Cuvântul de învăţătură al ÎPS Părinte Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica a VI-a după Rusalii, vindecarea slăbănogului din Capernaum (Matei 9, 1-8)

Sfântul Evanghelist Matei ne spune că Mântuitorul Hristos, după ce a vindecat pe cei doi demonizați din Ghergheseni, S-a urcat în corabie și a venit în Capernaum. Această cetate este numită adesea orașul Său, fiind cu adevărat o localitate în care sălășluiau mulți oameni credincioși. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că în Capernaum era casa Sfântului Petru şi tot aici Domnul a vindecat-o pe soacra acestuia, precum şi pe sluga sutașului. Despre Capernaum se spune că este casa Tatălui Său: „În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt” (Ioan 14, 2). Chiar și astăzi, când mergeți în Țara Sfântă, veți vedea în Capernaum o biserică circulară, rotundă, cu foarte multe încăperi care gravitează în jurul centrului, în jurul Sfântului Altar, unde se săvârșește Sfânta Liturghie. Trebuie să spunem că bisericile din primele veacuri erau, în mare parte, rotunde, iar Sfânta Liturghie se săvârșea în mijlocul credincioșilor, pe o scenă mai înaltă. Mai târziu, sfintele lăcașuri au fost zidite în forma pe care o avem astăzi, așa cum este biserica noastră cu altarul spre răsărit. Aceasta s-a făcut pentru ca noi să putem privi spre Răsărit, adică spre Mântuitorul nostru Iisus Hristos și să ne îndreptăm întotdeauna cu fața spre Dumnezeiasca Înviere și spre Împărăția cerurilor, care ne sunt deschise şi aşezate înainte. Mântuitorul vine, deci, în Capernaum, în orașul Său.

Ceilalți evangheliști ne spun că a intrat într-o casă și de acolo vorbea mulțimilor care s-au adunat de pretutindeni, încât nu mai aveau loc înăuntru. Cei care au venit cu cel bolnav, stăpâniți de o dragoste deosebită și nemaiîntâlnită, de o credință rar văzută la iudei, l-au coborât pe acesta prin acoperiș. Sfântul Evanghelist Matei nu relatează decât partea finală a acestei minuni, dirijându-ne atenția spre vindecare și spre iertarea păcatelor celui care mai înainte fusese în suferință. Deci, centrul Evangheliei de astăzi este vindecarea și iertarea păcatelor, ca lucrări pline de har ale Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Evanghelia acestei Duminici scoate în evidență în mod deosebit puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos de-a vindeca pe cei bolnavi. El vindecă pe un om paralizat, nu înainte de a spune: „Îndrăznește fiule, ți se iartă păcatele tale”. Prin aceste cuvinte Domnul i-a vindecat mai întâi sufletul de păcate, iar după aceea l-a ridicat din suferință, zicându-i: „Scoală-te, ia-ți patul tău și du-te la casa ta”. Deși iudeii se obișnuiseră cu minunile Mântuitorului Iisus Hristos, care „vindeca orice boală și orice neputință în popor” (Matei 9, 35), totuși unii dintre ei erau foarte contrariați în cugetul lor, când au auzit că Domnul a spus celui bolnav: „ți se iartă păcatele tale”. În credința acestora numai Dumnezeu poate ierta păcatele oamenilor. Mântuitorul Iisus Hristos, fiind Dumnezeu, a cunoscut repede gândurile lor, și le-a zis: „De ce cugetați cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: ți se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te și umblă?”. Şi apoi a adăugat: „ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele…”. Deși Mântuitorul Se numește pe Sine Fiul Omului, puterea de a ierta păcatele Îl arată că este Dumnezeu. Deci, Fiul Omului este Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic, Care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor, a coborât pe pământ ca pe oamenii muritori să-i înalțe la cer, la viața veșnică. A ierta păcatele, cum constatăm din spusele cărturarilor, este un atribut al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, vindecarea este tot un dar al lui Dumnezeu, neîmpărtășit, după concepția iudaică, oamenilor. În acest sens, trebuie să înţelegem că în Taina Spovedaniei nu preotul iartă păcatele, ci Dumnezeu iartă păcatele, Cel Care stă nevăzut de faţă, prin duhovnic.

Păcatul este o încălcare a Legii lui Dumnezeu, pe care o putem înţelege ca lege a firii, dar și ca normă morală prestabilită, aşa cum este Decalogul. Legea firii noastre presupune să ne comportăm așa cum Dumnezeu ne-a creat, adică să nu abuzăm a călca legea cea sădită în interiorul nostru. De pildă, dacă cineva mănâncă peste măsură, el se îmbolnăvește; la fel se întâmplă și cu băutura. Prin urmare, dacă cineva abuzează de acestea, atunci cade în patima beției, respectiv a îmbuibării, îşi ruinează viața și ajunge negreșit la moarte, la distrugere, la pierderea tuturor bunurilor pământești, la despărțiri și chiar la ocara oamenilor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne-a dat porunca aceasta în armonie cu firea noastră. După cum ni se pare necugetat ca cineva să poarte o încălțăminte mai mare decât îi este trebuința, tot așa este cu neputință unui om ca să folosească mai mult din lucrurile pământești și să rămână sănătos. Noi înșine suntem aceia care ne primejduim viața noastră și ne aducem boala în interiorul nostru. Așa stau lucrurile din punct de vedere al legilor biologice.

Din punct de vedere sufletesc, lucrurile sunt și mai primejdioase. Să ne aducem aminte că Adam, înainte de a cădea în păcat, a avut o poftă nestăpânită asupra poamelor din Rai și a văzut că „rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit” (Facerea 3, 6). Cum era bun la mâncare și cum era frumos, când el nu mâncase încă dintr-însul? În mintea lui, Adam și-a închipuit păcatul și l-a zămislit în sufletul său. Astfel, păcatul a trecut în voința lui și l-a săvârșit și cu fapta. Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Așadar, pomul din care culegem o cunoaștere amestecată face parte din numărul pomilor opriți. În schimb, rodul lui, al cărui apărător s-a făcut șarpele, e un amestec de contradicții, poate din pricină că, potrivit firii sale, răul nu ni se oferă direct și pe față. […] Răul a fost înfățișat în chip învăluit, sub două aspecte, pe de o parte ascunzând în taină, printr-o cursă vicleană, pieirea omului, în vreme ce, pe de altă parte, el poartă la arătare chipul binelui. […] Aceasta nu înseamnă că rodul din pomul oprit e ceva cu totul rău, pentru că e înfățișat ca podoabă înflorită a binelui, ci doar numai pentru că, în sinea lui, el e ceva compus din amândouă. […] Prin aceasta s-a statornicit răspicat învățătura că după firea lui, binele este simplu și unitar și străin de orice duplicitate și de orice dezbinare, pe când, dimpotrivă, răul apare ca ceva neunitar și ispititor la arătare” (SF. GRIGORIE DE NYSSA, Scrieri, în coll. PSB, vol. 30, traducere de pr. prof. Teodor Bodogae, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1998, p. 58).

După asemănarea lui și noi avem în mintea noastră toate elementele ispitei ca să formulăm păcatul și apoi să îl punem în practică de îndată ce ni se oferă prilejul. După învoirea cu păcatul se naște în sufletul nostru o poftă și-o amintire care, dacă sunt îndepărtate prin post şi rugăciune, îl aduc pe om la săvârșirea celor de rușine și de osândă. Diavolul, după ce ne-a îndemnat să săvârșim păcatul, așază în mintea noastră toate reprezentările păcatului, toate închipuirile lui, stârnind simțirea ca să se obișnuiască cu patimile și cu poftele trupești. Am zice chiar că diavolul încălzește și înfierbântă inima omului, omul ajungând de multe ori nestăpânit după dorințele trupești, aşa cum zice Psalmistul „că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 4). Așa se face că în sufletul nostru și în viața noastră avem fie virtutea, ca o dulceață a Împărăției Cerurilor, fie amărăciunea păcatului care se prezintă ca o dulceață trecătoare și otrăvitoare. Sfinții Părinți afirmă, în nenumărate rânduri, că satana te servește cu ceea ce poftește inima ta. Diavolul n-o să-ţi pună niciodată înainte ceva care nu-ți place, ci, având foarte multe ispitiri, te biruie în ceea ce tu ești mai slab. Pentru că el știe şi cunoaşte slăbiciunea ta în aceea te atacă cel mai mult.

Păcatul este așadar aducător de boală, dirijând omul spre un lucru trecător și neputincios, făcându-l întotdeauna să trăiască în trecut. Chiar dacă omul îl săvârșește astăzi, păcatul devine un ecou al trecutului, un țăruș de care ai fost legat și care te ține permanent în trecut. Niciodată păcatul nu aduce cu sine lucruri bune, ci te menține legat de trupul în care ai păcătuit. Însuși rostul rugăciunii de dezlegare la cei adormiți arată acest lucru foarte clar, desfăcând legătura de cele prin care sufletul s-a legat prin păcat.

Bolnavul din Evanghelia de astăzi era slăbănog. Dar cum se poate spune de un om că e slăbănog, când el are toate organele biologice întregi? Neputința trupească era un efect al bolilor sale sufletești. Omul păcătos bolește în primul rând cu sufletul său și, mai apoi, trupul preia această suferință. Deci vindecarea pe care Mântuitorul a dat-o trupului, trebuie să fi fost precedată de o vindecare sufletească, respectiv de pocăința și părerea de rău a celui bolnav. Ce putem înţelege prin părerea de rău pentru păcat? Atunci când regreți ceva, te întorci din trecut ca să netezești drumul plin de gropi pe care ți l-ai săpat spre viitor. Cercetezi rănile pe care ți le-a pricinuit diavolul cu gândul, cu fapta sau cu lucrul, îți pare rău pentru toate. Chemi, în același timp, pe Dumnezeu ca să te ajute: „Doamne, iartă-mi și păcatul acesta, și păcatul acesta, și păcatul acesta!”. Acesta este adevăratul regret. Un regret ca al lui Iuda, de pildă, nu este nici pe departe constructiv şi nu aduce vindecare sufletului nostru. Și Iuda a regretat, dar nu s-a pocăit. Aşadar, omul evlavios cheamă pe Dumnezeu cu umilință în viaţă cu: „inima frântă și smerită, pe care Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 18). Considerăm din acest punct de vedere că și bolnavul din Evanghelia de astăzi s-a rugat în inima lui, în adâncul sufletului său, ca să fie iertat de păcatele sale.

Vindecarea Mântuitorului Iisus Hristos are rostul să ne arate că Domnul ne răspunde de fiecare dată la cererea noastră de a fi iertați, dacă aceasta este făcută cu pocăință și cu smerenie. Sfinţii Părinţi ne învață că atunci când zicem rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa!”, un glas din adâncul inimii noastre răsună și răspunde: „Fiule, fiică, iertate îți sunt ție păcatele tale!”. Așadar, când am descoperit rana păcatului nostru, când am vorbit Doctorului despre suferința noastră, atunci ne vine și vindecarea. Iată ce spune Mântuitorul iudeilor necredincioși: „ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?” (Matei 9, 5), căci la îndemâna Lui sunt amândouă: și iertarea păcatelor și vindecarea.

Puterea pe care a primit-o Mântuitorul Hristos de la Tatăl de-a vindeca și a ierta păcatele a dat-o și oamenilor în Biserica Sa, atunci când a zis: „Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer” (Matei 18, 18). Deci, după ce le-a dăruit mai întâi puterea de-a vindeca pe cei bolnavi, i-a chemat la Sine și le-a dat puterea asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință. Cum constatăm, puterea dumnezeiască de-a ierta păcatele a fost dăruită de Hristos Domnul ucenicilor Săi, iar prin ei, Bisericii Sale. Darul iertării ne-a fost lăsat în Biserica noastră, pentru a-l avea permanent la îndemână, prin Taina Sfintei Spovedanii. De aici înţelegem că Dumnezeu pe toate le poate, folosindu-le ca Atotputernic spre folosul sufletelor noastre. El îi investește pe slujitorii Săi cu puterea dezlegării păcatelor prin Taina Mărturisirii și cu puterea tămăduirii, prin Taina Sfântului Maslu. Mântuitorul Hristos iartă și vindecă pentru că este Dumnezeu adevărat.

Oamenii care veniseră să vadă aceste minuni văd şi înțeleg că vindecarea este cu adevărat lucrarea lui Dumnezeu, de aceea Sfântul Evanghelist Matei spune: „Iar mulțimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel Care dă oamenilor asemenea putere” (Matei 9-8). Apoi, Domnul Hristos, ca om, însemnează pe cel bolnav cu mâna Sa și îi spune: „Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta” (Matei 9, 6). Aceste două lucrări corespund celor două firi ale Mântuitorului, întrucât, ca Dumnezeu iartă și vindecă, iar ca om vorbește și tămăduiește. Niciuna din firi nu este separată de cealaltă, ambele fiind ale Logosului înomenit. Firile Domnului sunt întotdeauna neamestecate, neschimbate, neîmpărțite şi nedespărțite, după cum au arătat Sfinţii Părinţi la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, în anul 451. Prin urmare, Dumnezeu Se exprimă şi vorbește folosind cuvintele noastre, face minuni cu puterea Sa cea dumnezeiască, fiind Dumnezeu adevărat şi, totodată, Om adevărat. Iudeii n-au înțeles acest lucru și n-au pătruns cu mintea lor această taină, socotindu-L pe Hristos ca simplu om. Ei n-au înțeles că vindecarea trebuie să fie prefațată de iertarea păcatelor, adică să fie pregătitoare iertării păcatelor.

Din Evanghelia de astăzi desprindem o adâncă învăţătură folositoare și mântuitoare. Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat și a Lui este puterea de-a ierta păcatele și de-a vindeca „orice boală şi orice neputință”. Noi oamenii păcătuim foarte des, dar nu ne pocăim de păcate imediat sau nu ne pocăim deloc din inițiativă proprie. Dumnezeu, însă, care este Iubitor de oameni, prin purtare de grijă, îngăduie să fim lipsiți de sănătate, de bunuri materiale, de onoruri sociale, de prezența celor dragi sau de alte bucurii omenești. Acest exil prin necazuri, prin boli, prin încercări, ne învață să ne pocăim și să ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin rugăciune, post și fapte bune. Astfel, Domnul ne vindecă de multe suferințe și necazuri, după ce am cerut ajutorul Lui. El este Izbăvitorul nostru din starea de păcat, de boală și de moarte, de aceea Să-L rugăm să ne ierte păcatele și să ne tămăduiască de toate bolile noastre, ca să fim într-adevăr sănătoși, vrednici să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu, Căruia I se cuvin slava, cinstea și închinăciunea în vecii vecilor. Amin!