La Sfânta Liturghie din duminica de astăzi s-a citit una dintre învățăturile Mântuitorului Iisus Hristos și anume o parabolă despre cel căzut între tâlhari şi despre vindecarea acestuia într-o casă de oaspeți. Această Sfântă Evanghelie este o tâlcuire a tainei mântuirii neamului omenesc și un dreptar pentru viața Bisericii și a fiecărui creștin în parte. Întrucât lectura acestei Evanghelii precede începutul Postului Nașterii Domnului, Pilda samarineanului milostiv ne ajută să ne pregătim pentru această perioadă, să înțelegem semnificația ei duhovnicească, a postului unit cu rugăciunea și cu milostenia, ca urcuș interior al sufletului în comuniunea sfinților împlinitori ai voii lui Dumnezeu. Prin toate acestea ne pregătim să primim în „peștera” sufletului nostru pe Domnul Hristos Care Se naște duhovnicește în viața fiecărui creștin potrivit credinței și iubirii sale față de Dumnezeu și de oameni. Deci, pilda pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-o prezintă arată însăși taina mântuirii neamului omenesc din osânda morții și robia diavolului. Coborârea acelui om de la Ierusalim la Ierihon reprezintă înstrăinarea de Dumnezeu a omenirii păcătoase. Astfel, cel căzut între tâlhari a fost dezbrăcat, rănit și lăsat aproape mort, de demonii cei răi și urâtori de oameni. Muribundul reprezintă din acest punct de vedere neamul omenesc care din pricina păcatelor a căzut în multe patimi, adevărați tâlhari răpitori și ucigași de suflete. Coborârea de la Ierusalim spre Ierihon înseamnă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu. Astfel, omul păcătos decade și coboară spre moarte sufletească și trupească, pentru că „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Fără îndoială că el trebuia să fie ajutat „pe calea vieții”, adică în cursul istoriei mântuirii, de către preoții și leviții Vechiului Testament. Însă aceștia au devenit cu timpul învățători formaliști și ritualiști ai Legii Vechi, fiind incapabili să unească adevărul credinței cu iubirea, ca să aducă omului căzut în boala păcatului harul care-l vindecă și îi dăruiește Împărăția cerurilor.
Iubiți frați și surori,
Sfântul Evanghelist Luca ne spune că un învățător de lege a venit la Mântuitorul nostru şi L-a întrebat: „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Luca 10, 25). Din această întrebare reținem că învățătorul de lege era preocupat de viaţa veșnică. Preocuparea sa pentru veșnicie îl deosebea de majoritatea oamenilor. El dorea din tot sufletul să ajungă în Împărăţia cerurilor. Învățase din Legea lui Moise că scopul viețuirii omului pe pământ este moștenirea darurilor cele bogate, pregătite celor care Îl iubesc pe Dumnezeu. Felul cum se adresa Domnului ia, însă, forma unei ispitiri și nu a unei căutări marcate de supunere și ascultare. De bună seamă că el, ca şi ceilalţi cărturari și farisei care Îl ascultau pe Mântuitorul, credea că este un Învățător, un Înţelept, care vorbeşte despre Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos îl întreabă părintește: „Ce este scris în Lege? Cum citești?”. Răspunsul învățătorului de lege a fost exact și a rezumat întreaga Lege: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Luca 10, 27). Prin acest răspuns, învățătorul de lege a arătat că știe că îndatorirea primordială a omului este de a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele său.
Preaiubiți credincioși și credincioase,
A iubi pe Dumnezeu înseamnă a-I fi într-adevăr credincios și a avea frică de El. Desigur nu este vorba de o frică precum a celui care a greșit şi îi este teamă de pedeapsă, ci este o frică izvorâtă din iubire, din stimă şi respect faţă de Creatorul nostru. Această frică am putea să o asemănăm cu aceea a fricii față de părinţii noștri pe care îi iubim, fiindu-ne teamă să nu le greșim pentru a nu-i supăra. Bineînțeles, omul credincios are frică de Dumnezeu din iubire de a nu greși cu ceva față de poruncile și învățăturile Sale. Această frică izvorâtă din iubire o preferă Mântuitorul Iisus Hristos, tânărul din Evanghelie înțelegând-o cu siguranță. Deci, Dumnezeu nu trebuie iubit numai cu mintea și gândul, ci mai ales cu inima și cu fapta. Este adevărat că față de această iubire duhovnicească greșim uneori spunând că suntem creștini iubitori de Dumnezeu și de oameni, dar neavând fapte de creștini. Ne este frică de Dumnezeu numai când gândim la pedeapsa ce ne așteaptă pentru păcatele noastre. Unii chiar spun că sunt credincioși față de Dumnezeu, dar după cum consideră şi apreciază ei, având propria credință, cu totul alta decât aceea care a fost întărită de Mântuitorul Iisus Hristos. Pentru aceștia, Dumnezeu este ceva, o putere de sus care stăpânește întreaga creaţie, dar nu este nicidecum un Dumnezeu personal și iubitor de oameni. Sfântul Simeon Metafrastul spune în chip lămuritor „Omul iubitor de adevăr şi de Dumnezeu, care a gustat dulceaţa cerească şi are sădit şi amestecat în suflet harul şi care s-a predat pe sine cu totul voilor harului, urăşte toate ale veacului acestuia. Căci acesta s-a ridicat mai presus decât toate ale lumii. Fie că zici argint, cinstiri, slave sau fericiri şi laude, el nu poate fi luat în stăpânire de niciuna din acestea. Căci a ajuns la experienţa altei bogăţii, altei cinstiri şi altei slave; iar sufletul şi-l hrăneşte cu o plăcere nestricăcioasă şi are toată simţirea şi încredinţarea prin împărtăşirea Duhului Sfânt” (SF. SIMEON METRAFASTUL, „Parafrază la Macarie Egipteanul”, în coll. „Filocalia”, vol. 5, traducere de pr. Dumitru Stăniloae, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1976, p. 367).
Dragii mei frați,
Sfânta Scriptură ne îndeamnă să iubim pe Dumnezeu „din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea şi din tot cugetul nostru” (Luca 10, 27). Inima este centrul afectiv al vieții noastre, centrul iubirii, locul prin care trec toate sentimentele şi simțirile noastre. Atunci când spunem că iubim pe cineva se presupune că-l iubim din toată inima noastră şi îl păstrăm în inima noastră. Păstrăm în inima noastră pe toţi cei care ne sunt dragi. Îi păstrăm în inimă pe părinţi, pe copiii noştri, soții, soțiile și prietenii noștri. Pentru că-i păstrăm în inimă dorim ca fiecare dintre cei iubiți să fie prezenți permanent în mintea şi gândurile noastre. Dacă așa îi iubim pe apropiații noștri, cu atât mai mult trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, Care este Creatorul și Purtătorul nostru de grijă. Pe oameni îi iubim deși ei sunt ca și noi trecători pe acest pământ, dar pe Dumnezeu trebuie să-L iubim pentru că este viața și existența noastră. De bună seamă, nu trebuie să-L uităm pe Dumnezeu Cel veşnic. Mântuitorul Iisus Hristos ne atenționează, spunând: „cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Firește, dacă cineva Îl iubește pe Dumnezeu, este sigur că în inima lui au loc şi ceilalţi. Dar dacă iubește mai mult pe oameni, Dumnezeu nu mai are loc în inima lui. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă să-L iubim întâi pe Dumnezeu și, apoi, pe ceilalţi, pentru că şi ceilalţi au nevoie de iubirea lui Dumnezeu. Prin urmare, Domnul Hristos aprobă cele spuse de învățătorul de lege ca omul să-L iubească „pe Domnul Dumnezeul său din toată inima sa şi din tot sufletul său şi din toată puterea sa şi din tot cugetul său, iar pe aproapele său ca pe sine însuți”.
Iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui ne adeverește faptul că suntem ucenici ai Domnului Hristos. Pe de altă parte, este adevărat, că atunci când ne urâm şi ne batjocorim, când umblăm cu vicleșuguri unii împotriva celorlalți, nu arătăm că suntem copiii lui Dumnezeu. Ci, dimpotrivă, atunci ascultăm de cel viclean care întotdeauna seamănă întuneric şi moarte în viaţa oamenilor. Sunt unii oameni care urăsc pe semenul lor toată viaţa. Acest comportament este o mare piedică pentru suflet pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, tocmai pentru faptul că n-are dragoste întru el. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne oferă un bun sfat pentru gândurile de ură față de frații noștri: „Pe fratele ce-l socoteai ieri duhovnicesc şi virtuos, nu-l socoti astăzi rău şi viclean, pentru ura care s-a ivit în tine din ispita celui rău, ci prin dragostea îndelung răbdătoare gândeşte-te la lucrurile bune de ieri şi alungă ura de astăzi din suflet. Pe fratele ce-l lăudai ieri ca bun şi-l vesteai ca virtuos, nu-l bârfi astăzi ca rău şi viclean, făcând din defăimarea fratelui motiv de apărare a urii viclene din tine, în urma mutării tale de la dragoste la ură. Ci stăruie în aceleaşi laude chiar dacă eşti încă stăpânit de supărare şi uşor te vei întoarce la dragostea mântuitoare” (SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, „Capete despre dragoste”, în coll. „Filocalia”, vol. 2, traducere de pr. Dumitru Fecioru, Sibiu, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, 1947, pp. 128-129).
Cel care iubeşte cu adevărat pe aproapele îl iubește și pe Dumnezeu și iartă tuturor greșelile, așa cum ne învaţă Mântuitorul Hristos: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”. De ce trebuie să-i iubim pe vrăjmași? Pentru că şi ei sunt slabi şi neputincioși ca noi. Dacă cineva ne-a greșit nouă, şi noi la rândul nostru am greșit altora. Şi dacă noi dorim să fim iertați, cu atât mai mult trebuie ca şi noi la rândul nostru să iertăm celorlalți, aşa cum spune în rugăciunea Tatăl nostru: „şi ne iartă nouă greșelile noastre, precum şi noi iertăm greșiților noştri” (Matei 6, 12). A iubi pe aproapele ca pe tine însuți este o poruncă dumnezeiască. Mântuitorul ne dă şi măsura acestei iubiri, aşa cum ne iubim pe noi înșine. Cum ne îmbrăcăm, ne hrănim, ne apărăm de lucruri primejdioase, aşa trebuie să iubim pe aproapele nostru și să ne îngrijim de el. Să nu ținem răutate în inima noastră, să nu judecăm pe nimeni și să nu cerem recunoștință pentru plata pentru fapta bună. Nu căuta, ne învaţă Domnul, ca cineva să te răsplătească, pentru binele pe care l-ai făcut ca să nu pierzi plata ta. Răsplata caut-o în ceruri la Dumnezeu şi atunci vei avea fericirea veșnică. Dacă faci ceva bun aproapelui tău şi imediat vei cere răsplată, s-ar putea să n-o primești şi atunci mare mâhnire şi durere va fi în sufletul tău.
Dragii mei frați și surori,
La întrebarea „cine este aproapele meu?” (Luca 10, 29), Mântuitorul îi răspunde învățătorului de lege printr-o parabolă. Din această pildă reiese că aproapele este unul dintre cei aflați în nevoie, unul dintre cei căzuți între tâlhari, unul dintre cei care a părăsit Ierusalimul pentru a coborî spre Ierihon. Ierusalimul este cetatea de sus, cetatea păcii şi a liniștii, iar Ierihonul este cetatea din vale, de jos, este locul de plângere, de suferință. Aceasta înseamnă că acela care a părăsit Ierusalimul, adică a plecat din Casa Tatălui ceresc, este atacat de tâlhari și ajunge în locul de durere și suferință. Deci, atâta vreme cât stăm în Casa Tatălui, în Biserică, suntem izbăviți de cel viclean, dar când ieșim de aici, ajungem în pragul morții și al osândei. Cel care rămâne în Biserică este îmbrăcat de Dumnezeu în lumină şi răul nu se poate apropia de el, îngerul păzitor păzindu-l şi ocrotindu-l de duhurile viclene. Însă, acela care nu vine la biserică, care muncește duminica și în sărbătoare sau se duce la cârciumă în timp ce în biserică se săvârșește Sfânta Liturghie, acela nu mai este protejat de harul divin, îngerul păzitor îndepărtându-se de el. Rămânând pradă duhurilor necurate, unul ca acesta ajunge să fie rănit şi prădat de toate bunurile primite de la Dumnezeu și lipsit chiar de viața aceasta pământească.
Cel care a părăsit Ierusalimul şi s-a îndreptat spre Ierihon este, deci, orice păcătos, care din pricina lipsei de discernământ părăsește Biserica și ajunge pradă vrăjmașilor. Acești tâlhari, de îndată ce văd că am ieșit din Ierusalim, năvălesc asupra noastră ne dezbracă de gândurile duhovnicești, ne stimulează plăcerile, aprinzând în sufletul nostru destrăbălarea şi păcatul. Cuprins de aceste ispite, deodată, omul se trezește în mijlocul unui focar de patimi ce-i pune în pericol viaţa lui sufletească. Şi ştim bine că dacă sufletul se îmbolnăvește, se îmbolnăvește imediat şi trupul. Deci, înainte de a suferi trupește, suferim sufletește.
Preaiubiți credincioși și credincioase,
Samarineanul milostiv este cel care are milă de omul rănit. Acesta este un călător străin, diferit ca neam și credință, nu un prieten sau conațional al celui rănit. Chiar mai mult decât atât, călătorul milostiv este cineva de la care un evreu nu se aștepta niciodată să primească ajutor. Ceea ce distinge pe samarineanul acesta de preotul și levitul Legii Vechi este milostivirea sau bunătatea sufletului său. În acest sens, Evanghelia spune: „I s-a făcut milă de cel rănit aproape de moarte”. A mers spre el, l-a ridicat din locul în care fusese lăsat de tâlhari, i-a legat rănile și a turnat pe ele untdelemn și vin, apoi l-a așezat pe asinul său și l-a dus la o casă de oaspeți. Fapta bună a Samarineanului milostiv înseamnă ridicarea omului căzut în păcat și rănit de patimi.
Cel Care vine să ne ajute, să ne ridice din agonia noastră, nu este altul decât Iubitorul de oameni, Dumnezeu. De multe ori, prietenii, apropiații şi chiar cei pe care îi chemăm să ne aline suferințele, trec pe lângă noi pentru că şi ei sunt bolnavi. Şi doctorul e bolnav şi se duce la alt doctor, şi preotul este îngropat de alt preot, și credinciosul este cercetat de alt credincios. Ceea ce înseamnă că toţi laolaltă avem nevoie de cineva mai presus de noi și Acesta nu este altul decât Bunul Dumnezeu. El este Acela Care vine din înălțimea cerurilor şi găseşte pe acest om care este aproape mort, care se zbate între viaţă şi moarte, este „abia viu” cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca. Sfântul Luca, fiind doctor, îşi dă seama ce înseamnă un om muribund, un om care zace într-o baltă de sânge lângă drum și abia mai respiră. Muribundul este, deci, într-o stare de agonie. Trebuia neapărat ca cineva „de sus” să-l ridice și să-l vindece şi Acel Cineva este Fiul lui Dumnezeu înomenit. El este Samarineanul milostiv și iubitorul de oameni Căruia „i s-a făcut milă de el”. Deci, Dumnezeu a mers spre cel căzut între tâlhari, l-a ridicat din locul în care fusese lăsat abia viu, i-a legat rănile și a turnat pe ele untdelemn și vin, apoi l-a așezat pe asinul său și l-a dus la o casă de oaspeți. Această faptă bună a Samarineanului milostiv, adică a Mântuitorului Hristos, înseamnă ridicarea naturii umane căzută în păcat și rănită de patimi. Domnul Hristos o unge cu Mirul Botezului și cu vinul Sfintei Euharistii, adică Sângele Său, „spre vindecarea sufletului și a trupului”, „spre iertarea păcatelor și viață veșnică” („Liturghier”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2012, p. 189).
Dragii mei frați și surori,
Casa de oaspeți în care se vindecă omul rănit de tâlhari reprezintă Biserica. Călătorul samarinean care a salvat pe omul căzut între tâlhari a dăruit doi dinari celui care era gazda casei de oaspeți, și i-a zis: „Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da”. Cei doi dinari au fost tâlcuiți de unii Sfinți Părinți ai Bisericii ca fiind Vechiul și Noul Testament care se oferă umanității spre vindecare și mântuire de păcate „în casa de oaspeți”. Acești doi dinari pot simboliza și cele două porunci ale iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Cuvintele „când mă voi întoarce, îți voi da” se referă la a doua venire a Mântuitorului Hristos. Atunci El va răsplăti din belșug celor care în casa de oaspeți a lui Dumnezeu, adică în Biserică, s-au ostenit, cu timp și fără timp, pentru mântuirea oamenilor, pentru vindecarea și ridicarea lor din păcate și pentru dobândirea vieții veșnice. Deci, Mântuitorul ne ridică din starea noastră de moarte și ne duce la un loc de oaspeți, la Biserică, schimbându-ne starea noastră și ridicându-ne la viață. Domnul nu ne mai duce în cetatea Ierusalimului pământesc, ci ne duce la casa de oaspeți pe care El a întemeiat-o pe Cruce și a pecetluit-o cu scump sângele Său. Această casă este Trupul Său tainic. Aici ne aduce Dumnezeu pentru a ne vindeca rănile sufletești şi trupești prin Spovedanie, ca să ne împărtășim cu Sfintele Taine, administrate nouă de preoți.
Iubiții mei fii și fiice duhovnicești,
Fapta samarineanului milostiv reprezintă lucrarea iubirii Mântuitorului Hristos pentru mântuirea oamenilor. Acest lucru reiese din finalul Pildei samarineanului milostiv, unde Mântuitorul Iisus Hristos i-a cerut învățătorului de Lege să spună care dintre cei trei oameni pomeniți poate fi considerat aproapele celui căzut între tâlhari. Iar acesta a răspuns: „Cel care a făcut milă cu el”. Auzind acest răspuns, Mântuitorul îi spune învățătorului de Lege: „Mergi să faci și tu asemenea”. Prin urmare, Evanghelia de astăzi nu se mărginește la descrierea unei fapte frumoase, ci este și un îndemn clar la fapta cea bună: „Mergi să faci și tu asemenea!”. Acest îndemn al Mântuitorului, care este o concluzie practică a acestei Evanghelii, a fost urmat de Biserică încă de la începuturile sale. Așa se face că Biserica a practicat lucrarea caritabilă de-a lungul veacurilor. Samarineanul milostiv simbolizează, deci, pe Domnul Hristos și lucrarea filantropică a Bisericii Sale. Dar nu numai lucrarea Bisericii, ci și a fiecărui credincios în parte. Aproapele este orice om care ajută pe cel aflat în suferință care așteaptă ajutorul nostru, indiferent de neam, rang, funcție sau vârstă. Prin urmare, fiecare dintre noi poate să se asemene Bunului Samarinean.
Mântuitorul Iisus Hristos Se oglindește în fiecare credincios care are milă de cel sărac și lipsit de lucrurile necesare vieții. În atare caz, aproapele nostru nu este numai cel care ne este nouă apropiat prin înrudire sau prin apropiere geografică sau fizică. Mulți părinți nu mai sunt, cu adevărat, aproapele pentru copiii lor pe care i-au abandonat, după cum mulți copii nu mai sunt aproapele pentru părinții lor pe care i-au părăsit și nu îi mai ajută. Mulți oameni, care erau cândva prieteni apropiați unii cu alții, s-au înstrăinat cu timpul unii de alții și au devenit indiferenți sau chiar ostili unii față de alții. În consecință, aproapele nu este o persoană de lângă noi, ci una care are nevoie de noi. Din acest punct de vedere aproapele este, cu adevărat, omul prin care Dumnezeu ne ajută cu harul Său, adesea într-un mod neașteptat. De multe ori ne vine în ajutor un străin pe care nu l-am văzut vreodată sau de la care niciodată nu ne-am așteptat să ne ajute. Evanghelia ne arată, așadar, că fiecare om din lumea aceasta, indiferent de neam, starea socială sau vârstă are o valoare veșnică și unică. Fiecare om poate să devină instrumentul iubirii lui Dumnezeu prin care El lucrează în lume ca să ne ridice pe noi și să vindece pe cel căzut sau suferind. Pentru că nu au pe cineva aproape de ei unii oameni ajung la disperare, pentru că nu mai simt pe nimeni ca fiind aproapele lor, deși mulți oameni se află în vecinătate cu ei. Nu mai au pe cineva apropiat ca să-i încurajeze când sunt dezorientați sau neputincioși. Unii își pierd credința și chiar își curmă zilele dacă nu-i ajută nimeni la timpul potrivit, cu rugăciunea și cu prezența. Tocmai de aceea Evanghelia de astăzi ne îndeamnă să fim, după posibilități, aproapele celui care are nevoie de ajutorul nostru. Așadar, nevoia de ajutor este foarte mare, faptele noastre trebuind să fie înmulțite pentru a răspunde îndemnului Mântuitorului Iisus Hristos: „Mergi să faci și tu asemenea!”. Având acest îndemn, să arătăm credința noastră prin iubire mai mult decât prin cuvinte.
De asemenea, Evanghelia din această duminică se referă evident la noi, cei care, ca şi cel căzut între tâlhari, plecăm de multe ori de la Casa Tatălui ceresc purtați de gândurile noastre, de poftele noastre deșarte, și ne îndepărtăm de Dumnezeu. Înstrăinați de Dumnezeu pierdem harul divin și ne rănim sufletele, ajungând aproape morţi. Deci, deşi suntem vii, suntem morţi cu sufletul și cu trupul. Sufletul nostru agonizează, fiind dezbrăcat de puterea lui Dumnezeu și bătut de duhurile necurate. El este bolnav pentru că păcătuiește la îndemnul diavolului și trăiește toată viața fără să se spovedească, adică să se spele de păcate și să se întoarcă la Dumnezeu. Așa se face că sunt foarte puțini dintre cei care se spovedesc şi mulți dintre aceia care fac cercetarea conștiinței lor superficial și fugitiv. Având în vedere aceste lucruri este de mare trebuință ca să venim la simțul pocăinței prin spovedanie. Pentru a ne curăța de păcate este de mare folos ca să fim cu răbdare și să cerem ca preotul să ne cerceteze cu întrebări înțelepte, pentru ca să ne scoatem toţi mărăcinii din sufletul nostru.
Fie ca iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu Tatăl, arătată în iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos față de toți oamenii și împărtășită Bisericii întregi prin Duhul Sfânt, să ne îndemne să arătăm și noi iubire frățească față de toți oamenii, spre preamărirea lui Dumnezeu și mântuirea noastră. Amin!
