Cuvântul de învăţătură al ÎPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica a IX-a după Rusalii, umblarea pe mare – potolirea furtunii (Matei 14, 22-34)

După ce, în mod minunat, Mântuitorul Iisus Hristos a săturat mii de oameni cu cinci pâini și doi pești, Se retrage în munte, în singurătate, ca să Se roage. El a făcut acest gest să ne învețe că după ce primim ajutorul divin trebuie să mulțumim lui Dumnezeu pentru orice realizare sau izbândă din viața noastră. Domnul Se retrage în singurătate pentru a Se liniști și a nu fi lăudat de mulțimile pe care le-a săturat prin înmulțirea pâinilor și a peștilor. Totodată, El Se retrage în acest loc de liniște pentru a Se concentra deplin în rugăciunea către Dumnezeu Tatăl. În singurătate, Mântuitorul după firea Sa umană se umple de iubirea Tatălui ceresc, pe care o împărtășește apoi oamenilor prin Jertfa și Învierea Sa. Faptul că Mântuitorul Se retrage după o asemenea minune, ne învață că și noi, după un succes sau după o mare realizare, nu trebuie să căutăm laudă sau aprecieri de la oameni, ci în liniște, în adâncul inimii noastre să ne îndepărtăm de slava care vine de la oameni, pentru a da slavă lui Dumnezeu și a-L ruga ca harul Său să umple sufletul nostru. Evident, Mântuitorul Iisus Hristos Se retrage în singurătate nu pentru că singurătatea sau izolarea ar fi avut un rol în ea însăși, ci pentru a umple lipsurile noastre cu prezența iubirii Lui, deplinătate care se realizează numai prin rugăciune stăruitoare, aceasta fiind de fapt temelia vieții noastre duhovnicești. Când ne rugăm cu luare-aminte Tatălui ceresc singurătatea noastră se transformă în comuniune de iubire cu Dumnezeu. Așa se face că pustnicii care se roagă, chiar dacă trăiesc izolați în pustie, nu sunt singuri, ci împreună cu Dumnezeu, cu Maica Domnului și cu Sfinții. Spre deosebire de aceștia, însă, cel care nu se mai roagă lui Dumnezeu, adică nu mai vorbește cu Dumnezeu, chiar dacă se află în mijlocul mulțimilor, devine un însingurat robit de satana.

Sfântul Evanghelist Matei, continuând firul evenimentelor, ne spune în Evanghelia de astăzi, că Mântuitorul Iisus Hristos a purtat de grijă Sfinţilor Apostoli într-un moment dificil din viața lor. După ce s-au urcat în corabie, ca să treacă de cealaltă parte a lacului, la miez de noapte, s-a produs furtună, iar Domnul mergea pe valuri și venea „ca o nălucă” pe apă. S-a apropiat de corabie şi deodată Sfinţii Apostoli s-au înfricoșat şi au început să strige. Hristos S-a arătat şi le-a spus să nu se teamă. Când a auzit aceste cuvinte, Sfântul Apostol Petru, cu îndrăzneală a spus: „Doamne, dacă ești Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă” (Matei 14, 28). Şi Domnul i-a răspuns: „Vino!”. Petru s-a dat jos din corabie şi mergea şi el pe apă întru întâmpinarea Mântuitorului Iisus Hristos. Însă, când a văzut vânturile şi marea că se învolburează, atunci s-a înspăimântat şi i-a slăbit credinţa. S-a înfricoșat şi a început să se afunde în apă. Când a văzut că este în pragul înecului, a strigat din adâncul sufletului său: „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). Şi deodată Mântuitorul a fost lângă el, l-a prins de mână şi l-a ridicat şi i-a spus: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31). Şi au intrat cu toţii în corabie şi cu toţii au preamărit pe Dumnezeu şi au recunoscut în Iisus Hristos pe Fiul lui Dumnezeu.

După ce am văzut cele expuse de Sfântul Evanghelist ne punem întrebarea următoare: De ce Sfântul Petru a dorit să coboare din corabie și să meargă pe apă, și de ce Domnul nostru Iisus Hristos i-a permis acest lucru neobișnuit și chiar primejdios pentru el? Dacă Sfântul Petru ar fi avut doar prudență, nu și credință, nu ar fi coborât din corabie, pe apă, în mijlocul furtunii, și nici Mântuitorul nu i-ar fi spus: „Vino!”, ci: „Stai în corabie, că o să vin Eu la voi!”. Așa cum constatăm, Sfântul Petru a dorit să coboare din corabie și să meargă pe apă, nu dintr-o simplă curiozitate, ci pentru că el voia să-I arate recunoștință Învățătorului său și dorea să-L întâmpine, chiar cu riscul vieții sale. Prin această hotărâre Apostolul Petru era bucuros și recunoscător că Domnul venea spre confrații Săi, ca să îi salveze. Însă, deși era bine intenționat în cererea sa, totuși Sfântul Petru nu coboară din corabie decât la porunca sau cu binecuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea a zis: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi ca să vin la Tine pe apă”. Din cuvintele Sfântului Petru vedem bunăcuviința, smerenia și ascultarea sa față de Hristos Domnul. Așa se face că după ce Mântuitorul i-a zis „Vino!”, Petru a și început să meargă pe apă spre Învățătorul său.

Atâta timp Sfântul Petru privea numai spre Domnul său, el mergea pe apă ca și Acesta. Când, însă, s-a gândit la vânt, s-a temut și a început să se îndoiască în sinea lui, Petru a prins să se scufunde. Fericitul Apostol „văzând vântul tare, s-a temut și a început să se scufunde, și atunci a strigat: Doamne, scapă-mă!”. Este important să subliniem faptul că Sfântul Evanghelist Matei nu ne spune că Apostolul Petru a simțit că vântul este tare, ci că a „văzut vântul tare”, ceea ce înseamnă că Sfântul Petru, în acel moment, nu se mai uita spre Mântuitorul Iisus Hristos, ci se uita îngrozit spre vânt, spre stihiile schimbătoare ale lumii materiale. Rezultă, de aici, că Sfântul Petru a început să se scufunde în apă, când i-a slăbit credința și legătura vie cu Mântuitorul său. Prin urmare, Evanghelia ne arată că, atât timp cât omul credincios rămâne în relație vie și neclintită cu Dumnezeu, poate fi salvat de la moarte tocmai pentru că Ziditorul nostru ne ajută să nu ne temem de necazurile lumii acesteia, nici să ne pierdem cu firea în furtuna încercărilor vieții de aici. Când, însă, credința sau iubirea noastră față de Mântuitorul Hristos slăbește și începem să ne înfricoșăm de puterile întunecate ale lumii acesteia mai mult decât Îl iubim pe Dumnezeu, atunci începem să ne scufundăm în disperare și teamă.

Fiecare dintre noi călătorește pe marea aceasta a vieţii, pe care o vedem de multe ori „ridicată de viforul ispitelor”. Fiecare dintre noi călătorește la deal şi la vale, pe timp de noapte şi pe timp de zi, uneori singuri, alteori cu credinţă că Mântuitorul Hristos este lângă noi şi ne ajută. Uneori avem impresia că tot ceea ce se înfățișează înaintea ochilor este nălucire. În ceasul acela vine vrăjmașul diavol şi ne amăgește cu vicleșugurile sale. Atunci slăbeşte credinţa noastră, apare îndoiala, apare teama, apare frica. În acest impas, noi, asemenea Sfinţilor Apostoli, văzând cu ochii sufletului cufundarea în adâncimea păcatului, prin ispitele şi necazurile în care trăim, deodată strigăm la Dumnezeu, cerându-I ajutor şi sprijin. Dacă suntem bolnavi alergăm la doctor, dar dacă boala este gravă, constatăm că nu avem nicio vindecare şi atunci Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute. Unii chiar şi în pragul acesta al suferinței deznădăjduiesc şi îşi pun capăt zilelor, vânzându-şi sufletul satanei, pentru că diavolul este acela care permanent aleargă, căutând neîncetat să ne arunce în focul cel veşnic. Dacă însă, trezirea şi strigătul nostru este din suflet şi cu credinţă, atunci Mântuitorul Iisus Hristos ne răspunde: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). De aceea, mărturisim şi credem că Dumnezeu este cu noi, şi cum nu ar fi, fraţilor şi surorilor, pentru că El este Creatorul nostru, Părintele nostru, Tatăl nostru (Matei 6, 9).

Mântuitorul Hristos este în viaţa noastră şi în El „trăim şi ne mișcăm şi suntem, precum au și zis unii dintre poeții voștri: căci ai Lui neam și suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28). Nici nu am putea concepe altcumva viaţa noastră, întrucât nu o câștigăm prin munca proprie, ci o primim în dar de la Dumnezeu. Este dăruită nouă pentru că Dumnezeu ne iubeşte şi ne poartă de grijă. Ea nu se sfârșește nicidecum în lumea aceasta, chiar dacă închidem ochii pentru câtva timp şi suntem duși la groapă. Viaţa continuă şi dincolo de moarte, pentru că sufletul nu moare, ci numai trupul, cel care a fost luat din pământ. Aşadar, sufletul nostru este nemuritor, este suflarea lui Dumnezeu, nesfârșindu-se odată cu trupul. Este o înșelăciune să creadă cineva că viaţa se va sfârşi pentru totdeauna la mormânt. Viaţa sa continuă prin suflet, aceasta întrucât trupul trebuie să se desfacă din cele în care a fost alcătuit, adică să se facă pământ ca stricăciunea să nu fie fără de moarte. Pe de altă parte, sufletul nu poate să primească bunătățile cele cerești fără de trup, ci numai împreună cu trupul. Pentru aceasta, omul cât trăiește în lume împărtășește din stările sufletești şi trupului, iar trupul transmite sufletului stările sale în aşa fel încât cu gândul şi cu simțirea lucrăm faptele bune. Această lucrare o săvârșim cu mâinile noastre, cu trupul nostru, care muncește şi care lucrează cele necesare vieţii, faptele bune necesare pentru mântuirea noastră. Aşadar, când strigăm la Dumnezeu, El vine în ajutorul nostru şi ne răspunde. Pentru că este bun şi de oameni iubitor, Mântuitorul Hristos sălășluiește permanent în viaţa noastră. El este prezent pe marea vieţii şi, atunci când noi Îl chemăm, El vine negreșit să ne ajute.

Din Sfânta Evanghelie vedem că Apostolii strigă la Domnul de două ori. Prima dată ei strigă, dar Sfântul Evanghelist Matei nu ne spune ce anume au zis. Nu ne spune nici dacă au pronunțat numele Mântuitorului Iisus Hristos sau dacă au chemat efectiv pe Dumnezeu. Considerăm că strigătul lor a fost unul obișnuit, precum al fiecărui om care în asemenea împrejurări Îl cheamă pe Dumnezeu în ajutor. Ei strigă la cineva sau la ceva. Dar al doilea strigăt, al Sfântului Apostol Petru, este, cu adevărat, o chemare a lui Dumnezeu, a Mântuitorului Iisus Hristos. Am putea spune că Sfântul Petru, de data aceasta, Îl recunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu, care mergea pe apă, cu toate că și credinţa lui era slabă. Din această subliniere a Sfântului Evanghelist Matei învățăm că și noi, cei care ne-am botezat în numele Mântuitorului Iisus Hristos, Îl cunoaștem pe Dumnezeu şi ştim cui ne închinăm, dar n-avem suficientă credință să I ne dăruim în totalitate. Dacă ar fi să ne gândim la un alt moment din viaţa Mântuitorului, atunci când a stat de vorbă cu femeia samarineancă, am înţelege cu siguranţă răspunsul la această chemare a lui Dumnezeu. Domnul spune femeii samarinence: „Voi vă închinați căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi dorește” (Ioan 4, 22-23). Prin urmare, Sfântul Petru se închină lui Dumnezeu, Îl cheamă în ajutor şi El vine și-l ridică din moarte la viață.

Sfântul Apostol Petru cere plin de curaj să vină la Domnul, adică să meargă şi el pe apă precum Mântuitorul. El primește această îngăduință. Furtuna şi valurile erau în continuare agitate și învolburate, valurile loveau corabia și o mișcau încoace și în colo. Când Apostolul a pus piciorul pe apă și când a văzut această genune s-a înspăimântat îngrozitor de rău. Spaima i-a adus imediat afundarea în apă şi în foarte scurt timp avea să se înece. În acele clipe de viață și moarte Sfântul Petru a strigat din adâncul sufletului său: „Doamne, ajută-mi!” Domnul Hristos, firește, l-a auzit şi l-a salvat. Sfântul Grigorie Palama ne învață că firea rugăciunii este însăși înălțarea: „Căci astfel este firea rugăciunii: îl înalță pe om de pe pământ la cer, și trecându-l peste tot ce este ceresc și peste tot numele și înălțimea și vrednicia, îl înfățișează pe acesta lui Dumnezeu Însuși, Care este mai presus de toate… Sunt însă unii care, venind la sfânta biserică, nu se înalță pe ei înșiși, ci mai degrabă coboară ei biserica, cea care închipuie cerul. Aceștia sunt cei care vin aici pentru a se întâlni și a vorbi unii cu alții, precum și cei care vând și cumpără mărfuri” (Sf. Grigorie Palama, Omilii, vol. 1, traducere de Roger Coresciuc, Iași, Editura Doxologia, 2019, pp. 34-5).

Mântuitorul l-a mustrat pe Petru, deoarece acesta a slăbit în credință și s-a îndoit în sinea lui, fiind preocupat mai mult de puterea „vântului tare”, decât de înaintarea sa spre Cel Atotputernic, neclintit de vânt și de valuri. Deci, întinzându-i grabnic mâna, Domnul Hristos l-a apucat și i-a zis: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Dojana Domnului a fost una părintească și prietenească. Sfântul Petru nu era necredincios, ci se împuținase în credință din cauza valurilor și a furtunii înspăimântătoare.

Sfântul Evanghelist Matei nu ne spune ce distanță era de la corabia în care se aflau Sfinții Apostoli până la Mântuitorul Hristos, dar pentru faptul că Domnul vine de îndată lângă Petru se presupune că nu era departe. Chiar dacă ar fi fost mai departe de ei, totuși Dumnezeu, atunci când a primit rugăciunea Apostolului Său, de îndată a fost lângă El. Într-un final, după ce Mântuitorul a intrat în corabie, s-a potolit furtuna și valurile au încetat, iar ucenicii s-au închinat Învățătorului lor, zicând: „Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu!”. Această afirmație a ucenicilor ne adeverește pe deplin că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu Atotputernic și iubitor de oameni. El a învățat pe ucenici că pentru a trece prin încercări grele au nevoie să se întărească în credința și în nădejdea cea către Dumnezeu. După această lecție duhovnicească, ucenicii Domnului s-au întărit în credință și evlavie față de El, s-au închinat Lui și au mărturisit dumnezeirea Lui.

Este important să știm că Mântuitorul nostru este totdeauna lângă noi, sălășluind chiar în sufletul nostru. Dumnezeu nu este departe pentru că El ne-a făcut și ne-a zidit cu mâinile Sale, cum spune Psalmistul: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit, înţelepţeşte-mă şi voi învăţa poruncile Tale” (Psalmul 118, 73). Nu este niciun spaţiu între noi și Dumnezeu, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „în El trăim, ne mişcăm şi suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28). Nefiind îndepărtat de noi, Dumnezeu este în sufletul nostru. Putem spune deci că Îl avem pe Dumnezeu în sufletul nostru, dar cu toate acestea de multe ori nu credem că El este în noi. Credinţa este aceea care ne așază mai aproape de Dânsul, ceea ce înseamnă că El locuiește în noi, chiar dacă suntem păcătoşi. Este adevărat însă că precum lumina şi întunericul nu pot să stea laolaltă, tot aşa nici sfințenia nu poate suporta alături păcatul și invers. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, trebuie negreșit să rămânem totdeauna în dragostea Lui. Dar dacă săvârșim păcatul, iubirea se stinge, așa cum ne spune Mântuitorul: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24). Cu alte cuvinte, nimeni nu poate să slujească şi trupului şi sufletului deodată. Trupul dorește să se îndestuleze de lucrurile pământeşti, iar sufletul are nevoie de curăție şi trebuie cinstit după cuviință, fiind partea cea mai de folos pentru viaţa noastră. Aşadar, dacă vrem să Îl avem pe Dumnezeu în viaţa noastră, dacă vrem să fie binecuvântate casa şi familia noastră, dacă dorim să avem sănătate şi spor în toate, trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu şi să rămânem în corabia Lui, Sfânta Sa Biserică. Așadar, ajutorul invocat și primit de la Dumnezeu este totdeauna temelia mântuirii celor credincioși. Dumnezeu, Mântuitorul nostru, să ne ajute şi să ne binecuvinteze pe toți! Amin.