Cuvântul de învăţătură al ÎPS Părinte Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica a V-a după Rusalii, vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei (Matei 8, 28-34)

În Evanghelia de astăzi, Sfântul Evanghelist Matei ne spune că Mântuitorul Iisus Hristos S-a apropiat de o localitate numită Gadara, în apropierea Mării Tiberiadei. Şi deodată, înainte de a intra în cetate, L-au întâmpinat doi îndrăciți atât de înfricoșători, încât erau ținuți în lanțuri. Pe aceştia diavolii i-au adus înaintea Domnului, nu pentru a dobândi vindecare, ci de frica focului veşnic, pentru a nu fi aruncați acolo „mai înainte de vreme”. Prin gura celor doi, necurații diavoli au grăit către Domnul Hristos: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?” (Matei 8, 29). Întrucât cunoșteau puterea cea mare a Mântuitorului, ei au grăit a doua oară către Dânsul, rugându-L să le îngăduie a intra într-o turmă de porci care era în apropiere. Şi de îndată ce au intrat în animale, „toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare şi a pierit în apă” (Matei 8, 32).

După acest moment, apropiindu-Se de cetate, Domnul Hristos a fost întâmpinat de toţi locuitorii acesteia. Au venit înaintea Lui cu mic, cu mare, nu ca să-L primească după cuviință şi în cinste, ci să-L roage să plece mai departe şi să nu intre în cetatea lor. Şi astfel, Sfântul Evanghelist spune că Domnul a plecat de acolo în altă parte.

Sfântul Evanghelist Matei vorbeşte doar despre doi demonizați, fără să dea detalii despre cum şi în ce fel au fost posedați de diavoli. El îi descrie numai ca fiind „foarte cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea” (Matei 8, 28), amintind că locuiau în morminte, departe de sat şi departe de casă. Când Mântuitorul Hristos a venit, nimeni din cetate nu a ieșit întru întâmpinarea Sa şi nici nu L-au rugat să-i vindece pe acești oameni. Se pare că iudeii din acele locuri erau prea preocupați cu grijile materiale şi pământeşti şi nici măcar nu se gândeau la durerea celor două sufletele atât de chinuite. Mai mult, ei creșteau porci, lucru neîngăduit în Legea lui Moise. Tradiția spune că le vindeau carnea soldaților romani care se aflau în apropierea Gadarei. Aceasta arată că erau departe de Legea lui Dumnezeu, iar vrăjmașii diavoli știau lucrul acesta. Iată de ce, când L-au văzut pe Domnul, ei au cerut să le fie îngăduit a intra în turma de porci care păștea în apropiere.

După ce diavolii au părăsit trupurile posedaților, cei doi oameni au rămas sănătoși. Sfântul Evanghelist Matei nu ne spune ce s-a întâmplat cu dânşii, însă de la Marcu şi Luca aflăm că erau liniștiți şi ședeau lângă Domnul, cerându-i să Îl urmeze, însă, au fost îndemnați să meargă la casele lor pentru a spune cât de mult bine le-a făcut Dumnezeu (Marcu 5, 1-20 și Luca 8, 26-39). Pe de altă parte, vedem că oamenii din cetate au aflat de această minune şi au ieșit întru întâmpinarea Mântuitorului. Ei nu s-au bucurat de venirea Sa, ci, dimpotrivă, I-au cerut să plece de la ei (SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei 28.4, în coll. PSB, vol. 23, traducere de pr. prof. Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p. 358). Poate că erau supărați că turma de porci, obiectul păcatului lor, se înecase în mare sau poate că doar erau necredincioși. Aşa se face că niciunul dintre ei nu L-au chemat pe Domnul să le sfințească locuința. Drept răsplată, cu timpul, această așezare a fost ștearsă de pe faţa pământului încât, astăzi, locul istoric figurează numai în schițele geografice. De aici, înţelegem că acolo unde nu există Dumnezeu, locul se pustiește şi se șterge de pe faţa pământului.

Evanghelia de astăzi ne mai învață în puţine cuvinte despre modul în care Mântuitorul Iisus Hristos Îşi arată iubirea Sa faţă de oamenii care sunt chinuiţi de demoni. Omul stăpânit de duhurile rele se înstrăinează de Dumnezeu, de semeni şi de el însuşi, locuind în morminte, departe de casa și de familia sa. Cel bolnav este, din acest punct de vedere, exemplul celui căzut din starea de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, mort prin moarte spirituală. Însingurarea şi înstrăinarea exprimă o viață chinuită, o existenţă ajunsă la limita vieţii umane. Demonizatul nu mai este o persoană liberă deoarece gândirea şi sentimentele sale sufleteşti sunt cotropite de demoni. Nemaifiind stăpân pe sine, omul îndrăcit ajunge să nu mai fie subiectul acţiunilor sale, adică să nu mai fie el însuşi subiectul gândirii sale, al vorbirii sale şi al mişcării trupului său. Sufletul şi trupul celui demonizat sunt folosite de către duhurile necurate ca mijloace de a face lucruri înfricoșătoare, înșelătoare și rele.

Într-un sens mai larg, oamenii chinuiţi de demoni nu sunt numai cei posedaţi de aceştia, asemenea demonizaţilor din Evanghelie, ci şi oamenii păcătoși stăpâniţi de patimi şi îndepărtați de Dumnezeu şi de Biserică. Cel care ascultă mai mult de sfatul diavolului şi de slujitorii lui, acela se desparte de Dumnezeu și face numai lucruri de ocară. Folosind egoist libertatea sa, omul păcătos trăiește în păcate şi mai ales în indiferenţă faţă de suferinţa celor din jurul lui şi faţă de iubirea lui Dumnezeu. Dacă nu împlinești lucrarea poruncilor divine, prin fapte de milostenie, ale bunătăţii, cum poți să ajungi la fericire și la viață veșnică. Deci, omul păcătos se apropie de viețuirea demonică prin lipsa de iubire faţă de oameni şi, asemenea celor doi demonizaţi din Evanghelia de astăzi, devine înfricoşător pentru frații și surorile sale, prin răutatea pe care o manifestă în relaţie cu aceştia. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune despre aceștia că atunci „când sufletul, supunându-se patimilor, predă virtutea deprinderii păcătoase, respinge Împărăţia lui Dumnezeu şi trece sub stăpânirea aducătoare de stricăciune a diavolului” (SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Capete teologice, în coll. Filocalia, vol. 2, traducere de pr. Dumitru Fecioru, Sibiu, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, 1947, p. 188).

Lupta cu duhurile rele începe încă de la Botezul omului, când ne lepădăm de satana şi de toţi slujitorii lui şi ne unim cu Mântuitorul Iisus Hristos. Aceste lepădări de diavolul și uniri cu Mântuitorul arată că în viaţa noastră există o luptă între Duhul lui Hristos, primit la Botez, şi duhurile rele care-l ispitesc pe om şi-l îndeamnă să săvârşească fapte rele. Cel care se unește cu Domnul Hristos îi cere stăruitor ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în el şi să-i dăruiască putere ca să lupte împotriva duhurilor celor rele. Satana, de care s-a lepădat, nu va înceta să-l invidieze și va căuta să-l împiedice în urcuşul său spiritual spre sfinţenie. Tocmai pentru aceasta, spune Sfântul Apostol Pavel că: „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6, 12).

Sfinții Părinți ne spun că diavolul este şi duşman şi răzbunător al lui Dumnezeu. Este duşman, când din ură faţă de El îşi dă aparenţa unei iubiri pierzătoare faţă de noi, oamenii, îndemnându-ne prin patimile de bunăvoie ale plăcerii să alegem în locul bunurilor veşnice, lucrurile vremelnice. Prin aceasta, furându-ne apoi toată dorirea sufletului, ne desface cu totul de la dragostea de Dumnezeu, făcându-ne duşmani. Păcatul şi urmarea lui, moartea, sunt realităţile împotriva firii noastre omeneşti, care este creată după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt şi veşnic viu. Sfânta Scriptură ne arată că păcatul este o dezordine introdusă de cel rău în om și în creația lui Dumnezeu. El este o piedică permanentă în calea omului care dorește să ajungă la viaţa şi fericirea veşnică a lui Dumnezeu. Păcatul este, deci, o neascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu şi o rupere a comuniunii de iubire a omului cu Dumnezeu și cu creația Lui. Cel care ne îndeamnă la săvârșirea faptelor rele este „șarpele cel rău” care a înșelat pe strămoșii noștri în Rai și de atunci ne înșală și pe noi prin gând, cuvânt și faptă. Din paradis și până astăzi, diavolii caută permanent să ne piardă și să ne despartă de Bunul Dumnezeu prin tot felul de păcate săvârşite cu gândul, cu vorba și cu fapta. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „diavolul depune toate eforturile pentru a ne ispiti, el ne întinde din toate părţile piedici şi curse pentru ca să ne piardă. Trebuie deci să priveghem şi să-i închidem porţile gândului nostru; dacă el află cea mai mică intrare în cetatea minții noastre, imediat o face şi mai mare, şi, puţin câte puţin, el va face să treacă toate forţele lui prin spărtura gândirii noastre. Dacă avem ceva virtute pentru mântuire, să nu-l lăsăm să se apropie nici în cele mai mici gânduri și lucruri, pentru a nu scăpa să intre şi în cele mai mari. Vom da dovadă de-o extremă nebunie dacă nu vom fi la fel de veghetori şi vom pune o grijă egală pentru mântuirea noastră, ştiind cât este el de veghetor şi viclean pentru a pierde sufletul nostru” (SF. IOAN GURĂ DE AUR, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omilia XXIII, 1).

Sfânta Evanghelie ne învață, deci, că diavolul are putere asupra omului şi poate să-l chinuiască, poate să-l muncească încă din lumea aceasta, dacă nu se luptă împotriva lui cu postul și rugăciunea. Singurul lucru care nu-i este îngăduit diavolului este să-l omoare pe om, însă, de fiecare dată, se luptă să îl arunce prin păcat în prăpastia pierzării. El lucrează, astfel, pentru că păcatul este rodul morţii, aşa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Prin urmare, dacă diavolul ne îndeamnă şi ne ispitește să săvârșim păcatul, atunci cu siguranţă el ne pregătește moartea şi nu numai moartea trupească, ci şi pe cea veșnică. Aşa a făcut de nenumărate ori în Vechiul și în Noul Testament. Pe Iuda, de pildă, l-a împins ca să-L vândă pe Învățătorul Lui, agonisindu-i după aceea rușinoasa spânzurare. Şi pe noi ne pândește vrăjmașul să cădem în mrejele vicleșugurilor sale, cum spune Sfântul Apostol Petru: „potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5-8). Iată de ce ne rugăm cu toţii în rugăciunea Tatăl nostru cu cuvintele: „şi ne izbăvește de cel viclean” (Matei 6, 13). Ne rugăm, astfel, pentru că diavolul ispitește pe toţi oamenii şi-i îndeamnă să facă rău. Cu toate acestea, inima noastră trebuie să stea trează înaintea ispitirilor îngerului rău. Îngerul bun ne îndeamnă să facem fapte bune, însă diavolul ne trage întotdeauna înapoi. Iată, de pildă, cum duminica, atunci când în loc să mergem la biserică muncim la câmp sau diavolul ne găseşte altceva de lucru pe acasă. Oare nu ne îndeamnă el ca să nu venim la biserică să ne sfințească Dumnezeu? Diavolul este acela care întotdeauna ne îndeamnă spre rele, ne împinge la mânie şi ne orbește cu răutatea sa. Atât de mult ne rănește necuratul cu săgețile mâniei că suntem în stare să ucidem pe cineva în clipa aceea. Nu-l vedem oare pe diavolul care înfige adânc sulița în inima noastră şi o sfârtecă, făcându-ne să fim mai răi decât fiarele sălbatice? Nu ne îndeamnă el oare să nu iertăm pe cei de lângă noi? Nu ne îndeamnă să nu ne împăcăm cu cei din familie sau să nu ascultăm de părinţi, de preoții Bisericii și de conștiința noastră? Toate acestea le face vrăjmașul pentru că el nu doarme niciodată. Din Pateric aflăm că „Avva Macarie a fost întâmpinat de un diavol la ţarină, care i-a zis: mare necaz am pe tine, Macarie, căci nu am nicio putere asupra ta. Orice faci tu, fac şi eu. Tu posteşti, dar eu nu mănânc deloc. Tu priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai cu un lucru mă biruieşti tu pe mine. Care este acesta, a întrebat avva Macarie? Smerenia ta, i-a zis diavolul, din cauza ei nu am nicio putere asupra ta” (Patericul, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 1999, p. 142). Deci ca să-l biruim pe cel rău avem nevoie ca să dobândim înaintea lui Dumnezeu „inima înfrântă şi smerită” (Psalmi 50, 18), să-L iubim ca pe un Părinte şi să ne ferim de cel rău. Nu trebuie să ne fie teamă sau groază de diavolul cel rău și înșelător, căci răutatea lui este îngrădită de Dumnezeu. După cum un câine legat nu te poate vătăma, dacă nu te apropii de el, la fel şi necuratul nu-ţi poate pricinui niciun rău, dacă te ferești de vicleșugurile sale. Cel care se va apropia de el cu plăcerile trupești şi cu poftele necurate, va fi otrăvit de mușcătura lui. De aceea, Biserica ne îndeamnă stăruitor să mergem la Sfânta Spovedanie şi să ne străduim prin post și rugăciune să ne facem vrednici să primim dumnezeiasca Euharistie, după pravila noastră ortodoxă!

Așa cum demonii caută să-i piardă pe oameni prin păcate, îngerii lui Dumnezeu, mai ales îngerul de la Botez, îndeamnă pe oameni să se îndepărteze de păcate, să se întoarcă la Dumnezeu, să pună început bun vieţii lor. Demonii se tem de smerenie şi de prezenţa Duhului Sfânt din omul smerit. Mântuitorul Iisus Hristos nu vindecă doar pe unii oameni care sufereau de boli trupești sau pe alţii care erau posedaţi de duhuri necurate, ci, prin prezenţa Sa iubitoare şi prin cuvântul Său mântuitor, vindecă şi patimile noastre păcătoase, ca lucrare a duhurilor rele din sufletele lor. Astfel, Domnul nostru Iisus Hristos vindecă sufletul cel iubitor de argint al vameşului Zaheu. El vindecă pe femeia păcătoasă, care a spălat cu lacrimi picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei. De asemenea, vindecă de patima ei păcătoasă pe femeia prinsă în adulter, pe care fariseii voiau să o ucidă cu pietre. În toate aceste exemple se arată că Mântuitorul Hristos este Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre. Omul fără Dumnezeu nu poate lupta împotriva patimilor şi a duhurilor necurate care îl chinuiesc din invidie şi din ură faţă de el. Pentru a se izbăvi de cel viclean el are nevoie să intre în stare de comuniune vie cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin post. Demonii cei răi nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre, ci se tem de smerenie, post și rugăciune. Fiind mândri și cuprinși de slava deșartă, diavolii se tem de prezenţa Duhului Sfânt în om, întrucât numai Duhul Cel Sfânt şi Bun poate alunga duhurile necurate şi rele din oameni. Așa că numai prin rugăciune şi post pot fi alungaţi demonii, pentru că ei se tem numai de prezenţa lui Dumnezeu în om.

De asemenea, demonii îi fac pe oameni să sufere în primul rând prin faptul că oamenii demonizaţi sau posedaţi nu mai sunt ei înşişi în gândirea, simţirea, voinţa şi lucrarea lor proprie, ci facultăţile sufletului lor se află sub stăpânirea demonilor, iar în al doilea rând, pentru că demonii pun viaţa oamenilor în primejdie de moarte trupească şi sufletească. Din invidie şi din ură, ei caută să umilească şi să desfigureze fiinţa umană creată după chipul lui Dumnezeu şi chemată la asemănarea cu El, la sfinţenie. Deci, din invidie şi din ură faţă de oameni, demonii născocesc tot felul de ispite, le schimbă mintea, pun stăpânire asupra oamenilor şi îi chinuiesc. Sfântul Vasile cel Mare ne spune că această ură şi invidie a demonilor faţă de oameni este datorată cinstirii noastre de către Bunul Dumnezeu. Pentru că suntem după chipul lui Dumnezeu, dracii ne ispitesc să cădem din iubirea Creatorului nostru. În Rai, vicleanul „nu a suportat viaţa noastră fără supărări. De aceea amăgind prin vicleşuguri şi meşteşuguri pe om şi dorinţa ce acesta o avea de a se asemăna cu Dumnezeu, şi folosindu-se de ea spre înşelarea lui, i-a arătat pomul şi i-a făgăduit că va deveni asemenea cu Dumnezeu prin mâncarea din acela. Nu a fost creat ca duşman al nostru, ci a devenit duşman al nostru din pizmă. Căci văzându-se pe sine aruncat dintre îngeri, n-a suportat să vadă pe cel pământesc înălţându-se la treapta îngerilor prin înaintare” (SF. VASILE CEL MARE, Despre Sfântul Duh, în coll. PSB, vol. 12, traducere, introducere, indici şi note de pr. prof. dr. Constantin Cornițescu și pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1988, p. 54). Lupta lui împotriva noastră durează apoi continuu. „Căci nimic nu-i atât de dulce duhurilor vrăjmaşe decât să rostogolească pe omul invidiat, cinstit cu chipul dumnezeiesc, până la o astfel de stare de batjocură” (M. PSELLOS, De daemonum operatione PG 120, col. 829, apud. pr. prof. Dumitru STĂNILOAE în Teologia Dogmatică Ortodoxă (I), Bucureşti, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2011, p. 47). Dar Dumnezeu a făcut şi din această luptă a diavolului un prilej pentru noi de a ne întări în bine, cu ajutorul harului dumnezeiesc.

Dumnezeu nu îngăduie niciodată ca omul să fie ispitit de diavoli peste puterea lui şi fără un scop anume. În grija Lui de lume şi în iubirea de oameni, Dumnezeu îngăduie diavolului să aducă, prin slujitorii lui, diferite pedepse asupra noastră pentru păcatele săvârşite. Aceasta se arată limpede în istoria lui Iov, unde se spune că diavolul n-a putut să se apropie de Iov fără îngăduirea lui Dumnezeu. Deci, dacă suntem uniţi cu Mântuitorul Hristos, duhurile rele nu au putere asupra noastră. Dacă un creştin se roagă dimineaţa, la prânz şi seara şi foarte adesea spune „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, duhurile rele nu pot să-i facă nimic. Dacă săvârşim fapte bune, dacă mergem la biserică, dacă ne împărtăşim mai des cu Sfintele Taine, ne întărim duhovniceşte şi putem lupta împotriva duhurilor necurate. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne îmbrăcăm în Domnul Iisus Hristos, iar grija pentru trup să nu o facem spre pofte în aşa fel încât viaţa noastră să fie luminată de viaţa Lui. Postul, în acest context, semnifică o renunţare la îmbuibarea care ne împiedică la rugăciune și la priveghere.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „atunci când afectele naturale sunt satisfăcute peste trebuinţă, sunt calea pe care vine diavolul în suflet”, dar „când sunt satisfăcute potrivit cu trebuinţă sunt calea pe care acela (diavolul) e nevoit să se întoarcă în ţara lui” (SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Către Talasie, în coll. Filocalia, vol. 3, traducere de pr. Dumitru Fecioru, Sibiu, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, 1947, p. 211). Puterile răului îşi ascund lucrările în sânul trebuințelor noastre naturale, pentru ca stârnindu-le să le schimbe din pricina necesităţilor firești în pofte contrare firii. Omul duhovnicesc preferă lucrurile spirituale în locul celor materiale, hrănim mai mult sufletul decât trupul, îl hrănim mai mult duhovniceşte cu rugăciunea intensă, cu citirea Scripturii, cu citirea din vieţile sfinţilor, dar mai ales cu participarea la Sfânta Liturghie, cu ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, cu liniștirea sufletului nostru prin cântare, prin milostenie şi prin toate faptele cele bune. Fără rugăciune, omul nu se poate izbăvi de patimi şi nici nu poate ieşi de sub influenţa duhurilor necurate. Rugăciunea este izvor de putere spirituală împotriva ispitelor şi împotriva uitării de Dumnezeu, care este începutul păcatului ca înstrăinare de Dumnezeu.

Postul ca şi rugăciunea trebuie să aibă ca temelie mărturisirea dumnezeirii Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ea este vedere duhovnicească a fericirii din Împărăţia lui Dumnezeu. Mântuitorul ne cere credinţă vie şi iubire milostivă pentru însănătoşirea sufletului nostru. El ne cere să nu fim indiferenți față de cei bolnavi, ci cu dragoste și rugăciune, având credinţă puternică şi iubire faţă de ei. De asemenea, Mântuitorul Iisus Hristos, îndreptând pe locuitorii cetăţii Gadarei de duhul lăcomiei după cele materiale şi de uitare a vieţii duhovniceşti, nu i-a lipsit de ostenelile lor, ci le-a adus aminte că toate cele materiale sunt trecătoare. Pe planul vieţii noastre personale, demonismul se manifestă prin două direcții: tirania puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul, și de la celălalt capăt, prefacerea libertăţii în nebunie, desfrâu, dezmăţ şi neascultare de învățătura părinților și a Bisericii. Ambele extreme sunt nefireşti, primejdioase şi demonice. Singura cale izbăvitoare de duhurile necurate este calea mântuirii, a dreptei socotinţe și a echilibrului sufletesc. Dacă libertatea se preface în nesupunere față de cuvântul lui Dumnezeu va fi nevoie ca boala și suferința să restabilească ordinea morală, ceea ce înseamnă că omul va fi cârmuit cu forța întocmai ca un necuvântător care nu cunoaște libertatea şi nu are nevoie de ea. În acest mod, se verifică mereu cuvântul înțeleptului: dacă este alungată morala, alungată va fi libertatea. Cuvintele acestea s-ar cuveni să le înveţe tinerii care poate că nu înţeleg de ce desfrâul şi dezordinea morală sunt potrivnice libertăţii şi de ce morala e o condiţie esenţială a existenței noastre.

Văzându-i pe cei doi demonizați atât de înfricoșători şi de cumpliți, să ne înfricoșăm şi noi de chinul cel veşnic în care vor fi aruncați cei păcătoși! Să luptăm cu toată puterea noastră pentru a nu ajunge acolo, unde nu vom putea găsi nicidecum mângâiere şi alinare suferințelor noastre! Este necesar să înmulţim rugăciunea, ca ea să devină, dintr-o rugăciune adesea formală şi superficială, o rugăciune fierbinte şi stăruitoare, care încălzeşte inima, luminează mintea şi liniștește simţirile. Să-L primim pe Mântuitorul Hristos întotdeauna în sufletele noastre, prin înfrânare și smerenie, rugându-L permanent să vindece viaţa noastră şi să curățească toate faptele existenţei noastre! Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca să vedem îngerii la ieșirea noastră din trup şi să trecem cu uşurinţă prin vămile văzduhului pentru a ajunge în Împărăţia Sa cea cerească! Pentru aceasta să-L rugăm pe Mântuitorul Hristos, pe Preasfânta Sa Maică, pururea Fecioara Maria şi pe toţi sfinţii ca să mijlocească bucuria şi pacea noastră în ceruri! Amin!