Părintele Mihalache Tudorică, unul dintre puținii sacerdoți olteni dedicați întru slujirea Cuvântului frumos în Liturghie, în slovă și în vers, s-a mutat la ceruri în cursul zilei de luni, 26 august 2024, la vârsta de 74 de ani. Va fi prohodit joi, 29 august, în Biserica „Sfântul Nicolae” – Ungureni, locul în care vreme de ani buni L-a slujit pe Dumnezeu la Sfântul Altar.
Membru al Uniunii Scriitorilor, cetățean de onoare al municipiului Filiași, autor a zeci de volume de poezie și proză, preot ales al Cetății Băniei, părintele Mihalache se petrece astăzi la veșnicele locașuri, însoțit de dorul nestins al veșniciei. Personalitatea sa este de-a dreptul remarcabilă, împletind laolaltă măiestria condeiului și vrednicia slujirii sub epitrahil. De aceea, plecarea sa din această lume spre „țara fără de dor” lasă un gol imens în spațiul cultural românesc, care l-a recunoscut și prețuit pentru talentul său scriitoricesc inegalabil.
La Bâlta, zorii copilăriei
Cu siguranță, nu toţi oamenii au calitatea de a face cuvintele să sune armonios, de a transmite şi de a transpune imagini şi sentimente în versuri. Părintele Mihalache Tudorică se consideră un om pe care Dumnezeu l-a binecuvântat încă de la naştere cu două daruri: vrednicia de a sluji la sfântul altar şi darul de a mângâia cuvintele şi de a le face să sune armonios. S-a născut într-o casă ţărănească din satul doljan Bâlta, în mijlocul unei familii cu foarte mulţi copii. Locurilor natale erau privite de părintele Tudorică ca „venind dintr-o altă dimensiune temporală, unde imaginea mamei şi drumul spre biserică se împletesc permanent”.
Acolo, la Bâlta, părintele a absolvit cursurile şcolii primare, urmând ca mai apoi să meargă la Seminarul Teologic de la Craiova, unde avea să se pregătească pentru cea mai importantă misiune din viaţa lui. În 1970, tânărul absolvent de seminar este admis la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Din acest moment începe pasiunea pentru poezie.
Altarul jertfei sacramentale, izvorul darurilor literare
În 1971 a fost hirotonit preot pe seama parohiei din satul Mihăiţa. Nu a trecut mult timp şi, nesuportând să vadă cum sunt batjocoriţi preoţii de autorităţile comuniste, părintele Tudorică a fost înlăturat din comunitatea pe care o păstorea. Iată ce mărturisea în acest sens: „În 1974 a trebuit să plec de la parohia Mihăiţa, pentru că am intrat într-un conflict dramatic cu autorităţile de atunci. Văzând cât de batjocoriţi erau preoţii, eu însumi fiind dat afară de un primar comunist, care mi-a zis să nu mai calc prin primăria lui îmbrăcat în reverendă, m-am dus la Bucureşti şi am făcut nişte afirmaţii grave la adresa sistemului. Am spus că preoţii din România Socialistă nu se bucură nici de drepturile de care se bucură negrii. Pe atunci am deschis o cutie a Pandorei. Scriam de atunci, dar mi s-au închis porţile editurilor. Prima mea carte a aşteptat 10 ani în editură ca să apară şi abia în 1986 am putut să o public, fiind singura din regimul comunist”.
Pasionat de poezie încă din timpul studiilor, părintele Mihalache a găsit repede modalitatea de a o înfrăţi cu slujirea la care se angajase. Etapele formării sale ca poet au mers aproape paralel cu formarea sa ca preot, însă darul de a scrie frumos l-a avut de la naştere: „Aceasta s-ar datora faptului că poezia a apărut în templu: Psalmii, Cântarea Cântărilor, şi câtă vreme poezia s-a menţinut în Templu, în Biserică, a avut şi darul mântuirii. Când a ieşit din Biserică n-a mai mântuit. La mine, poezia a făcut casă bună cu preoţia, dar dacă n-aş fi fost în Biserică, dacă n-aş fi fost preot, n-aş fi fost nimic în viaţa mea … Poezia este o stare de graţie. Când scrii în limba neamului tău trebuie să te speli în gură şi pe mâini, n-ai voie să te atingi de ea pătat. Din momentul în care în limba română a coborât Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă că în limba română te mântuieşti. Oare Sfântul Calinic, sau Brâncoveanu, sau marii Sfinţi: Nicodim de la Tismana, Varlaam, Dosoftei s-au mântuit într-o altă limbă? Nu, s-au mântuit în limba română. În momentul în care Hristos s-a înveşmântat în cuvintele limbii române şi între coperţile Bibliei scrise în limba noastră maternă, am fost salvaţi de la moarte. O limbă în care s-a întrupat Hristos nu va pieri niciodată. În acest fel poezia este o predică pe spaţii mici, îmbrăcată în haina viersului românesc” (în Ziarul Lumina, „Slujirea şi poezia, cele două meniri ale preotului Tudorică din Craiova”, 12 iunie 2009).
Din darul de a învăța pe alții
A fost profesor la Seminarul Teologic din Craiova, dar a renunţat la catedră pentru a se dedica slujirii şi scrisului. În două rânduri a obţinut Marele premiu pentru literatură din partea Uniunii Scriitorilor, cu două dintre volumele sale de versuri: „Melancolia Îngerului“ şi „Ultimul Orb“. În momentul în care compune, părintele este ajutat doar de muza care, de cele mai multe ori, se cheamă „suferinţă”.
Mitropolitul Nestor Vornicescu asemăna poezia părintelui Mihalache cu „un ghemotoc de cânepă cu care te freci pe piele”. Spre deosebire de poetul Mihalache Tudorică, prozatorul Mihalache Tudorică este un om al bucuriei; în proza sa este aproape de nerecunoscut: „Nu sunt un om al bucuriei în poezie, spre deosebire de proză, unde sunt de nerecunoscut. Proza este un fel de weekend pentru mine, un loc în care mă aerisesc“.
Pentru părintele Mihalache, cele două daruri au crescut concomitent. De când a primit taina hirotoniei, poezia sa a venit ca un adaos al misiunii la care a fost chemat. Despre complementaritatea celor două slujiri pe care le are, preotul-poet spunea: „Poezia a fost tot un fel de slujire a omului, a fost în permanenţă legată de preoţie şi niciodată nu au intrat în conflict. A fost un adaos al slujirii preoţeşti şi, într-o oarecare măsură, a fost şi o slujire sacerdotală, pentru că este o slujire a limbii româneşti, o datorie pe care trebuie să o faci cu credinţă şi cu conştiinţa că nu poţi să lucrezi cu cuvintele limbii tale aşa cum vrei tu. Sunt momente în care privim neputincioşi la terorizarea sacrului, în această situaţie cuvântul Bisericii este ca un clopot care trezeşte şi care-l cheamă pe om acolo unde-i este locul. Acesta este şi rolul poeziei mele astăzi, de a trage un semnal de alarmă“.
Un îndemn profetic străbate pentru noi, cei rămași astăzi prin ponoarele lumii, din opera marelui om de poezie și de litere al Craiovei, preotul de la Biserica Ungureni: „Să vă plâng un cântec sau să vă cânt un plâns!”. Cu această dăruire, părintele merge acum la Maica Domnului jinduind cu dor după un colț de Rai. Veșnică să-i fie pomenirea!
(Pr. Ioniță Apostolache)
