prin care omul a fost zidit întâi. Mântuitorul a scuipat jos, în ţărână, a făcut tină şi a uns cu ea ochii celui orb. Apoi l-a trimis să se spele la apa Siloamului, un pârâiaş de lângă Ierusalim. Şi de îndată ce orbul a mers acolo şi s-a spălat, a văzut. Mântuitorul Iisus Hristos, prin gestul Său, a arătat că întrucât El este Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Care, la facerea lumii, S-a aplecat și a luat țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață (Facere 2, 7), tot El poate reface acum natura umană, deoarece a devenit infirmă, neputincioasă și suferindă din cauza păcatului.

Domnul l-a trimis pe cel orb la scăldătoarea Siloamului nu pentru că acolo era o apă făcătoare de minuni, ci l-a trimis din două motive: în primul rând, ca să vadă ascultarea și credința orbului. Iar acesta s-a dovedit mai ascultător și mai credincios decât unii care aveau vedere fizică, dar nu aveau simțire duhovnicească. Orbul din naștere nu a întrebat: cine mă va duce acolo, dacă eu nu văd? El nu a întrebat: de ce trebuie să merg la scăldătoarea Siloamului? El nu a arătat nicio ezitare, ci a făcut ce i s-a cerut, adică a mers îndată acolo unde a fost trimis. Nu știm cum a ajuns el acolo, cine l-a ajutat, părinții lui ori vreun apropiat sau, mai degrabă, a mers până la scăldătoare și a găsit-o, prin însăși puterea cuvântului Mântuitorului. Al doilea motiv pentru care Mântuitorul l-a trimis la scăldătoarea Siloamului este ca să vadă cât mai multă lume ascultarea orbului și tămăduirea sa. Ochii lui, fiind acum acoperiți cu tină, atrăgeau și mai mult atenția mulțimii. Dar, după ce s-a spălat, împlinind cu multă smerenie și multă credință ceea ce Domnul Hristos i-a poruncit, orbul din naștere s-a vindecat, a devenit văzător, iar multă lume care l-a văzut, l-a recunoscut. Deci orbul a fost trimis de Mântuitorul Hristos la scăldătoarea Siloamului, care înseamnă trimis, pentru a deveni apoi un trimis al lui Dumnezeu printre iudeii necredincioși. Vedem aici lucrarea minunată și pedagogia sfântă a Mântuitorului Iisus Hristos Care folosește chiar oameni bolnavi ca să-I mărturisească dumnezeirea Lui, în timp ce unii oameni sănătoși care se cred desăvârșiți se împotrivesc Lui sau refuză să recunoască prezența și lucrarea lui Dumnezeu în El.

În această spălare a orbului din naștere la scăldătoarea Siloamului avem mai multe înțelesuri duhovnicești. Minunea cea mare a fost tocmai faptul că un orb din naștere a început să vadă și să mărturisească adevărul. Dar pe cât era de mare bucuria acestui orb din naștere care a fost vindecat prin iubirea milostivă a Mântuitorului Iisus Hristos, tot atât de mare devenise invidia cărturarilor și a fariseilor care cârteau și defăimau pe Iisus întrucât a săvârșit această vindecare minunată.

După această vindecare miraculoasă, cel vindecat s-a întors repede la Ierusalim, în mijlocul celor care-l cunoşteau pentru a se arăta vindecat de suferința lui. Toţi cei care-l știau orb s-au minunat de această vindecare şi se întrebau cum de vede. Confuzia a fost foarte mare, unii spuneau că este orbul cerşetor, alţii spuneau că doar seamănă cu el. Neînțelegerea a ajuns în faţa mai marilor Templului din Ierusalim care au cerut orbului să explice dacă a fost orb şi cum a fost vindecat, de cine şi de ce a fost vindecat în zi de sâmbătă. Deci, orbul cercetat despre boala și vindecarea sa a răspuns la toate întrebările puse de membrii sinedriului. În concluzie, toți au înțeles că Mântuitorul Iisus Hristos Învăţătorul, Prorocul, este autorul vindecării celui orb din naștere. Desigur, pentru a fi cât mai explicit, orbul a trebuit să povestească pe larg cum a procedat, Cel Care l-a vindecat, cum i-a uns ochii şi cum vede acum. Evident că această cercetare era în fond o răutate a iudeilor, pentru că mai marii Templului nu-l cercetau pe cel vindecat pentru că aveau nevoie să creadă şi ei în minunile Domnului Iisus Hristos, ci pentru a-L acuza că face minuni sâmbăta și, în consecință, este un păcătos.

După această anchetă, orbul a fost chemat a doua oară pentru a fi cercetat asupra felului în care vede. De data aceasta, cărturarii şi fariseii i-au spus orbului văzător: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi știm că Omul Acesta e păcătos”. Iar cel vindecat, a răspuns: „Dacă este păcătos, nu știu. Un lucru știu: că fiind orb, acuma văd”. El credea cu adevărat, pentru că atunci când Mântuitorul Hristos l-a întâlnit iarăşi şi i-a spus „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu” şi el L-a întrebat „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?”, la răspunsul Domnului, „L-ai și văzut! Și Cel Ce vorbește cu tine Acela este”, el a răspuns „Cred, Doamne!”.

Evanghelia ne pune înainte, după cum vedem, două conversații: convorbirea dintre Mântuitorul Hristos și un orb din naștere, respectiv convorbirea dintre orb, farisei și cărturari care, fiind invidioși pe Domnul, s-au mâniat și pe cel vindecat. Orbul devine în acest context mărturisitor al puterii Lui vindecătoare, atât de insistent, încât încearcă să-i lămurească și pe farisei despre puterea dumnezeiască a Mântuitorului, zicând că dacă Cel Care L-a vindecat nu ar fi de la Dumnezeu, El nu ar putea face minuni (Ioan 9, 33). Oricine știe că un om păcătos nu poate face minuni, întrucât Dumnezeu nu-l ascultă. Prin urmare, dacă Mântuitorul n-ar fi trimis de la Dumnezeu, n-ar fi putut face această minune.

Văzând fariseii că orbul devine mărturisitor al Domnului Hristos și ucenic al Lui, l-au ocărât și l-au dat afară din sinagogă. Însă, după ce acesta a fost ocărât și exclus din sinagogă pentru că devenise mărturisitor al puterii Lui dumnezeiești vindecătoare, Iisus l-a întâlnit pe cel ce l-a vindecat și i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Iar el a întrebat: cine este ca să cred în El? Mântuitorul i-a răspuns: Cel pe Care îl vezi în fața ta. Iar orbul a mărturisit și a zis: Cred. Și s-a închinat Lui” (Ioan 9, 35-38). Așadar, de la mărturisirea puterii dumnezeiești vindecătoare a Mântuitorului Iisus Hristos, omul vindecat de orbire trupească ajunge la mărturisirea dumnezeirii Lui, întrucât crede că Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și I s-a închinat Lui.

Noi legăm vederea de propria noastră putere, dar trupul nu este suficient, dacă Dumnezeu nu dă putere ochilor. Din punct de vedere trupesc noi putem fi sănătoși, putem avea ochii perfecți, dar dacă Dumnezeu nu porunceşte acestor organe ale noastre să vadă, nu ne sunt de niciun folos. Lumina prin care noi îi vedem pe cei din jurul nostru şi frumusețile pe care le-a creat Dumnezeu sunt un dar dumnezeiesc. Tocmai această lumină face ca noi să putem deosebi culorile, să putem deosebi ziua de noapte, să recunoaștem pe cei de lângă noi și pe apropiații noştri. Deci, noi vedem și cunoaștem pentru că prin ochii noștri trupești înzestrați de Dumnezeu cu vedere ajungem la cunoaștere, la deosebirea oamenilor după chipul și frumusețea lor. Dar lumina semnifică și cunoașterea. Când citim o carte sau o rugăciune, ni se întipărește în minte o lumină datorită vederii trupești și simțirii sufletești. Prin rugăciune, cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în noi, conturând în noi frumusețea tainei Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin vedere admirăm sfintele icoane, vedem Sfânta Biserică, soarele, cerul, căutăm spre Dumnezeu dorind să intrăm în Împărăţia Sa.

Privind cu ochii trupești, fără de credinţă, fără evlavie, fără frică de Dumnezeu, omul nu poate să vadă mai departe de lucrurile materiale. Sfânta Scriptură spune despre aceștia că: „ochi au ca să vadă, dar nu văd” (Iezechiel 12, 2). Adică, cei care au ochi şi sunt necredincioși, nu văd, chiar dacă ei au ochii firești sănătoși. Sfânta Scriptură mai spune că orb pe orb nu poate să se călăuzească (Matei 15, 14). Aceasta înseamnă că vederea neluminată de harul lui Dumnezeu duce la prăbușire sufletească și trupească.

De bună seamă însă că, orbirea spirituală, ca incapacitate a unor oameni de-a recunoaște în minunile Domnului Iisus Hristos prezența dumnezeirii Lui, de-a crede în El și a-L mărturisi ca fiind Mântuitor al omenirii, Care vindecă natura umană de păcat, boală și moarte, se manifestă și astăzi în multe forme: ateism sau ostilitate față de religie, nihilism sau indiferență față de valorile credinței, secularizare sau diminuare a vieții spirituale și chiar uitarea de Dumnezeu și de Biserică. Adesea, oamenii care au trecut prin suferință și au cunoscut ajutorul lui Dumnezeu, sporesc în vederea spirituală a prezenței și lucrării lui Dumnezeu. Desigur, este mult mai bine să ne întărim în credință fără suferință, prin rugăciune și fapte bune, ca răspuns al nostru la iubirea lui Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul, Care ne dăruiește viață și sănătate, ajutor și înțelepciune de-a trăi în comuniunea familiei și a societății.

Evanghelia de astăzi ne spune că avem nevoie să-L vedem și să-L cunoaștem pe Dumnezeu. Evident, dacă avem ochii suferinzi, trebuie să urmăm modelul orbului din Evanghelie care a înțeles că Mântuitorul Hristos este aproape şi s-a apropiat de El. Suferința nu l-a împiedicat să vină la Doctorul sufletului și trupului. Exemplul lui este binevenit și pentru noi. Așa că oricine este bolnav să alerge la Dumnezeu, să se curățească de păcate prin Spovedanie și să se împărtășească cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Rugați-vă întotdeauna şi veți vedea pe Dumnezeu, aşa cum ne spune Mântuitorul Hristos: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Amin!