Cuvântul de învăţătură al ÎPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica a XXI-a după Rusalii, pilda semănătorului (Luca 8, 5-15)

Evenimente Mesaj
Iubiți credincioși și credincioase,
Parabola Semănătorului este rânduită de Biserică a fi citită toamna, la vremea când sămânța de grâu este aruncată sub brazda pământului. Atât cei cărora le-a fost rostită întâi, cât și noi cei de astăzi, când ascultăm această parabolă ne gândim la cuvântul lui Dumnezeu și rămânem conectați la timpul semănatului. Cuvintele Domnului sunt legate în mod direct de viaţa, activitatea şi preocupările noastre. În felul acesta toți putem să înțelegem, dacă avem urechile deschise, despre cele pe care Domnul ni le predă. Mai mult, prin această parabolă, Domnul a legat cuvintele Sale de misiunea de propovăduire a ucenicilor Săi. Aceștia au fost trimiși să semene cuvântul Evangheliei la toate neamurile, ca toți să dobândească Împărăţia lui Dumnezeu.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbește despre un semănător și despre patru situații diferite în care au ajuns semințele aruncate de el pe pământ. El ne spune că pământul a fost pregătit şi că Semănătorul a ieșit să semene sămânța Sa. Sămânța Semănătorului este cuvântul Mântuitorului care se așază în diverse soiuri de teren. Dacă ne gândim la diferitele feluri de oameni cuvântul poate fi primit în diferite moduri şi în diverse chipuri. Revelația lui Dumnezeu, cuvântul Său, poate fi auzit fie în Biserică, fie chiar deslușit în creația lui Dumnezeu. Am putea spune că tot ceea ce este în jurul nostru este glasul Părintelui ceresc, imprimat în toată materia lumii. Astfel, din cartea creaţiei, din cosmos, noi citim despre măreția lui Dumnezeu, despre iubirea, dragostea şi înțelepciunea Sa, cum spune Psalmistul: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18, 1). Cuvântul dumnezeiesc, care iese din gura lui Dumnezeu, se aude de fiecare persoană în parte, iar ecoul său răsună în toată făptura. Iarăși, de aceea cuvântul dumnezeiesc este lămuritor al înțelesurilor ascunse în creație. Sfântul Maxim rezumă întreaga credință a Bisericii spunând: „dacă prin cele ce se văd se privesc cele ce nu se văd, cum s-a scris, cu mult mai vârtos vor fi înțelese prin cele ce nu se văd cele ce se văd, de către cei dedați contemplației duhovnicești. De fapt contemplația simbolică a celor inteligibile prin cele văzute este știință și înțelegere duhovnicească a celor văzute prin cele nevăzute. Căci cele ce-și sunt unele altora indicatoare trebuie să vădească reciproc prezența adevărată și clară a celorlalte și relația neștirbită cu acelea” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, traducere de pr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000, p. 17).
Preaiubiți ascultători,
Prin actul creator există desigur o relație între cuvântul lui Dumnezeu și cel care ascultă. Oamenii ascultă de cuvântul lui Dumnezeu pentru că au fost făcuți să primească acest cuvânt, adică au capacitatea firească de a asculta de glasul lui Dumnezeu. În virtutea acestui fapt, Mântuitorul Hristos și spune în parabola de astăzi că fiecare teren, adică om, este chemat să primească sămânța sau să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Este adevărat că fiecare primește sămânța cuvântului în felul în care este pregătit să o primească. Omul, prin darul Duhului Sfânt are cugetare, vorbire şi înțelegere. Are calități prin care poate primi şi înmagazina cuvântul în sufletul său. Omul poate prelucra prin gândirea sa și poate pune în practică tot cuvântul pe care îl primește. Pentru aceasta, Mântuitorul Hristos a spus că semănătorul „a semănat sămânța sa” într-un pământ care fusese deja arat şi pregătit pentru semănat.
Sămânța a căzut mai întâi pe cărare, într-un loc ostil şi neprețios, unde niciodată nu poate prinde rădăcină. Pentru că pe asemenea teren nu se prinde nimic sămânța este mâncată de „păsările cerului” sau răpită de duhurile cele necurate. Mai departe, Domnul ne spune că o parte din sămânță a căzut pe un loc pietros. Pe acest teren, fiind foarte puţin pământ roditor, sămânța a încolțit, dar în scurt timp a murit. Altă sămânță a căzut între spini, a încolțit, a crescut dar spinii „au înnăbușit-o”.
De bună seamă că, în afară de cele trei categorii de teren „neroditor”, Mântuitorul a arătat şi un pământ roditor în care Semănătorul a semănat sămânța Sa. Acest teren reprezintă pe cei drepţi, pe cei credincioşi. Aceștia sunt cei care primesc de îndată cuvântul şi-l așază în inima lor, sădindu-l şi îngrijindu-l ca să dea roadă bogată. Deci, „pământul cel bun și roditor” are o arătură adâncă și favorabilă încolțirii seminței aruncate de Semănător. Sămânța aruncată sub brazda acestui pământ bun este imaginea Învierii, a cuvântului care dă viaţă. Mântuitorul Hristos vorbind despre această sămânță s-a referit la Sine Care a fost așezat în mormânt și a înviat. Prin Domnul înviat omul este ridicat din stricăciune şi din moarte, parabola legând imaginea semănatului de realitatea învierii noastre. Suntem semănați întru stricăciune şi înviem întru slavă, suntem semănați cu trupuri pământeşti şi înviem cu trupuri cerești (1 Corinteni 15, 42).
Iubiții mei,
Mântuitorul Însuşi este Semănătorul, Cel Care a venit de la Tatăl să ne vorbească despre viața veșnică. Învăţătura – „sămânța” – Sa este de la Tatăl Cel ceresc, El Însuşi fiind Cuvântul lui Dumnezeu Care vorbește despre cele cerești. Desigur, în atare caz, El este atât Semănătorul, cât și sămânța care se seamănă. Diferența dintre felul nostru de a vorbi, adică de a transmite cuvântul altora, este de esență. La noi cuvântul nu este persoană, noi rostim cuvinte dar nu sunt legate de existența noastră. Cuvintele noastre nu izvorăsc din ființa noastră personală, ci din ceea ce ni s-a dat și din ceea ce am învățat. Nu mai vorbim că de cele mai multe ori cuvintele noastre nu corespund adevărului. Deci, numai Mântuitorul Hristos este Cuvântul vieții Care vorbește cu putere dumnezeiască. El este Cuvântul, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), Care a venit de la Tatăl pentru a ne arăta drumul spre Tatăl. De numărate ori El ne spune că „S-a apropiat Împărăţia cerurilor”, pentru că El este de fapt Împărăția cerurilor.
Din cuvântul Mântuitorului ne și hrănim, cum spune Sfântul Grigorie Palama: „Foamea trupească este în același timp lipsa și dorința hranei necesare. Dar este ceva și mai rău și mai mizerabil decât foamea aceasta: când cineva, având lipsă de cele necesare pentru mântuire… Cel care are foame duhovnicească, adică lipsă și în același timp dorința mâncărurilor duhovnicești, umblă în stânga și-n dreapta, căutând pe cel care are de la Dumnezeu harisma învățăturii” (SF. GRIGORIE PALAMA, Omilii, vol. 1, traducere de Roger Coresciuc, Iași, Editura Doxologia, 2019, p. 47). Dacă viaţa noastră se prelungește după voința lui Dumnezeu, înseamnă că trebuie să ne hrănim permanent cu cuvântul lui Dumnezeu, adică să-L avem permanent în viaţa noastră. Și așa cum Preasfânta Născătoare de Dumnezeu „păstra cuvintele divine, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19), tot așa și noi trebuie să le așezăm în ogorul sufletului nostru pentru a rodi fapte bune. Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie numai păstrat în inima noastră pentru ca să germineze aici, ci trebuie ajutat să și încolțească, să răsară și să dea rod spre viaţa veșnică. Prin urmare, sămânța aduce roadă bogată numai atunci când este sădită adânc în interiorul nostru, udată cu lacrimi și crescută cu multă nevoință.
Iubiții noștri credincioși și credincioase,
Neputând să priceapă înțelesul acestei pilde, ucenicii au cerut să li se spună care este tâlcul ei, iar Mântuitorul, ascultându-le rugămintea, le-a dezvăluit înțelesul adânc al cuvintelor Sale. De obicei, Mântuitorul nu explică parabolele sau pildele Sale, lăsându-i pe cei ce le aud să ajungă ei înșiși la înțelesul lor duhovnicesc, pentru că toate parabolele sau pildele Lui au o mulțime de înțelesuri duhovnicești care se descoperă potrivit cu înțelepciunea, experiența și starea duhovnicească a ascultătorilor. De această dată însă, Mântuitorul explică El Însuși pilda rostită, arătând că sămânța căzută lângă drum, călcată în picioare și, apoi, mâncată de păsările cerului, îi reprezintă pe acei oameni „care aud cuvântul, dar vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”.
Primul obstacol pe care-l întâmpină Semănătorul este diavolul, care ia din inima omului cuvântul lui Dumnezeu, binevestit de Biserică prin slujitorii ei, chiar înainte ca acesta să încolțească în sufletul celui ce-l ascultă. Adesea, oamenii înșelați de diavol spun: „cuvântul acesta nu mă privește pe mine”, „nu mai este actual pentru zilele noastre”, „nu-mi aduce niciun câștig, nu mă ajută în preocupările mele”. În multe feluri, diavolul găsește motive ca să răpească din inima omului cuvântul folositor de suflet. De multe ori, diavolul îi înșală pe oameni făcându-i nepăsători, indiferenți și repede uitători ai cuvintelor sfinte, încât „cuvântul intră printr-o ureche și iese prin cealaltă”, după cum spune o vorbă din popor. Deci, obiceiurile rele împiedică inima omului să asculte cu atenție cuvântul lui Dumnezeu. Când Mântuitorul vorbește despre sămânța căzută la marginea drumului, spune că „păsările cerului au mâncat-o”, iar mai apoi, în tâlcuire spune: „Vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Astfel, de la păsările cerului se trece la duhurile rele din văzduh, care împiedică pe oameni să primească Evanghelia mântuirii, după cum va spune mai târziu și Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 6,12).
A doua categorie de oameni, descrisă simbolic de Mântuitorul prin sămânța care a căzut în loc pietros, sunt cei care, „auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceștia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă”. Avem de-a face în acest caz cu oamenii care primesc cu bucurie cuvântul Evangheliei și îl cultivă atâta timp cât le merge bine, sunt sănătoși, au rezultate bune în activitatea lor, câștigă bine, sunt bine văzuți de cei din jurul lor, sunt lăudați și apreciați. Când vine, însă, vremea de încercare, când vine prigoana împotriva Bisericii ori vin peste ei boli, suferințe, ispite, necazuri, unii se întreabă: „Ce rău am făcut eu ca să fiu pedepsit? Sunt unii mai răi decât mine și nu pățesc nimic!”. În felul acesta, diavolul introduce în mintea lor îndoiala, căreia îi urmează răzvrătirea, cârtirea și învinuirea lui Dumnezeu pentru încercările vieții. Așa se întâmplă că mulți oameni care erau credincioși în copilărie, mergeau la biserică și se spovedeau, în tinerețe sau cât timp totul a mers bine în viața lor, își pierd mai apoi credința, nerezistând încercărilor și ispitelor vieții. Râvna lor de la început a făcut să răsară sămânța cuvântului lui Dumnezeu în sufletul lor, dar credința care a ajutat să încolțească repede sămânța nu a crescut suficient pentru a fi o virtute statornică, perseverentă, bine înrădăcinată, ci a rămas un gând superficial, șovăielnic și ușor influențabil de învățături înșelătoare și de credințe străine de Evanghelie. Prin urmare, cel care a fost drept-credincios până la o vreme, deodată, în vreme de ispită sau încercare se leapădă de adevărata credință, devine necredincios, adică ateu.
A treia categorie de oameni despre care vorbește Mântuitorul Iisus Hristos în pilda Sa sunt cei ce primesc cuvântul lui Dumnezeu, dar acesta nu ajunge să rodească deplin din cauza înnăbușirii lui de preocupări înrobitoare: „Aceștia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogățiilor și a plăcerilor vieții acesteia, se înnăbușă și nu rodesc desăvârșit”. Aceștia sunt oamenii care nu mai găsesc timp să se roage dimineața și seara, pentru că au prea multe griji legate de lucruri lumești, și uită tocmai ceea ce este: legătura lor cu Dumnezeu – Izvorul vieții și al tuturor binefacerilor. Omul cu griji împovărătoare uită sfatul înțelept al poporului credincios: „totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu!”. Așadar, există mulți oameni care sunt atât de copleșiți de grijile lumești, încât nici nu se mai gândesc la rostul vieții lor pe pământ. Aceștia trăiesc sufocați de mulțimea preocupărilor lumești, de alergarea după câștig, de grija excesivă pentru mâncare și băutură, de dorința de a avea îmbrăcăminte cât mai luxoasă, de a avea spații de locuit cât mai mari și mai scumpe sau de grija permanentă de-a fi tot mai bogați. Toți aceștia în loc să fie fericiți devin din ce în ce mai înrobiți lucrurilor lumești și nu mai au timp pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu și a-l împlini în viața lor. Această înnăbușire a vieții din cauza multelor griji pentru bunuri trecătoare îi face pe unii oameni să-și piardă nu numai credința, ci chiar și echilibrul vieții. Pe unii ca aceștia, teama pentru ziua de mâine și nesiguranța vieții îi fac să cadă în deznădejde. Deci, grijile prea multe întunecă atât de mult mintea omului, încât unii dintre frații și surorile noastre, de teamă să nu-și piardă avuția sau poziția lor socială, devin atât de egoiști și preocupați de ei înșiși, încât ajung să nu mai creadă în Dumnezeu și să nu mai iubească pe nimeni, adică se dezumanizează.
Uneori este atât de mare tirania dorinței de îmbogățire cu lucruri trecătoare, încât omul nu mai găsește timp și loc în inimă pentru a aduna bogățiile netrecătoare, adică iubirea lui Dumnezeu și darurile spirituale ale acesteia, singurele care pot hrăni și odihni sufletul nostru. Când acumulăm numai bogății materiale în jurul nostru, golul din sufletul nostru se adâncește. Mântuitorul spune: „Adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură” (Matei 6, 20), referindu-se la comorile spirituale ale credinței și ale faptelor bune izvorâte din iubire de Dumnezeu și de oameni. Sunt chiar o mulțime de oameni care în zi de duminică și de sărbătoare folosesc timpul doar pentru relaxare și petreceri, mâncare multă și jocuri. Tot omul trebuie să înțeleagă că odihna sau destinderea nu trebuie căutată cu prioritate în preocupări lumești înțesate de păcate. Oamenii care merg duminica la biserică, mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru binefacerile primite, rugându-se pentru sănătatea și mântuirea lor și a familiei lor, pentru toți cei neajutorați, primesc o pace, o bucurie și o odihnă deosebită, care-i întăresc și-i eliberează de povara grijilor acumulate în timpul săptămânii.
Oamenii credincioși, însă, în necazuri și nevoi, înmulțesc rugăciunea și intensifică legătura lor cu Biserica, pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu. A fi fericit înseamnă a fi cu Dumnezeu în tot timpul vieții. Astfel, credinciosul după ce s-a spovedit, s-a rugat și s-a împărtășit cu Sfintele Taine la Sfânta Liturghie, se întoarce acasă având fața plină de o lumină. Această pace sfântă, dobândită prin rugăciune, este vindecătoare și odihnitoare pentru suflet, o pace sfântă diferită de tihna provenită din traiul bun. Pacea sfântă este pacea dăruită de Mântuitorul Iisus Hristos, pacea duhovnicească, semn al refacerii legăturii de iubire a omului cu Dumnezeu. Dacă însă oamenii sunt înrobiți de plăcerile vieții, ei nu mai caută cu râvnă bucuriile sufletești, legătura cu Dumnezeu prin rugăciune, iertarea păcatelor prin spovedanie, pacea sufletească și bucuria care vin din prezența și lucrarea harului în sufletul omului. Ca atare, omul care crede în Dumnezeu Cel veșnic caută viața veșnică, lumina, iubirea și pacea Lui în tot ceea ce face.
Preaiubiți frați și surori,
La sfârșitul Pildei semănătorului, Mântuitorul ne spune că numai a patra sămânță a adus rod desăvârșit. Așadar, numai o pătrime dintre oameni fac roditor cuvântul lui Dumnezeu, adică învățătura Evangheliei lui Hristos, transmisă prin Biserica Sa. Hristos Domnul tâlcuiește „pământul cel bun” în care a rodit sămânța ca fiind „inima curată și bună” a omului. Prin urmare, dacă inima nu este curată, ci întunecată de răutate și viclenie, ea nu poate fi roditoare. De aceea, noi rostim de multe ori în timpul Sfintei Liturghii aceste rugăciuni: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul și mă miluiește” ori „inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și cu duh stăpânitor mă întărește”. În acest sens, numai inima curată, sinceră și smerită, curățită prin lacrimile pocăinței și prin Spovedanie, prin Împărtășanie și prin fapta cea bună redevine „haina luminoasă” primită la Sfântul Botez. Însă inima curată trebuie să fie milostivă și iubitoare. Mulți oameni cu inimă curată nu sunt milostivi; unii sunt evlavioși, dar zgârciți. Psalmistul David ne spune că „inima frântă și smerită” este locul unde crește și rodește cuvântul lui Dumnezeu. Iar inima curată și bună se arată în cuvântul bun și fapta bună, în milostenia ajutorării omului aflat în nevoi materiale sau spirituale. Ca atare, sufletul curat și bun este locul în care cuvântul mântuitor al Evangheliei lui Hristos devine roditor. Acești oameni cu sufletele sfinte și binecuvântate de Dumnezeu sunt Sfinții Bisericii care au făcut roditor cuvântul lui Dumnezeu în viața lor, pentru că și-au curățit inima de păcate prin pocăință, au luminat-o și au sfințit-o prin post și rugăciune și au făcut-o bună sau milostivă prin fapte bune. Fiind sinceri și smeriți, curați cu sufletul, buni și milostivi, ei se aseamănă cu Dumnezeu Cel milostiv, Care „face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5, 45).
Iubiții noștri,
De multe ori nu ne dăm seama de lucrarea cuvântului lui Dumnezeu din viaţa noastră. Dacă venim la Sfânta Biserică şi simțim lucrarea cuvântului în interiorul nostru vom vedea cum se schimbă încetul cu încetul viaţa noastră. Când venim la Sfânta Liturghie şi când ne rugăm primim de la Duhul Sfânt ceva deosebit, unic, irepetabil, în viaţa noastră. Dumnezeu este atât de bogat încât întotdeauna revarsă din belșug sfintele Sale daruri în viaţa noastră. Un Sfânt Părinte spunea că a văzut pe îngerul păzitor care la sfârșitul slujbei punea în palma fiecărui credincios câte un dar după nevoința fiecăruia. Unii primeau lucruri de mare preț, iar alţii primeau mustrări. El a întrebat atunci pe înger ce înseamnă această împărțire inegală, la care el i-a răspuns că darul este oferit „după nevoința fiecăruia”. Din această vedenie deducem că dacă stai la Sfânta Liturghie şi te rogi, primești răsplată de la Tatăl Cel ceresc daruri de mare preț, iar dacă ești cu mintea risipită la grijile lumești atunci primești mustrare pentru că numai trupul tău este în Biserică.
Înțelegem din Pilda Semănătorului că, atunci când venim la biserică, trebuie să fim cu luare-aminte la cuvântul lui Dumnezeu și la sfintele slujbe, respectiv că trebuie să ne îngrijim a păstra cuvintele și îndemnurile preotului din explicarea Sfintei Evanghelii. Mireasma dumnezeiască din cuvântul lui Dumnezeu trebuie dusă în suflet acasă la noi şi păstrată până la următoarea Sfântă Liturghie. În Duminica sau sărbătoarea următoare, când vom reveni la biserică ne vom alimenta iarăși din bogăția de daruri care se revarsă din lucrarea Sfântului Duh. Să ne învrednicim, așadar, să ascultăm și să înfăptuim cuvintele lui Dumnezeu. Așadar, să ne ajute Bunul Dumnezeu să urmăm pilda sfinților pentru a rodi în noi sămânța sfântă din Pilda semănătorului! Să cerem stăruitor ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Care a spus: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5), adică nimic bun. Urmând pilda sfinților să cerem ajutorul lor, pentru a primi de la ei o putere care face roditoare în viața noastră lumina Sfintei Evanghelii. În felul acesta vom înțelege chemarea noastră de a moșteni Împărăţia cerurilor în comuniune permanentă cu sfinţii şi cu cei bineplăcuți ai Săi, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.