Dragi frați și surori,
În cea de a treia Duminică după Rusalii, la Sfânta Liturghie se citește o parte din cunoscuta Predică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos de pe muntele Fericirilor. Lângă Marea Tiberiadei, Domnul Hristos era împreună cu Sfinţii Săi Apostoli. Aici a fost urmat de mulțimile însetate de cuvânt şi de vindecarea suferințelor lor. Colina aceea se mai numeşte şi a Fericirilor, pentru că în acest loc Mântuitorul Hristos a rostit celor care-L ascultau, şi printr-înșii şi nouă celor de astăzi, învăţături dătătoare de fericire cerească care pot fi dobândite de fiecare om prin ascultare și nevoință. Mântuitorul, rostind aceste cuvinte, S-a arătat a fi cu adevărat Înțelepciunea Tatălui Cea ipostatică şi i-a chemat pe toţi cei care doresc să se împărtășească din înțelepciunea Sa dumnezeiască. Primind aceste cuvinte, credinciosul poate să meargă spre Împărăţia cerurilor ajutat de harul lui Dumnezeu.
Cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, spre deosebire de cuvintele prorocilor şi, în general, ale oamenilor, au puterea să intre în adâncurile fiinţei umane, adică în interiorul sufletului nostru. Deşi sunt rostite în grai omenesc, înțelepciunea cuprinsă în ele este atât de pătrunzătoare încât nimic nu le poate sta împotrivă. Mântuitorul a grăit omenește pentru că El S-a făcut om, dar cuvintele Sale sunt dumnezeiești atât prin rostire, cât și prin conținut. Făcându-Se om, Dumnezeu Cuvântul S-a adresat pentru prima dată lumii într-un grai omenesc. El ne-a vorbit despre Tatăl Său și despre Tainele cele nearătate şi ascunse ale înțelepciunii Sale. Cele spuse de Domnul puteau fi grăite doar de El, deoarece doar El putea să ne deslușească ce înseamnă viaţa cea veșnică şi să ne vorbească despre Împărăția cerurilor. Numai El putea să ne arate „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), pentru că El este Calea, Adevărul și Viața. Ascultând cuvintele Sale, mulțimile de oameni uitau de hrana cea trupească fiind: „uimite de învățătura Lui. Că îi învăța pe ei ca Unul Care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor” (Matei 7, 28-29). Însuși cei de la Templu, dușmanii Mântuitorului, au recunoscut că întru Dânsul se află cuvintele vieţii veșnice și că nimeni dintre oameni n-a vorbit vreodată ca El. Atunci când a grăit Domnul și Dumnezeul nostru, inima ascultătorilor Săi s-a zidit întru înțelepciune, sufletele lor s-au întărit duhovnicește, viaţa li s-a sfințit şi au primit putere harică.
Același lucru se petrece și cu noi, când ascultăm în biserică citindu-se Sfânta Evanghelie, simțim că auzim pe Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. De bună seamă că, fiind creați după chipul Său, avem și noi în cuvânt o putere izvorâtă din El Însuși, Cuvântul lui Dumnezeu. Această origine divină marchează și imprimă cuvântul nostru, atunci când acesta este duhovnicesc și inspirat de puterea Duhului Sfânt. Tocmai pentru că suntem făcuți după chipul Cuvântului Tatălui, avem puterea de a înțelege de ce Logosul a venit la noi, întru ale Sale: „În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 10-11). Prin urmare, după cum tatăl îşi vede chipul în fiul său pentru că seamănă cu el, tot aşa şi Fiul lui Dumnezeu recunoaște imaginea și cuvântul în noi şi, în acelaşi timp, ne întoarce la Tatăl ceresc Care ne-a făcut ființe cuvântătoare. Cuvintele Domnului sunt legate de darul vorbirii, noi fiind singurele creaturi înzestrate cu glas cuvântător, cu acest dar de mare preț. Ca atare, darul vorbirii, alături de cel al iubirii și al înțelepciunii, sunt împărtășite de Dumnezeu oamenilor, ele fiind, totodată, şi atribute ale lui Dumnezeu.
Iubiți frați și surori,
Domnul nostru Iisus Hristos ne vorbeşte în Evanghelia de astăzi despre darul vederii, spunând: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care este în tine, este întuneric, cu cât mai mult va fi întunericul!” (Matei 6, 22-23). Nici n-ar trebui să comentăm aceste cuvinte pentru că ele sunt lămurite. Este de ajuns să ne gândim şi să luăm aminte la această binecuvântare. Prin darul vederii noi constatăm ce este în jurul nostru, luăm cunoştinţă de apropiații noştri şi ne bucurăm de frumusețile pe care Dumnezeu le-a creat. Mântuitorul Hristos leagă acest dar de ochii noștri trupești. În Evanghelia de astăzi, însă, ochiul are și o semnificație mai profundă, pentru că Domnul nu vorbeşte aici doar despre ochiul nostru biologic, ci despre „ochiul conştiinţei”, ochiul sufletului. Mântuitorul Iisus ne spune că precum este conştiinţa noastră, așa sunt trupul şi interiorul nostru de luminate prin darul Duhului Sfânt. Sfânta Evanghelie vorbește, așadar, de „ochiul lui Dumnezeu”, care vede tot, sau de „Ochiul Providenței” care este și în interiorul nostru. Evident, în conştiinţa noastră acest ochi lucrează permanent, fiind prezență și strălucire a Providenței lui Dumnezeu.
Ochiul interior sau „ochiul de lumină” este conştiinţa pe care o avem fiecare dintre noi. Ea este îndreptarul nostru, judecătorul nostru, mângâietorul nostru. Fiind o călăuză sigură a unei ființe mărginite, cu ajutorul ei deslușim ce este bine şi ce este rău, analizăm ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem potrivit Legii lui Dumnezeu. Am putea spune că acest glas divin, nemuritor și ceresc, este ochiul neadormit al fiinţei noastre, permanent veghetor şi căutător al luminii celei neînserate a lui Dumnezeu. Conștiința luminează ca o făclie prin gândurile noastre, astfel încât un gând bun, o faptă bună, poartă pecetea şi lumina vieţii duhovnicești, arătând cine suntem și unde mergem. Dacă facem o faptă bună, conştiinţa ne descoperă că suntem într-adevăr copii ascultători ai lui Dumnezeu şi împlinitori ai voii Lui. Datorită acestei conștiințe, putem afirma că faptele pe care le săvârșim sunt rodul unei orientări, a unei întemeieri în iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui.
Mintea, ca ochi sufletesc, este cea care ne conduce în viață. Ea ne apropie de Dumnezeu, când Îl căutăm sau ne depărtează de Dumnezeu, când ne atașăm în mod excesiv de lucrurile trecătoare, neglijând vocația noastră veșnică. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă să avem mai întâi grijă de suflet și de dobândirea vieții veșnice netrecătoare, iar apoi să ne îngrijim de mâncare, băutură și îmbrăcăminte, adică de cele care sunt necesare vieții biologice. Sfântul Vasile cel Mare atrage atenția că omul este precum o oglindă: „Unirea intimă a Duhului cu sufletul [nu constă] într-o apropiere în spațiu deoarece, cum s-ar putea apropia cel trupesc de cel netrupesc? –, ci în abținerea de la păcate, care ulterior adăugate sufletului, datorită iubirii de trup, l-au înstrăinat de intimitatea lui Dumnezeu. Prin urmare, când se va curăța cineva de rușinea pe care a contractat-o din răutate și va reveni la frumusețea firească și va reflecta prin curățire, ca într-o oglindă împărătească, vechiul chip, numai atunci va putea să se aproprie de Paraclet. Acesta însă strălucind, precum strălucește soarele înaintea ochiului curat, îi va arăta acestuia în el însuși imaginea Celui nevăzut. În fericita contemplare a chipului vei vedea frumusețea arhetipului” (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în coll. PSB, vol. 12, traducere, introducere, indici şi note de pr. prof. dr. Constantin Cornițescu și pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1988, p. 39).
Preaiubiții mei,
Din Evanghelia de astăzi învățăm că mai există şi o pervertire a conștiinței. Faptul că Mântuitorul a spus: „dacă ochiul tău este curat”, făcând trimitere la conştiinţa personală, implică de la sine că există o alternativă: „dacă ochiul tău e rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Matei 6, 23). Lumina ca strălucire şi curățire a sufletului, în antiteză cu întunericul ca efect al răului şi al păcatului diferențiază faptele omului. Conştiinţa pervertită aduce întuneric înlăuntrul nostru, astfel încât nu mai putem să distingem binele de rău. Omul cu o conştiinţă întunecată, cu ochi răi, nu mai vede adevărul, ci trăiește într-o stare decăzută, predându-se păcatului și iadului. Chiar dacă, aparent, are ochiul trupului sănătos și vede în jurul său lumina, totuși îşi petrece întreaga sa viaţă în întuneric și în moarte. Deci, atât gândurile, cât şi faptele sale sunt marcate de întuneric, adică sunt lipsite întru totul de lumină. Mântuitorul Iisus Hristos spunea deseori, referindu-Se la cărturari şi farisei, că sunt în întuneric şi că nu trăiesc în lumină. Așadar, păcătosul ignorând adevărul şi dreptatea, nu caută calea cea dreaptă care duce la mântuire și la lumină, ci la întuneric și la moarte veșnică. Spre acest lucru ne îndeamnă să cugetăm Evanghelia pe care am ascultat-o. Mai întâi trebuie să ne punem întrebarea: avem oare ochiul luminos, conştiinţa clară, luminată, ca sufletul nostru să fie într-adevăr pătruns de razele luminii dumnezeiești? Nu cumva avem conştiinţa adormită sau chiar pervertită şi în interiorul nostru este numai întuneric? Căci „dacă lumina care e în noi este întuneric, oare întunericul cum va fi?” (Matei 6, 23). Dacă sufletul nostru este cu adevărat întunecat de păcate, de bună seamă că ne petrecem viaţa în rele și ne agonisim pedeapsa veșnică în ziua Înfricoșătoarei Judecăți. Trebuie să știm că viața de aici se continuă şi dincolo de mormânt, acolo unde vom rămâne veşnic în întuneric. Desigur, deși vorbim despre întuneric și moarte dincolo de viața aceasta, totuşi, şi acolo există conştiinţa prezenței lui Dumnezeu. Tocmai pentru aceasta, păcătoșii în iad trăiesc în întuneric și într-o continuă frică, chin și groază. Însuși cuvântul iad se traduce prin locul unde păcătoșii nu se pot privi, adică ei sunt pedepsiți să viețuiască în beznă și durere.
Fraților și surorilor,
Sfânta Evanghelie ne spune că aceia care trăiesc în lumină se află într-o viaţă fericită și într-o bucurie fără de margini. Ei trăiesc în lumină așa cum spunem în cântarea: „întru lumina Ta vom vedea lumina”. Venind la Biserică și participând la Sfânta Liturghie vom avea parte de un ocean de lumină cerească. Aici, în Biserică ni se revărsă de la Dumnezeu o lumină dumnezeiască permanentă, și sigur, ori de câte ori ne rugăm şi participăm la sfintele slujbe suntem îmbrăcați cu haina luminii divine, mai ales când ne împărtășim și cu Sfintele Taine. Cu cât stăruim mai mult în rugăciune și cugetare la cuvintele Domnului, strălucim tot mai mult de slavă cerească și ne asemănăm cu îngerii din ceruri care pururea văd fața Tatălui ceresc. Aceasta se petrece în noi, deoarece am primit haina de lumină prin Taina Sfântului Botez, am fost pecetluiți cu pecetea Duhului Sfânt și ne-am împărtășit cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Iată de ce, la finalul Sfintei Liturghii, rostim cu toţii: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată nedespărțitei Sfintei Treimi, că aceasta ne-a mântuit pe noi” (Liturghier, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2012, p. 195). Prin urmare, în Sfânta Biserică ni se luminează conștiința și primim întotdeauna lumină: primim lumină când ne rugăm, când ne închinăm, când ne spovedim şi mai ales când ne cuminecăm cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos.
Omul cu adevărat liber este omul duhovnicesc, care s-a eliberat de tirania grijilor lumești, de mândrie și slavă deșartă. Când Domnul Hristos spune: nu vă îngrijiți de mâncare, de băutură și de îmbrăcăminte, vrea să spună că nu trebuie să reducem viața noastră la lucrurile materiale și trecătoare. Grija pentru mâncare, băutură și îmbrăcăminte nu trebuie să preocupe viața noastră printr-o robie pătimașă a materiei. Omul duhovnicesc are mai înainte de toate grijă de sufletul său nemuritor să-l facă vrednic de viața veșnică netrecătoare. Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne elibereze de viața materială și trecătoare, ca să ne dăruiască libertatea de a îndestula sufletul cu iubirea divină veșnică. Grija pentru mâncare, băutură și îmbrăcăminte nu trebuie să fie o preocupare unică, nici una primară și permanentă, ci mai întâi de toate trebuie să ne gândim la dreptatea și iubirea lui Dumnezeu, care se văd chiar și în purtarea Lui de grijă față de păsările cerului și crinii câmpului. Pentru a ne arăta purtarea Sa de grijă, Mântuitorul alege ca exemplu ființele cele mai neînsemnate cum ar fi păsările din văzduh sau florile trecătoare ale câmpului. Ca atare, grija Lui este mult mai mare pentru persoana noastră, creată după chipul Lui și chemată la asemănarea cu El și la comuniune de iubire eternă cu El. Așa se face că hrana sufletului și îmbrăcarea sufletului nostru sunt virtuțile și faptele bune izvorâte din comunicarea sufletului nostru cu harul divin.
Mântuitorul ne spune, prin urmare, că trebuie să dăm prioritate sau întâietate vieții spirituale și libertății noastre sufletești pentru a nu fi înrobiți de cele materiale, de mâncare excesivă și de moda hainelor scumpe, ci să ne îngrijim mai întâi cum se prezintă sufletul nostru în fața lui Dumnezeu prin îmbrăcămintea spirituală pe care i-o dăm, având mintea și inima luminate de rugăciune și de fapte bune. Haina sufletului se luminează prin rugăciune fierbinte și viață sfântă trăită în curăție și fapte bune. Haina sfințeniei este haina cea mai de preț a sufletului creștin. Iar bucuriile trecătoare se vor subordona acestei stări. Toate cele materiale sunt secundare, ele se pot adăuga la cele spirituale, dar nu pot să se substituie acestora. Mâncarea, băutura și îmbrăcămintea trupului nu trebuie să devină mai importante decât legătura sau comuniunea cu Dumnezeu, decât rugăciunea și sfințenia vieții.
Dragi frați și surori,
Evanghelia duminicii de astăzi ne dă impresia că Mântuitorul Hristos ne-ar încuraja la un fel de nepăsare privind mâncarea, băutura și îmbrăcămintea. Dar, de fapt, Domnul Hristos ne lămurește prin ultimele cuvinte: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Mai întâi să căutăm viața veșnică, mai întâi să căutăm legătura noastră sfântă, plină de iubire și bucurie cu Tatăl Cel ceresc. Hainele pe care le purtăm sunt trecătoare, se uzează, se rup și se pierd, iar hrana pe care noi o consumăm cu lăcomie sau o căutăm uneori cu foarte multă preocupare, cu prea multă grijă, fie ca să supraviețuim, fie ca să viețuim în desfătări, este și ea trecătoare, perisabilă. A căuta mai întâi Împărăția lui Dumnezeu înseamnă a ne hrăni cu hrana spirituală. Ne hrănim mai întâi „cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Deuteronom 8, 3; Matei 4, 4), deci asimilând în sufletul nostru rațional cuvintele sfinte ale Sfintelor Scripturi, dar și hrănind sufletul cu Sfintele Taine, pentru a spori legătura noastră spirituală cu Dumnezeu, Izvorul bucuriei veșnice. Îmbrăcămintea trupului este una trecătoare, dar îmbrăcarea sufletului și a trupului cu virtuți ca bunătatea, curăția, smerenia și pocăința, devine veșmânt luminos pentru veșnicie. Iar această îmbrăcare a sufletului și a trupului în lumina harică și în virtuți începe la Botez. De aceea, la slujba Botezului noi cerem: „dă-mi mie haină luminoasă” (Molitfelnic, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2019, p. 46). Haina luminoasă a Botezului, a prezenței Duhului Sfânt în om, care îmbracă sufletul și trupul celui botezat, trebuie mereu curățită de păcate prin săvârșirea faptelor bune, ca rodire a dreptei credințe în viața creștinului.
Biserica a pus în practică această învățătură evanghelică legată de întâietatea Împărăției cerurilor. Faptul acesta se vede chiar și în rânduieli mici, cum ar fi rostirea unei rugăciuni înainte de a mânca și după ce am mâncat. De pildă, înainte de masa de prânz rostim rugăciunea Tatăl nostru, în care cerem: „Vie Împărăția Ta, facă-Se voia Ta, precum în cer așa și pre pământ” (Matei 6, 10), apoi zicem: „pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” (Matei 6, 11). În rugăciunea rostită după masa de prânz cerem „și nu ne lipsi pe noi nici de cereasca Ta Împărăție”. Vedem și de aici legătura dintre rugăciune ca hrană spirituală și mâncare ca hrană materială.
Împărăția lui Dumnezeu este comuniunea de viață și iubire veșnică a Preasfintei Treimi cu sfinții îngeri și cu oamenii sfinți care împlinesc în viața lor voia lui Dumnezeu.
Iubiți credincioși și credincioase,
Împărăția Preasfintei Treimi o căutăm prin pocăință, prin mărturisirea dreptei credințe, prin rugăciune fierbinte și viață curată. Începutul rugăciunilor noastre îl facem mai întâi prin chemarea Duhului Sfânt, Împăratul Ceresc, ca să ne curățească de toată întinăciunea și să mântuiască sufletele noastre. Iar a doua rugăciune începătoare, rostită după Împărate Ceresc, este rugăciunea Preasfântă Treime, miluiește-ne pre noi…, precedată de invocarea treimică Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi. Apoi rostim rugăciunea Tatăl nostru, pentru a arăta că iubirea Preasfintei Treimi își are izvorul în Dumnezeu Tatăl, din Care Se naște veșnic Fiul și purcede veșnic Duhul Sfânt, Ei împărtășindu-se veșnic de iubirea Tatălui. Iar noi oamenii suntem chemați, prin harul Sfintei Treimi de la Botez, să intrăm în această iubire veșnică a Preasfintei Treimi. Aici, în biserică, Împărăția lui Dumnezeu este simbolizată iconic de Sfântul Altar, unde se săvârșește Sfânta Liturghie și de unde primim Sfintele Taine ca arvună a vieții cerești veșnice. După învierea trupurilor din stricăciune și după schimbarea cerului și a pământului în cer nou și pământ nou, vom primi nu doar arvuna Împărăției lui Dumnezeu, ci plinătatea ei. De aceea, când ne împărtășim cu Sfânta Euharistie, ne rugăm lui Hristos, zicând: „dă-ne nouă să ne împărtășim mai cu adevărat (mai deplin) în ziua cea neînserată a Împărăției Tale”.
Vă îndemn, de asemenea ca, din Evanghelia acestei duminici, să rețineți că este absolut necesar să păstrați cu stăruință conştiinţa curată și inima neîntinată. Să nu întunecați viaţa cu gânduri şi fapte rele ci, dimpotrivă, să-L rugați permanent pe Mântuitorul Iisus Hristos să vă lumineze gândurile și cugetele de orice înșelăciune diavolească. Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe ne învață să ne rugăm Mântuitorului nostru ca prin lumina Sa, să ajungem să vedem şi noi lumina slavei cerești în Împărăţia Tatălui și a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin!
